FOTO/ VIDEO Experiment „Adevărul“: Am fost ţigan o săptămână

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Reporterul Adevărul deghizat în ţigan. Foto: Marian Iliescu

Un reporter „Adevărul“ a trăit într-o săptămână toate umilinţele pe care le trăiesc rromii într-o viaţă. Au râs de mine, m-au batjocorit copiii pe stradă şi oamenii mari la teatru, jandarmii au vrut să mă bage în dubă, patronii n-au vrut să mă angajeze şi m-au alungat.

Niciodată n-au fost ţiganii mai prezenţi în dezbaterea publică decât acum. 8.000 de ţigani români au fost expulzaţi anul acesta din Franţa. Ziarele au publicat reportaje din taberele de ţigani, apoi i-am văzut la televizor ieşind din Aeroportul Băneasa. Se vorbea despre integrarea lor prin programe sociale.

CLICK AICI PENTRU FOTOGALERIE!

Descărcaţi din avion, ţiganii ar fi trebuit să înceapă o nouă viaţă. Aveau câte 300 de euro în buzunare şi toată deschiderea patriei-mamă. Ei ar fi urmat să îngroaşe rândurile clasei de mijloc, să-şi găsească slujbe, să se aşeze, să fie plătitori de taxe şi de impozite. Dar dintre cei 8.000, jumătate s-au întors deja în Franţa.

Jeffrey Franks către un cerşetor: "Dispari de aici"

Ţiganii cu bani sfidează criza, poliţia şi societatea. Nici măcar nemţii nu îi pot opri

Ţigani repatriaţi cu scandal la Timişoara. Romii i-au scuipat şi înjurat pe jurnalişti (GALERIE FOTO)

Ce şanse au ţiganii să fie acceptaţi în România? Am înţeles trăind o săptămână în straie de ţigan: pălărie, cămaşă ţipătoare, geacă de piele şi pantaloni de velură. Am lăsat mustaţa, frumos. Pielea neagră, poate prea neagră, o am de la Dumnezeu. Acest articol nu e despre cât de înapoiaţi sunt ţiganii, nu e cu statistici. Nu e nici cu păreri de la sociologi şi psihologi. E negru pe alb. Trăit şi văzut.

REPORTAJ-Vezi aici ţiganii gălăţeni care au ratat expulzarea din Franţa

„Bucharest garbage"

Am pornit din Piaţa Universităţii, kilometrul zero al democraţiei româneşti. Mi-a fost teribil de ruşine. Erau studenţi care într-o hăhăială la beţie râdeau de mine şi-mi strigau acele cuvinte arhicunoscute din ţigăneşte: "mucles" "bahtalo" "sokeres". Un om blond şi înalt m-a fotografiat. Apoi a pozat peturile de pe trotuar, câinii şi cerşetorii. În calculatorul lui din Scandinavia, poza cu mine va ajunge, pesemne, în fişierul "Bucharest garbage" (n.r. - gunoiul din Bucureşti). Mai pe seară am văzut piesa "Toţi fiii mei", la Teatrul Naţional.

EXCLUSIV Femei bătute şi torturate în satul în care ţiganii sunt ca talibanii


Cei de lângă mine n-au fost încântaţi de prezenţa mea, dar au tăcut. Pentru ei a fost ca un disconfort termic. Am auzit din nou aceleaşi râsete ale unor tineri. Se pare că ei sunt cei mai perfizi şi mai răi când vine vorba de ţigani. Râd mereu pe la spate.

Şi privirile lor dor mai tare decât căutătura urâtă a lui Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei. Avem campanii pentru integrarea şi alfabetizarea ţiganilor, dar nu există campanii pentru ca oamenii să nu mai râdă când văd un ţigan cocoşat pe stradă. De ruşinea asta n-or să mă spele nici discursurile Madonnei şi nici campaniile lui Bono de la U2.

