Secretele Mineriadei: 1990, manipulări feseniste ca la carte

„O anumită parte a presei“ n-a ezitat să-i facă lui Ion Iliescu o campanie electorală profesionistă. Printre adoratorii feseniştilor se regăsesc voci incisive din presa de astăzi. Jurnalista Corina Drăgotescu îl slăvea, în ianuarie 1990, pe „domnul Iliescu al nostru“.

Înainte de sinistra descindere a minerilor în Bucureşti la 14  iunie 1990, publicaţii precum „Adevărul", „Dimineaţa", „Libertatea" şi „Azi" înfierau fenomenul „Piaţa Universităţii" şi partidele istorice. „Adevărul" se pretindea „cotidian independent", în timp ce „Azi" nu făcea un secret din faptul că este oficiosul Puterii.

Mai citiţi şi:

Misterele Revoluţiei: "Adevărul", două luni de dezvăluiri

Miron Cozma se întoarce: "Avem multe de discutat!"

La cârma diversiunilor din presă se afla, din umbră sau explicit, Silviu Brucan, un personaj-cheie al „regimului Iliescu", responsabil cu „direcţionarea" acestui segment din aşa-zisa presă liberă.

Nu întâmplător, dintre metodele de manipulare folosite de jurnaliştii de la „Adevărul", cele mai multe aduceau aminte de apucăturile propagandistice din anii '50, când Brucan tuna şi fulgera în „Scînteia". Din cadru lipseau doar procesele-fantomă şi gloanţele în ceafă.

Manipularea, uşor mai sofisticată, se făcea pe mai multe fronturi: prin intermediul unor opinii de la cititori, întotdeauna pro-FSN, scrisori, unele măsluite, dar şi direct, prin „peniţele" jurnaliştilor. „Adevărul" publica înainte de alegerile din mai 1990 o serie de epistole, venite pe adresa redacţiei, care discreditau vădit fenomenul „Piaţa Universităţii"  şi îl puneau într-o lumină aproape sacră pe Ion Iliescu.

„Regret atitudinea politică a fiicei mele"

Astfel, un oarecare Paul Crăciunescu apare în „Adevărul" la rubrica „Cititorii despre Piaţa Universităţii" declarând, halucinant, că, neîndoielnic, „Piaţa" este un fenomen „comunist":  „După opinia mea, această zonă reprezintă de fapt singura zonă cu adevărat comunistă din România, atât de comunistă, încât, Ceauşescu dacă ar trăi, şi-ar putea recunoaşte «visul de aur» cu care ne-a ameninţat 25 de ani."

La aceeaşi rubrică este publicată o scrisoare „sensibilă" şi elucubrantă de la o mamă - Verdiana Ghimişi (!) - către fiică-sa - Claudia -, prezentată drept o corespondenţă de la Botoşani. Doamna Verdiana i se adresează Claudiei, grevistă a foamei, sugerând că nu este o „golancă" de bună-credinţă, ci o naivă care a fost mituită.

„Ca mamă, regret atitudinea ei politică, dar aş fi mulţumită dacă aş şti că a ales-o în urma unei chibzuinţe mature şi, nu aşa cum mă tem, din cauza unei atracţii materiale", scrie redacţiei „Adevărul" botoşăneanca Ghimişi. Scrisoarea este intitulată tulburător: „Temerile unei mame".

Papagalii împăiaţi din Piaţă

Jurnaliştii  de la „Adevărul"  nu se sfiesc să discrediteze greviştii foamei. Semnificativ este un articol semnat de Al. Gavrilescu şi intitulat  „Ce mănâncă oare la prânz cei aflaţi în greva foamei?". Reporterul Gavrilescu descinde în registrul camerei de gardă al Spitalului de Urgenţă ca să „descopere" că 17 dintre greviştii din Piaţa Univeristăţii nu fac, de fapt, foamea.

Mini-ancheta, vădit diversionistă, se încheie nervos: „Zilnic, laboratorul de analize medicale al Spitalului de Urgenţă efectuează între 200 până la 500 de recoltări probe de sânge. Cazuri grave şi disperate. Printre ei, greviştii. Concentraţia de glucoză, determinată de aparatura de specialitate, indică normalitatea. Nimeni nu acuză simptome de leşin sau ameţeală."

