Execuţia Ceauşeştilor

Publicat: 21.12.2009 22:47

Ultima actualizare: 10.08.2022 11:10

Plutonierul Dorin Cârlan (stânga) şi sergentul major Octavian Gheorghiu arată locul de unde au tras

Sentinţa Tribunalului Militar Excepţional a fost executată la 25 decembrie, ora 14.50, în cazarma de la Târgovişte. Aşa cum plănuise generalul Stănculescu încă de la venirea în cazarma de la Târgovişte, paraşutiştii din plutonul de execuţie i-au împuşcat pe dictatori lângă zidul Corpului de Gardă.

Plutonul de execuţie al Ceauşeştilor a fost constituit de Victor Atanasie Stănculescu înaintea procesului de la Târgovişte. Generalul a selectat trei dintre cei opt paraşutişti veniţi de la Boteni. E vorba de căpitanul Ionel Boeru, plutonierul Dorin Cârlan şi sergentul-major Octavian Gheorghiu.

Execuţia a fost făcută în grabă. Era tensiunea momentului, dar şi insistenţa cu care generalul Nicolae Militaru (de două zile, ministru al Apărării Naţionale) suna de la Bucureşti, în timpul procesului, pe telefonul din biroul comandantului UM 01417 Târgovişte, colonelul Andrei Kemenici. Paraşutiştii, conduşi de căpitanul Boeru, i-au executat pe Ceauşeşti scurt, fără a aştepta o eventuală comandă de genul „Foc!".

„Ai dat de dracu', Leano!"

Drumul către zidul de execuţie a fost unul de groază pentru cei care aveau misiunea de a-i lichida pe Ceauşeşti. Paraşutiştii îşi făceau tot felul de probleme.

Căpitanul Ionel Boeru: „Trecusem de colţul clădirii. Priveam zidul din faţă care, deşi aflat la 20 de metri, era atât de departe. Eram într-o stare de surescitare maximă, încordat până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata, chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare.

Parcă eu însumi eram condamnatul. Mă aşteptam să cadă cerul pe mine, să crape pământul, să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care parcă se clătina, parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să omor, iar gândul ăsta mă paraliza şi-mi era teamă să nu-mi cedeze nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile".

Un alt component al plutonului de execuţie, plutonierul Dorin Cârlan, se temea să nu fie chiar ei, paraşutiştii, ţintele. „Odată ieşiţi în curtea cazărmii, ne-am trezit cu sute de arme îndreptate spre noi. Mii de gloanţe puteau porni spre cei doi condamnaţi sau spre însoţitorii lor. Dar nu puteam da înapoi. Un soldat pe lângă care au trecut i-a spus Elenei cu ranchiună: «Ai dat de dracu', Leano!»".

Un alt martor ocular, locotenentul-major Iulian Stoica, a auzit şi replica ei: „Fir-ar mă-ta a dracu'!".Soldatul era cunoscut în unitate prin porecla sa:
„Maşinuţă".

Zidul morţii

Paraşutiştii care au executat sentinţa Tribunalului Militar Excepţional se arată şi acum, după 20 de ani, surprinşi de modul în care au acţionat în acele momente.

Căpitanul Ionel Boeru indică locul unde l-a aşezat pe Ceauşescu

Căpitanul Ionel Boeru îi povestea lui Viorel Domenico, în cartea „După execuţie a nins": „Când m-am apropiat de zid, am tresărit surprins. Deşi plecase în urma mea, deşi nu-l văzusem trecând pe lângă mine, sergentul-major Teodor Gheorghe mă aştepta acolo cu Elena.

I l-am dat în primire şi pe Nicolae, m-am retras câţiva paşi înapoi, de-a-ndărătelea, şi i-am făcut semn să se retragă lateral. Nu mai aveam glas. Apoi am deschis focul".