Şi totuşi, numiţi-o cum vreţi, dar nu discriminare. Nu m-a dat nimeni afară din nicio cafenea, magazin, restaurant. Câtă vreme mi-au încasat banii, m-au primit cu braţele deschise. Nu ţiganii sunt discriminaţi în România, ci mai degrabă săracii. Am băut un ceai într-o cafenea din selectul magazin Cocor, am fost la câteva sute de lei distanţă să‑mi iau un sacou de la Seroussi, am fost la teatru, la mall, la farmacie, în restaurante. Câtă vreme le-am dat banii, neguţătorii m-au tratat normal.

FOTO/Viaţă de şatră în palate poleite cu aur

400 de ţigani români terorizează un sat din Andaluzia

Reportaj într-o tabără de ţigani din Spania: "Frate, frate, dar cerşeala e pe bani"


Foamea

Dar atunci când eu, ţiganul, cer bani pentru o muncă pe care sunt dispus să o prestez, ei bine, atunci începe deznădejdea. Vrem ca ţiganii să miroasă frumos, să iubească arta, s-o "ardă" numai pe la cinematecă, dar niciun angajator nu vrea să aibă lângă el un ţigan. Or, fără bani, ţiganul fie se afundă în mizerie, fie caută căi de profit neconvenţionale. Eu am mers pe convenţional, am vrut să mă angajez la patron.

Dar patronii nu m-au vrut. Am căutat anunţuri în ziare, la muncitori necalificaţi, la spălat de maşini sau la dezmembrări de piese auto. Am sunat şi mi-au spus că mai sunt locuri libere. Când am ajuns în faţa angajatorului, mi s-a spus că nu se mai fac angajări. Unii m-au alungat cumsecade: "Du-te ţigane, du-te nene! Ţi-e foame, nu? Ţi-o fi, mă, dar acuma vine iarna şi nu se mai spală maşinile. Astă-vară de ce n-ai venit?".

Alţii au răspuns în batjocură la întrebarea cinstită "Se mai face angajări?". "Bă, uite, chiar în momentul ăsta nu se mai face!". Am fost invitat să plec. Aşa am ajuns să merg fără ţintă pe la margini de şantiere, prin noroi şi gunoaie. Apoi să miros a vânt şi a transpiraţie, să stau numai cu capul în pământ şi să culeg de pe drum fiare şi sârme, doar-doar mi-or trebui cândva.

La Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă am găsit 10-15 oameni la coadă, şi o portăreasă care-i strunea. Am întrebat în jur ce hârtii îmi trebuie pentru angajare. O ţigancă s-a dat înapoi: "Nu, mamă, că aici vine lumea pentru şomaj, pentru ajutor la căldură, nu pentru angajare. Vorbeşte cu portăreasa. Ea ştie".

Portăreasa a fost realmente surprinsă că a venit cineva care caută de muncă la Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Mi-a spus că e pauză de masă la micii funcţionari şi mi-a adus nişte foi cu oferte de locuri de muncă: "Vezi şi tu ce ţi se potriveşte". Am notat pe un petic de hârtie un anunţ: "Angajăm ciupercari". Şi cam ăsta a fost tot sprijinul pe care mi l-a dat statul mie. Nu m-au primit nici la ciupercari. Era bine, salariu "zece sute" şi bonuri de masă, numai că „s-a umplut schema la ciuperci".

Nici la gunoieri nu m-au angajat. HR-ul de la gunoieri, sau, mai pe româneşte, fătuca de la personal, a privit pe sub ochelari şi a spus: „Nu se fac angajări". Am încercat marea cu degetul, intrând pe turnanta pilelor şi a relaţiilor. „Ştiţi, m-a trimis cineva". Fătuca tresare: „Cine?". „Un vecin, nu-l cunoaşteţi". „A, nu. Nu se fac angajări. Nu s-au făcut niciodată". Înseamnă că gunoierii care roiau prin curte şi-au moştenit meseria pe linie paternă.

Stupefiantul pelerinaj

În ajun de Sfântul Dumitru m-am înghesuit şi eu printre oamenii care au făcut o noapte albă pe Bulevardul Regina Maria, ca să sărute moaştele. Era o noapte rece de toamnă şi tot Ferentariul era acolo.