Din aceeaşi categorie, însă cu o scriitură mult mai descriptivă, un articol semnat de Dim. Rachici, „Sărmana mea Universitate!",  surprinde elemente marginale ale Pieţei Universităţii, încercând să spună că aceasta a devenit un talcioc. „Aici se vând de toate - de la ciorapi de damă până la conştiinţe! Aici, limbajul folosit între grupuri adverse este adeseori poluant şi degradant.

În cele ce urmează, ofer o listă - desigur, incompletă - cu produsele propuse spre vânzare sub zidurile impunătorului edificiu de cultură: ţigări şi cafea, la preţ piperat; ceapă verde, pătrunjel şi mărar; casetofoane şi «Oblio»; pantaloni, maiouri, şi bikini, papagali împăiaţi, poze cu crişti, artişti şi prezervative; etichete pe care scrie «golani»; şi inşi care le poartă, unii dintre ei aducând, pronunţat, chiar a... golani."

Articolul „Topoare, droguri şi alte produse din import", semnat de L. Ciubotaru şi L. Duţă merge chiar mai departe, semnalând că Piaţa nu este altceva decât un  „puci legionar". Toate aceste invective sau aluzii amintesc de discursul şi filosofia lui Ion Iliescu pe care directorul ziarului „Adevărul", Darie Novăceanu, le transformase în crezuri „deontologice". 

Scrisori şi strigăte

Una dintre formele cele mai urâte de manipulare este scrisoarea lui Radu Catană, elev în clasa a X-a la Liceul „Emil Racoviţă" din Cluj-Napoca, publicată integral de cotidianul „Adevărul". Elevul îşi începe epistola adresată „părinţilor noştri" cu un îndemn la linişte - acelaşi îndemn pe care Ion Iliescu îl profera încă de la începutul „fenomenului Piaţa Universităţii".

„Părinţi ai noştri, liniştiţi-vă, pentru a avea curajul să vă bucuraţi împreună cu noi!", scrie elevul Catană.

Seria de manipulări continuă cu un articol de fond, scris de Darie Novăceanu cu cinci zile înainte de alegerile de la 20 mai 1990.  „Am stat aici, îmbrăţişaţi cu ţara", îşi intitulează Novăceanu articolul în care deplânge felul în care poporul „a păşit cu stângul" în campania electorală. Novăceanu mai vorbeşte şi despre nişte interese ascunse, mai ales ale partidelor istorice, care vor să discrediteze alegerile libere şi, deci, să-l mazilească pe „bietul" Ion Iliescu.

Editorialul lui Novăceanu se încheie metaforic, cu un strigăt mut, chipurile a neputinţă, în faţa fărădelegilor: „Nu ştiu care-i senzaţia trăită de cei care strigă în faţa deşertului fie el Sahara, Gobi sau Atacama, dar probabil nu-i diferită mult de cea pe care o trăiesc eu."

Toţi oamenii preşedintelui Iliescu

Principala responsabilitate pentru campania de diversiune din presa scrisă a anului 1990 o poartă şefii unor ziare ca „Azi" (Octavian Ştireanu, Vasile Ailenei, Iosif Boda, Claudiu Iordache, Cătălin Iorgulescu,  Sorin Vornicu), „Libertatea" (Octavian Andronic") sau „Adevărul" (Darie Novăceanu, Sergiu Andon, Constantin Stănescu). Conform declaraţiilor lui Petre Mihai Băcanu, Adrian Sârbu, astăzi mogul media internaţional a fost primul cenzor al presei române „libere", impus de Silviu Brucan.

Corina Drăgotescu şi „domnul Iliescu al nostru"

Corina Drăgotescu a refuzat să explice iubirea pe care o purta „democraţiei originale" şi textele scrise în genunchi în raport cu Puterea din 1990. „E treaba voastră dacă vreţi să trăiţi în trecut. Eu vreau să trăiesc în viitor", a fost singurul comentariu al jurnalistei înainte de a închide telefonul.

Corina Drăgotescu milita pentru o „democraţie originală“

Cuvintele aşternute de ziaristă în „Adevărul" se pliau perfect peste cadrul de gândire al lui Ion Iliescu. În dialogul cu ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov, la 27 decembrie 1989, viitorul preşedinte al României menţiona că se vor încuraja mai multe curente politice în cadrul Frontului Salvării Naţionale, ci nu un pluripartidism veritabil (care îngrijora Moscova).