Tot Boeru îşi mai aminteşte că, după execuţie, în încărcător i-a mai rămas un singur glonţ. „Le-am zis colegilor: «Foc automat, şi la comanda mea trageţi de la şold!». Eu când am zis «Foc!», am şi apăsat. Eram cel mai stresat dintre toţi. Eu am tras trei salve. Din 30 de gloanţe, am tras 29 de bucăţi, în trei salve. Prima salvă, la picioare, l-a îngenuncheat. A doua salvă l-a lovit în piept şi a căzut pe spate. Următoarea salvă a fost pe ea. Şi a picat undeva lateral, în dreapta".

În acel moment, ceilalţi doi paraşutişti au tras şi ei. Octavian Gheorghiu a tras o singură rafală, în timp de Dorin Cârlan, un glonţ. De emoţie, când a armat, a fixat pistolul-mitralieră în poziţia „foc cu foc", deşi primise ordinul să-l pună pe „foc automat".

Dorin Cârlan îşi aminteşte: „Ajunşi la doi-trei paşi de zid, Ionel ne-a zis ferm: «Lăsaţi-i, retrăgeţi-vă!». A tras prima rafală el, de foarte aproape, de jos în sus, în diagonala pieptului. Am văzut cum Nicolae Ceauşescu, în loc să cadă din prima, s-a înălţat vreo jumătate de metru, apoi a căzut ca un sac de cartofi, cu picioarele sub el. Ionel îşi mutase tirul asupra Elenei. La primul glonţ, ea a mai apucat să scoată un «Aaaa....» prelung, după care s-a prăbuşit pe-o parte, în faţă".

Era aproape ora 15.00; după spusele martorilor - 14.50. Ceauşeştii erau la pământ pentru totdeauna.

Creierul Elenei, pierdut pe drum

După ce au tras paraşutiştii, unii dintre soldaţi au vrut să-şi descarce şi ei mânia, trăgând câteva rafale. „Maşinuţă", cel care tocmai o apostrofase pe Elena Ceauşescu, avea să-şi descarce şi el încărcătorul în ea. Căpitanul Ion Mateescu a privit execuţia de la etaj, dintr-o cameră situată chiar deasupra celei în care s-a desfăşurat procesul.

Mateescu îşi aduce aminte de o scenă şocantă: „Un soldat se afla în cadrul uşii unde am fost eu. Era «Maşinuţă». Când condamnaţii erau căzuţi şi morţi, «Maşinuţă» l-a întrebat pe Stănculescu: «Trag şi eu?». Zice: «Trage, bă!», adică să-i facă hatârul. Au creat foarte multe dispute aceste focuri de armă care au fost trase când ei erau jos. Când a tras «Maşinuţă», i-a rupt o bucată de creier. A lovit-o în cap.

Apoi, când cadavrele, învelite în foi de cort, erau transportate spre elicopter, creierul a căzut. Şi câinele nostru - un câine bătrân, Rex, care între timp a murit - s-a dus, a mirosit, dar n-a mâncat. Era un câine mare, negru, frumos, cu părul scurt. Atunci medicul unităţii a adunat o cutie metalică de cartuşe, a luat cu o scândurică tot ce căzuse, părţi din creier, şi le-a pus în elicopter. La noi n-a rămas nimic".

Secretul unei filmări trunchiate

Unul dintre marile mistere ale zilei de 25 decembrie 1989 a fost filmarea procesului şi a execuţiei. Din filmul acestor evenimente lipsesc pasaje importante. Cameraman a fost colonelul Ion Baiu. Un ofiţer pe care generalul Stănculescu îl folosea atunci când făcea prezentări de armament. Baiu era cel care filma anumite tehnici militare sau aplicaţii în poligon.

La 25 decembrie, Baiu a fost cooptat de Stănculescu în comandoul pentru Târgovişte. Colonelul Baiu spunea că nu a ştiut, iniţial, ce va filma. De aici, spunea el Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989", au apărut şi problemele.