Ţigani cu miile. Privind de la Piaţa Unirii păreau milioane şi încă mai coborau din tramvaiul 32! Stând la coadă m-am trezit înconjurat de nişte puştani de 12-18 ani, ţigani, fete şi băieţi, care, din glumă în glumă, au ajuns să-l înjure de mamă şi pe „sfântul Mitică".

Fumau şi-şi trimiteau ocheade, ţigănuşii cu mucii la nas le plesneau pe fete peste, mă iertaţi, cur şi la un moment dat am auzit chiar un „facem şi noi un cui (n.r. - ţigară cu marijuana)? Ia scoate o foiţă să facem şi noi un cui". N-a mirosit a „cuie", poate a fost doar o vorbă-n vânt, dar nutresc convingerea că poliţiştii de la antidrog ar face o treabă minunată dacă ar mai merge şi ei pe la biserică. Măcar de Sfântul Dumitru, ocrotitorul Bucureştilor.

Micile găinării ale străzii

În ciuda privirii, Cristian Delcea chiar n-a vrut să fure nimic  Foto: Marian Iliescu



Într-o săptămână n-am găsit nimic de muncă. În schimb, micile escrocherii, găinăriile de toate zilele, s-au ţinut ca scaiul de mine. Am ajuns într-o casă de lângă Cişmigiu, ascultând balivernele unei cucoane la 50 de ani care promova comerţul de tip progresiv cu produse naturiste. E sistemul acela cu puncte bonus în care „peştele mare îl înghite pe cel mic". Cei care se înhamă la aşa ceva devin nişte pisălogi care-şi pierd prietenii pentru că-i toacă la cap să cumpere mici nimicuri de care n-au nevoie.

Cucoana era pe cale să-mi ridice moralul: „Suntem un cerc select de oameni de afaceri. Eu îţi voi da paşaportul ca să intri în această lume. Eşti pregătit să devii managerul afacerii tale?". Iar eu aveam noroi sub unghii. La finalul discuţiei mi-a dat cu moralul de pământ: „Ca să intri în afacere trebuie să cumperi un produs de 100 de lei. Îţi recomand eu un produs naturist care îţi protejează şi creierul, şi organele genitale". Rămâi sănătoasă, cucoană, că-mi iau pălăria şi plec!

Am fost selectat

În altă zi, în faţă la Hanul lui Manuc, un mic cocalar m-a luat aproape pe sus şi m-a bagăt într-o magherniţă unde mai multe adolescente îi prosteau pe proşti. Una dintre ele mi-a spus că am fost selectat din mulţimea de oameni care traversează Piaţa Unirii pentru a juca în filme, în reclame, chiar şi în piese de teatru, să prezint colecţii de modă de la Zara şi Bershka.

Trebuia numai să intru în baza lor de date, iar asta mă costa şaptezeci de lei. „Ai banii ăştia la tine?", m-a întrebat copila. „N-am", i-am replicat. „Nici măcar treizeci de lei", m-a rugat ea din priviri şi din buze. „Nici măcar să merg cu metroul". „Bine, vino mâine cu banii. Ţine minte, ai fost selectat!". 

Şi ţiganii plâng câteodată, nu-i aşa?

În ciuda privirii, Cristian Delcea chiar n-a vrut să fure nimic

Reporterul „Adevărul“ a îmbrăcat o cămașă mov la care a asortat un masiv lanţ de argint  Foto: Marian Iliescu

Credeam că există o solidaritate, dacă nu între oameni, atunci măcar între şoferi. Într-o sâmbătă de octombrie am pus mâna pe un hârb de maşină şi am plecat cu o treabă pân' la Bragadiru, în mărginimea Bucureştiului.

