Secretele Mineriadei / Stelian Tănase: "N-am mai văzut 50.000 de oameni plângând“
0Scriitorul Stelian Tănase, „golan“ notoriu în primăvara anului 1990, spune că fenomenul „Piaţa Universităţii“ a fost cea mai intensă luptă împotriva neocomunismului.
Secretele Mineriadei/ Zoe Petre:„Piaţa a fost recuperarea respectului de sine“
Misterele Revoluţiei: "Adevărul", două luni de dezvăluiri
Adrian Cioroianu:„Moscova nu e străină de «13-15 iunie»“
Secretele Mineriadei: 1990, manipulări feseniste ca la carte
Stelian Tănase nu s-a lăsat intimidat nici de diversiunile orchestrate cu succes de susţinătorii FSN, nici de campaniile murdare şi intoxicările din ziarele vremii, încă aservite partidului, şi nici de ignoranţa Puterii. A fost acolo, în mijlocul „golanilor", încă din 22 aprilie, iar discursurile sale au dat forţă unei lupte care nu se terminase la Revoluţia din decembrie '89.
O luptă împotriva vechii gărzi comuniste. După 20 de ani, scriitorul Stelian Tănase face o radiografie a ceea ce a însemnat fenomenul „Piaţa Universităţii" pentru conştiinţa românească, fără să piardă însă din vedere consecinţele pe care România a trebuit să şi le asume după zilele crâncene de asediu al minerilor: 14-15 iunie 1990.
Ce v-a determinat să ieşiţi în Piaţă?
Cred că sunt primul, în ordine cronologică, care a vorbit acolo, când nu era încă deschis balconul. Am vorbit pe treptele de la Teatrul Naţional, la o portavoce, la o zi după ce avusese loc mitingul Partidului Naţional Ţărănesc din 22 aprilie. Seara, după miting, m-a sunat cineva să-mi spună că „ai noştri" au blocat Piaţa. A doua zi dimineaţa i-am văzut acolo, stăteau pe trepte. Atunci am luat o portavoce şi le-am spus câteva cuvinte.
Câţi erau?
Puţini... câteva sute. Peste câteva zile, în care lucrurile s-au coagulat, s-a deschis balconul. În momentul acela, lucrurile au luat amploare pentru că puteai să-i vezi pe vorbitori. Şi a început lumea să se strângă în fiecare zi. Dar manifestanţii aveau nevoie de sprijinul unor intelectuali şi oameni cu notorietate ca să dea o anumită consistenţă acţiunii lor.
Deci, eraţi printre factorii mobilizatori...
Piaţa Universităţii – ţinta diversiunilor şi a manipulărilor
Nu eram în partea de organizare. Habar n-aveam cine participa şi cine conducea acolo. Şi cred că nu conducea nimeni, cred că era, aşa, o acţiune spontană cu mulţi oameni. Dar era important pentru ei, ca şi pentru mine, să vină oameni cunoscuţi. Era o opţiune individuală. Nici la Grupul pentru Dialog Social n-au fost toţi în favoarea acestei manifestaţii.
Nici n-au venit toţi. Fiecare, cu morala lui, cu valorile lui, cu simţămintele lui, a decis pentru el în ce măsură să se implice. Toată lumea îi lovea, toată presa era împotriva lor. Ce înjurături apăreau acolo zilnic la adresa noastră... În momentul ăla susţinea manifestaţia doar „Revista 22" şi „România liberă".
Când a început să se coalizeze un grup?
N-a fost niciodată un grup compact. Acolo au fost foarte multe influenţe. A fost inclusiv lucrătura serviciilor speciale. Am şi întâlnit securişti în mulţime pe care îi ştiam că mă urmăriseră altădată. Erau şi intoxicări, zvonuri, informaţii aiurea care provocau anumite discuţii. Era o preocupare să ne facă se ne dezbinăm. SRI-ul a fost foarte activ. Erau nişte figuri pe care le vedeai imediat. Una e când cineva se uită la tine şi te observă şi alta e când e implicat în acţiune.
Când a început Puterea să se simtă ameninţată de „golanii" din Piaţă?
Cu cât eram mai mulţi, cu atât se simţeau mai ameninţaţi. Pentru noi, un moment- cheie cred că a fost pierderea alegerilor. Faptul că au câştigat Iliescu şi FSN a făcut ca unii să considere zadarnică lupta. Mai multe grupuri s-au retras atunci din Piaţă. Noi eram nişte oameni care voiau democraţie şi, deşi regimul era ilegitim până atunci, la alegeri căpătase legitimitate. Lumea plângea în Piaţă când s-au anunţat rezultatele. N-am mai văzut niciodată 50.000 de oameni plângând! Acum Petre Roman spune că au făcut o greşeală atunci când au transformat FSN în partid politic, dar după 20 de ani să recunoşti asemenea greşeli care ne-au costat atât de mult...
Aţi încercat să vorbiţi cu Iliescu?
Virgil Măgureanu (stânga), şeful SRI în ’90, şi „golanul“ Stelian Tănase
A fost o tentativă de negociere. Pe mine m-au sunat Andrei Pleşu şi Ion Caramitru, care atunci erau în guvern. Am decis să ne întâlnim cu Ion Iliescu în Palatul Camerei Deputaţilor, pe Dealul Patriarhiei. În momentul în care am cerut să discutăm şi cu televiziunea de faţă, au refuzat.
N-a mai avut loc nicio negociere. Noi ne-am imaginat că Iliescu va dori o discuţie, o masă rotundă. Ne-am întors fără să fi avut loc nici măcar un schimb de replici. Eu făceam parte din corpul de consilieri ai delegaţiei, împreună cu Dan Petre şi cu Lucian Mihai.
Unde eraţi când au venit minerii?
Am plecat în Suedia chiar pe 12 iunie, fiind invitat de Uniunea Scriitorilor Suedezi. În prima zi mă găseam la Stockholm şi am văzut în holul hotelului primele informaţii. Suedezii erau consternaţi, se bâlbâiau când vorbeau. Ne-au oferit azil, fără să cerem măcar. Dacă scriam atunci o cerere de azil, acum eram cetăţean suedez. Erau absolut impresionaţi. Era un şoc, se uitau la noi ca la nişte barbari, ca la nişte oameni incapabili să trăiască democratic.
Când m-am întors, au venit la aeroport şi m-au luat prietenii ca să nu păţesc ceva. Acasă am găsit pe uşă o cruce mare desenată cu cărbune şi numele meu de pe uşă şters. De unde aveau ei adresa lui Stelian Tănase într-un bloc amărât din Bucureşti nu ştiu... Şi la GDS în redacţie au năvălit să mă caute. „Securitatea" încă nu aflase că eu eram plecat.
Se încarcă comentariile...