„Filmul a fost făcut cursiv, cu câteva pauze, pentru că-mi era frică să nu se termine caseta. Nu ştiam cât va dura. Aveam o singură casetă la mine. Eu am luat imagini şi din pauza procesului, ca să pun în evidenţă exact cine a intrat acolo şi cine n-a intrat acolo. Eu, dacă ştiam ce voi filma, luam cu mine un tehnician, un om pentru lumini. Dar nu m-am pregătit special. Filmarea procesului am făcut-o alimentându-mă de la reţeaua electrică. Apoi a fost momentul cu legatul mâinilor. Precipitările de acolo.

După ce i-a legat, eu am trecut camera de pe reţeaua electrică pe altă reţea. Nu aveam acumulator. Eu îmi făceam treaba. Strângeam acolo, înăuntru. Am ieşit afară abia după ce am terminat treaba în interior. În momentul în care am ieşit afară, Ceauşeştii erau deja seceraţi. Deci, ce s-a întâmplat acolo? Paraşutiştii au ieşit cu cei doi la zid, au făcut doi paşi înapoi şi au tras. De altfel, de aia se explică şi momentul pe care l-am prins cu Ceauşescu căzut în genunchi".

Căpitanul Ion Boboc, care se afla în curtea unităţii, a văzut şi el acest episod: „Paraşutiştii i-au condus pe Ceauşeşti afară. Eu am fost chemat de un civil, care strângea nişte cabluri şi nişte reflectoare, să-l ajut să le care afară. Se grăbea, se încurca în cabluri, mi-a dat o cutie s-o duc în curte, iar când am ajuns afară, am auzit nişte rafale. Civilul era disperat. Din uşă a fixat camera de luat vederi la ochi şi a început să filmeze. Dar erau deja jos, morţi. A prins totuşi ultima rafală".

„Dirijaţi-ne de la sol şi vom bombarda"

Comandantul elicopterului cu care a călătorit Stănculescu, căpitanul Mircea Militaru, îi declara lui Viorel Domenico în cartea „După execuţie a nins": „După execuţie a urmat o tăcere cumplită. Deodată aud un zgomot, uruit de motoare. Am fugit şi am luat legătura cu echipajele elicopterelor din afara cazărmii. Am întrebat prin staţie: «Ce se întâmplă acolo, Gipsy?». Şi îmi răspunde: «Rezistaţi, că venim în ajutor!... Dirija-ţi-ne de la sol şi vom bombarda!... Feriţi-vă!». Atunci i-am liniştit: «Fii cuminte, dragă! Fiţi cuminţi că nu se întâmplă nimic. Nu decolaţi!». Ei îmi răspund: «Dar am auzit rafale, nu sunteţi atacaţi?». Le-am spus apoi: «Nu, băiatule. Fiţi fără grijă. Totul e în regulă. Aşteptaţi semnalul nostru!»".

Echipajele elicopterelor de însoţire, aflate în dispozitivul de luptă al cazărmii, credeau că unitatea este atacată, atât de tare se auzeau rafalele trase de paraşutişti în trupurile Ceauşeştilor!

Kemenici: „M-a cuprins o spaimă cumplită"

După ce au fost executaţi, Ceauşeştii au fost înveliţi în pături militare şi foi de cort. Au fost transformaţi în „colete", pentru a fi transportaţi spre Bucureşti, cu elicopterul.

Comandantul de atunci al UM 01417, colonelul Andrei Kemenici, îşi aminteşte despre momentele de după execuţie: „Bucuria asta a «eliberării» a durat poate cinci minute, apoi m-a cuprins o spaimă cumplită, înfiorătoare. Pentru că, după execuţie, totul s-a precipitat iarăşi. S-au luat cadavrele, s-au urcat în elicopter şi gata. Niciun om din delegaţia venită în unitate n-a dat mâna cu mine, să-mi fi spus c-am făcut bine sau rău. M-au ignorat cu toţii. Ca şi când n-aş fi existat. S-au urcat în elicopter şi şi-au luat tălpăşiţa.