Slăvindu-l pe „domnul Iliescu al nostru" în lupta cu Ion Raţiu, Corina Drăgotescu scria, la începutul anului 1990, un text halucinant: „Revoluţia din România a fost unică în lume şi nu văd de ce nu am fi în continuare unici prin instituirea unei noi forme de democraţie. Oare democraţia reflectă o doctrină cu caracter închis, putând să funcţioneze numai prin sistemul clasic al partidelor?"

Astăzi moderatoare TV care „combate" cu aplomb despre tarele vieţii politice româneşti, Corina Drăgotescu înfiera în urmă cu douăzeci de ani „golanii" din Piaţa Universităţii. Nu există niciun singur text semnat de Corina Drăgotescu în prima jumătate a anului 1990 care să nu fie pe linia fesenistă trasată de directorul Darie Novăceanu ziarului „Adevărul".

Cât despre „domnul Iliescu al nostru", Corina Drăgotescu puncta în finalul articolului „Leu-tramvai", din 30 ianuarie 1990, adresat direct lui Ion Raţiu: „V-aş ruga să transmiteţi domnului Ion Mazilu-Crângaşu că domnul Iliescu al nostru are prenumele de Ion, iar nu de Ilie, cum greşit l-a numit domnia sa. Să înţeleg oare că a dorit dumnealui să fie «naşul» domnului Iliescu? Atunci poate îşi mai aduce aminte, de acolo, de la New York, că datina străbună cere să se prezinte cu un miel".

"Ziarele pe care le transformam cu entuziasm în torţe, «Adevărul» şi «Azi», erau absolut abjecte."
Zoe Petre
profesoară de istorie

Scrisoare deschisă către Ion Raţiu

Salut venirea în ţară a domnului Ion Raţiu şi sînt fericită aflînd că românii  răspîndiţi prin atâtea puncte ale globului nu au uitat să-şi îndrepte gîndurile către patria lor, Uniunea Mondială a Românilor Liberi fiind cea mai bună dovadă că ei, fraţii noştri, au simţit nevoia să fie împreună pentru a demonstra lumii unitatea de spirit a poporului român.

Ceva în mine însă s-a năruit, făcînd să dispară bucuria acelei clipe, cînd  am crezut sincer în intenţiile bune ale domnului Raţiu, atunci cînd întîmplător mi-a căzut în mînă ziarul „Românul liber" al cărui director este domnia sa. (...)

Revoluţia din România a fost unică în lume şi nu văd de ce nu am fi în continuare unici prin instituirea unei noi forme de democraţie. Oare democraţia reflectă o doctrină cu caracter închis, putînd să funcţioneze numai prin sistemul clasic al partidelor?
Astea sînt lecţiile de democraţie pe care le oferiţi cu atîta dărnicie tineretului, poporului român?! (...)

Nu, domnule Raţiu, nu avem nevoie de democraţie de import şi nici de noi „revoluţionari de profesie."

Corina Drăgotescu, articolul „Leu-tramvai" din 30 ianuarie 1990, publicat în „Adevărul" (Facsimil 1).

Sergiu Andon: „Cine loveşte în democraţie"

De-a lungul timpului, actualul avocat Sergiu Andon, fost ziarist de frunte la „Scînteia" şi „Adevărul", a avut mai multe accese de furie împotriva celor care au pus la îndoială orientarea „democratică" a regimului Iliescu şi nu s-a sfiit să-i calomnieze.

Sergiu Andon

Un exemplu din „Adevărul" din 20 februarie, despre cei care contestaseră la 18 februarie puterea fesenistă: „Au mînuit ceea ce sînt în stare: sişul, levierul, ranga; pumnul, urletul, fluierătura, isteria." Concluzia lui Andon este că „Revoluţia a slabit din intensitate şi asta e rău" şi de aceea ar fi apărut „anarhia".

Revoluţia a slăbit din intensitate, şi asta e rău. Ea trebuie să continue, pentru că sînt încă multe, multe de îndepărtat şi de înnoit. Una dintre dovezile că Revoluţia a slăbit din intensitate este proliferarea anarhiei. Manifestări anarho-efracţioniste au existat şi în momentele cele mai înalte şi înălţătoare ale evenimentelor. (...)