Între Măgurele şi Bragadiru, în mijlocul unui câmp cu buruieni, am făcut o pană de cauciuc mai mult sau mai puţin intenţionată. Nu mai ştiu dacă am uitat cricul acasă la fel de intenţionat. Concret: era o zi de sâmbătă, ora patru după-amiaza, mă găseam singur pe un câmp între Măgurele, Bragadiru şi Dărăşti, aveam o roată spartă şi niciun cric cu care să o pot schimba.

Cu mustaţa sub nas

Mi-am adus aminte că am păţit eu altele şi mai rele cu belelele de maşini pe care le-am avut. De fiecare dată mi-au sărit imediat în ajutor ceilalţi şoferi. Dar pe atunci n-aveam pălărie pe cap, mustaţă sub nas şi cămaşă mov. Ei bine, acum aveam. Şi din cauza asta am stat mai bine de trei ore la margine de drum, făcând cu mâna şoferilor care goneau pe lângă mine.

Unora le citeam pe buze înjurăturile, alţii mă claxonau şi îmi zâmbeau, gândind că e amuzant să vezi un ţigan la necaz. Era tot sâmbătă, numai că se făcuse deja seară, soarele asfinţise de tot peste câmpurile de la marginea Bucureştiului şi parcă se lăsa a ninsoare, era un frig care crăpa dosul palmelor până la sânge. Iar ţiganul, e drept, puţin mândru, plecase de acasă într-o cămaşă descheiată la gât şi o geacă de piele subţire ca foaia de ceapă.

Când s-a făcut întuneric de tot, m-am gândit să las pacostea acolo, să o iau la pas până la Bragadiru şi să strig pe la oameni prin curţi: "Aveţi, măi, nene, un cric?". Era sâmbătă seară, peste mirişti, înspre Măgurele se auzeau muzicile ţigăneşti. Începeau petrecerile, onomasticile, chermezele. Ţiganii sunt buni să le lipeşti cu scuipat sutele de euro pe frunte, dar nimeni nu s-ar încurca noaptea, la o margine de drum, cu un balaoacheş.

Am fost cu desăvârşire singur, pe lângă mine au trecut sute de oameni care n-au vrut să mă ajute. Acolo am înţeles de ce umblă ţiganii în şatre. Dacă rămân singuri, mor!

Mila

În acest tablou, pe care l-am putea intitula "Ţigan plângând pe o roată de rezervă", şi-a făcut apariţia o maşină Skoda Octavia, model vechi. Din ea a coborât un amărât la 50-55 de ani. Salopetă murdară pe el, în cap - fes cu moţ. I-am spus ce necaz am păţit, din boss şi bossulică nu l-am scos. L-am întrebat apoi dacă are la el un cric, dar nu a spus nici da, nici ba. S-a uitat la roată şi mi-a propus să salte el de maşină şi eu să scot roata bleagă şi să o bag pe aia bună.

Odată a apucat de aripă şi a ridicat maşina câţiva milimetri. M-am uitat în ochii lui bulbucaţi şi am drăcuit amândoi fierul din faţa noastră. Iar când credeam că a renunţat şi vrea să plece la el acasă, omul a deschis portbagajul maşinii lui şi a scos un cric cât palma. L-a băgat sub maşina mea şi a început să învârtească la el. "Nu am vrut să mai umblu la el, la cric", mi-a spus, văzându-mă nelămurit.

Alt experiment jurnalistic inedit?

În cele două minute cât a durat toată operaţiunea, şi-a deschis sufletul în faţa mea: "Te-am văzut când mi-ai făcut semn, acum două ore. M-am uitat la tine în oglindă şi mi-a părut rău că nu am oprit, măi, omule. Şi am zis că dacă mai eşti aici când mă întorc, mă dau jos la tine. Am făcut o faptă bună sau n-am făcut?". Îi răspund cu capul în pământ: "Aţi făcut, bre".

Îi spun şi lui ca să ştie: "Stau de trei ore aici şi n-a oprit nimeni, am făcut cu mâna, le-am arătat roata să nu creadă că le cer benzină sau altceva. Unii m-au înjurat, unu' s-a făcut că dă cu maşina peste mine". Omul a dat din mână a lehamite: „Ştiu, mă!". Apoi ne-am despărţit.