Nici măcar generalul Militaru, pe atunci ministru al Apărării, care m-a sunat a patra oară, întrebându-mă dacă «s-a terminat», nu mi-a spus nimic, nici de bine, nici de rău. I-am confirmat că au plecat şi el a spus: «În sfârşit!», apoi a închis telefonul. Am rămas, aşadar, singur, cu obsesiile şi cu spaimele mele. Abia după ora 15.00, deci după plecarea comandoului, începusem să aflu fel de fel de treburi care se întâmplaseră în unitate: conspiraţii, nemulţumiri, acuzaţii. Aşa că spaima s-a amplificat. Şi eram marcat de ideea că Iliescu nu ştia ce făcuse Stănculescu la Târgovişte. Mă gândeam că voi fi eu însumi asasinat. Poate de oamenii lui Iliescu... Poate de oamenii lui Ceauşescu..."

„Suvenirul" căpitanului Mateescu

După terminarea execuţiei şi după ce cadavrele Ceauşeştilor au fost duse la elicopter în foi de cort, o parte din personalul unităţii s-a strâns în apropierea zidului la care s-a făcut execuţia.

Căpitanul Ion Mateescu

şi-a luat o mică „amintire" din zid: un glonţ. „Acest glonţ a trecut, cu probabilitate de 100%, prin Nicolae Ceauşescu, pentru că are scame de culoare închisă. Ceauşescu a fost îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, negru sau bleumarin închis, iar pe interior avea blăniţă de miel de culoare închisă. Soţia sa, Elena, a avut haină de culoare bej, deci deschisă. Se poate reproduce ADN-ul, dacă e cineva curios să vadă dacă cel de acolo a fost sau n-a fost Ceauşescu, deşi nu cred că mai există dubii. E un document istoric, dacă putem să-i spunem aşa".

CI-stul unităţii

Un moment important al procesului şi al execuţiei a fost anihilarea ofiţerului de contrainformaţii al unităţii (CI-stul): căpitanul Sorinel Stoian. La venirea în unitate, generalul Stănculescu i-a dat în primirea paraşutiştilot atât pe Stoian, cât şi pe adjunctul şefului Securităţii Târgovişte, colonelul Gheorghe Dinu. Pe timpul execuţiei a schimbat planul.

Caporalul Dorian Dobriţa, militar în termen la 25 decembrie 1989 şi unul dintre paznicii Ceauşeştilor în cele trei zile de cazarmă, a fost omul care l-a avut în cătarea puştii pe căpitanul Stoian. „După ce a vorbit pe scară cu Kemenici, Stănculescu s-a întors spre mine. Şi m-a întrebat: «Ai glonţ pe ţeavă?». I-am spus: «Nu!». Iar el: «Atunci, bagă!». Am armat şi am asigurat. Generalul mi-a spus: «Treci de cealaltă parte a holului!». Şi aici, la prima scară, lângă geam, în dreapta era CI-stul unităţii, căpitanul Stoian. Stănculescu mi-a spus: «Îl ai în pază pe căpitanul de la contrainformaţii!».

Mi-a spus că nu are voie să părăsească incinta şi, la cea mai mică mişcare, haţ! Stoian l-a auzit pe Stănculescu. Şi atunci eram atent numai la el. Nu mai aveam treabă cu ce se întâmplă pe platou. Executam ordinul. Şi în timpul ăsta am auzit focuri. Se auzea: «Nu trageţi! Nu trageţi!». În timp ce am văzut că Stoian nu se deplasează, mă uitam şi eu. Şi vedeam cum gloanţele ricoşau din zid şi ardeau în iarbă. Paraşutiştii trăgeau şi gloanţele veneau în spate".

Mâine în „Adevărul"

Pierderea cadavrelor şi înmormântarea Ceauşeştilor