Ce a rămas în stradă? Cu excepţia manifestaţiilor politice ocazionale şi desfăşurate conform legii, topul revendicărilor a început să se limiteze la probleme de breaslă, locale, ale grupurilor sau chiar individuale. Uneori (cum a fost cazul revendicărilor militarilor sau cineaştilor), dimensiunile lor au sporit prin receptivitatea încă greoaie a factorilor competenţi să ia măsuri. Totodată, au fost amplificate printr-un soi de aparte de „majoritate-mută", prin predispoziţia dintotdeauna a bucureşteanului, exacerbată în anii secetoşi ai dictaturii, de a asista la ceea ce se întîmplă. În plus, noul folclor al lozincilor versificate a divagat spre un scop în sine, reanimînd talentul strămoşesc pentru cimilituri. Acestor fenomene permisibile li s-a asociat germenele anarho-efracţionismului, ţinut pînă acum în frîu de prezenţa revoluţionară autentică. Pe măsură ce miza politico-socială a demonstraţiilor din stradă a scăzut iar lupta politică a fost depreciată parţial prin confruntări comice, curtezanii Codului penal, aflaţi, cu instinctul sigur al păduchilor, oriunde se iscă aglomeraţie, au trecut la acţiune.

Ce mari motivaţii şi deziderate revoluţionare au fost disputate duminică şi luni în „Piaţa ghilotinei"? Procese de intenţie confuze sau pripite, atacuri la persoană fără reproşuri concrete şi... cam atît. Democraţia avea obiect doar pe jumătate. O semidispută, cu semiconvingere. (...)Oare nu cumva terorismul politic, dovedit de atîtea ori abil în a-şi schimba înfăţişarea, armele, ţinta şi tactica, recurge acum la cel mai perfid mod de a lovi democraţia: discreditînd-o ea însăşi?! E un motiv în plus să cerem organelor legii să-şi facă datoria, să lămurească cine degradează manifestaţiile normale, cu ce scop şi la Instigarea cui o face.

Sergiu Andon, „Cine loveşte în democraţie", articol din 20 februarie 1990, publicat în „Adevărul" (Facsimil 2)

Facsimil 2: un articol marca Sergiu Andon

Tatăl Romaniţei Iovan şi „menirea tinerească"

Dintre toate publicaţiile vremii, ziarul „Azi" era cel mai vehement. Din unghiul de vedere al „regimului Iliescu", participanţii la fenomenul „Piaţa Universităţii" trebuiau demonizaţi.

Un articol semnat O.T. şi publicat la 9 mai 1990 întreţinea teza fesenistă a „elementelor" declasate care îndrăzneau să conteste confiscarea Revoluţiei de către grupul Iliescu. Fragmentul e reprezentativ: „Cine mai vine în Piaţa Universităţii? (...)

Oameni de bine (şi de culoare) anexaţi mişcării cu program de lucru în regulă, la început contra 500 de lei (cu buletinul garanţie), apoi din ce în ce mai mulţi bani pe masura «uzurii protestatare». (...) Oameni de şi mai bine, care nu se dau în lături de a condiţiona în gura mare asanarea societătii den asasinatul politic".

Trecerea în barca fesenistă

O critică energică tineretului „deturnat" aducea şi Geo Ciolcan, tatăl creatoarei de modă Romaniţa Iovan şi poet comunist minor, autorul „nemuritoarelor" versuri dedicate Partidului Unic: „Şi izvoare vor cânta în mers/ Imnul muncii pe arcuş de rouă,/ Caligrafiind în univers/ Primăvara ce ne-ai dat-o nouă" („Primăvara Partidului").

La 24 mai 1990, Geo Ciolcan, trecut rapid în barca fesenistă, lovea fără milă în partidele istorice, care îi stăteau „ca o sulă în coaste" preşedintelui Ion Iliescu.

„Confuzia politică, degringolada, drogurile şi viaţa de moravuri uşoare, deturnarea unei părţi a tineretului de la adevărata lui menire tinerească, specularea unor sloganuri şi a unor surogate de promisiuni - iată cu ce ne-au «pricopsit»

PNŢ-c.d. şi PNL", scria Geo Ciolcan în articolul „O mamă, dulce mamă". Două zile mai târziu, tot în „Azi", în articolul „Totul de vânzare în «pântecele Bucureştiului»", Rodica Ciobanu, viitoare editorialistă la „Gândul", puncta: „Ziua, Piaţa Universităţii oferă un spectacol între comic şi tragic, de un realism crud".