Am luat-o spre Bucureşti. La benzinăria de pe Şoseaua Antiaeriană am pus câţiva stropi de benzină, să nu fac şi pana prostului. O benzinăriţă a ieşit afară năucită şi m-a întrebat: „Ai alimentat la pompa 5?". Alimentasem însă la pompa 4. La pompa 5 alimentaseră nişte ţigani cu o maşină cu numere galbene. Am aflat că au făcut plinul şi au uitat să mai plătească. M-am iluzionat că sunt şi ei într-un experiment jurnalistic inedit.

"Te-am văzut când mi‑ai făcut semn, acum două ore. M-am uitat la tine în oglindă şi mi-a părut rău că nu am oprit."
Un șofer

„Să te băgăm un pic în dubă, să te încălzim!"

La 25 octombrie a fost Ziua Armatei. În loc să treacă fanfara militară în frunte cu-n tambur major, a fost un miting de protest organizat de Sindicatele Militarilor în rezervă. Se adunaseră vreo 3.000 de foşti "tovi" ofiţeri în faţa Palatului Cotroceni, să-l huiduiască pe Băsescu, sperând că aşa vor scăpa de tăierea pensiilor. Mă orientam şi eu prin zonă în dimineaţa cu pricina. M-am apropiat de norod să casc gura.

Un om urât

Dar păşind agale către militari, un grup de jandarmi s-a pus în faţa mea. Unul mi-a făcut semn din cap să spun ce-i cu mine. „Mă duc şi eu pân' la Răzoare", le-am spus. „Ai actele la tine? Probleme cu legea... ceva?". Am scos buletinul: „Dar ce am făcut, măi, nene?". Cel care mi-a luat buletinul a intrat într-o dubă şi "m-a dat prin staţie". Pe lângă mine treceau tineri în drum spre Politehnică. Atunci am făcut şi eu o întrebare: „Pe ăştia de ce nu-i opriţi?".

Unul dintre jandarmi, un urât, un ăla, cu sprâncene groase şi cu capul mare, m-a întrebat: „Ţie ţi-e frig, mă?". „Nu". „Nu, că dacă ţi-e frig, te băgăm un pic în dubă, să te încălzim. Deci ţi-e frig?". Şi se ducea să deschidă uşa la dubă.

Era convins că o să le vină prin staţie că am făcut puşcărie, sau, şi mai rău, că sunt urmărit pentru furt din locuinţe. Abia aştepta sprâncenatul să mă încingă în dubă, să-mi dea, să mă julească. Dar, ca o izbăvire, jandarmul care-mi luase buletinul, un om mai cumsecade, s-a întors şi m-a lăsat să plec: „Du-te, nene, la Răzoare. Vezi, să nu te bagi în miting!".

Naşterea din nou

Aproape rotund, articolul se termină la câţiva paşi de locul unde a început: la Piaţa Universităţii. Nu-mi mai este ruşine.

Ba încă, un cunoscut care m-a zărit întâmplător în ultima seară mi-a spus că mă uitam cu lăcomie la oamenii din jur: „Parcă le-ai fi luat hainele de pe ei". Mă gândesc că n-am realizat nimic, nu vin cu nicio soluţie la problema rromilor.

Ce vrea societatea să se întâmple cu ei? După şapte zile în care am fost tratat ca un ţigan, îndrăznesc să spun că răspunsul e inscripţionat pe o casă veche de lângă spitalul Colţea. Acolo, un fanatic religios a montat un fel de panou publicitar. Pe panou a scris un verset biblic: Ioan 3,7 - „Iisus a zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»". Şi nu e nicio metaforă aici.

Reporterul „Adevărul“ a îmbrăcat o cămașă mov la care a asortat un masiv lanţ de argint

MAI CITEŞTE ŞI:

Romii din Hunedoara îşi pun bogăţia pe seama tradiţiei

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite