Secretele Mineriadei/ Zoe Petre:„Piaţa a fost recuperarea respectului de sine“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Prezentă în Piaţa Universităţii din primele momente ale manifestaţiei anti-FSN, Zoe Petre îşi aminteşte cei dintâi paşi către o Românie necomunistă. Zoe Petre a participat, de la început, la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Acum, analizând „la rece“, îşi dă seama cum a fost murdărită de cărbune imaginea României.

„Adevărul": Care a fost scânteia care a aprins Piaţa Universităţii?

Zoe Petre: La 22 aprilie, două asociaţii civice, Asociaţia „16-21 Decembrie" şi „Alianţa Poporului", au organizat un marş şi un miting. Brutalitatea cu care forţele de ordine - într-un dispozitiv identic cu cel din decembrie - au evacuat manifestaţia şi arestarea unuia dintre lideri, Dumitru Dincă, au declanşat un val de revoltă mai ales printre tinerii care fuseseră în Piaţa Universităţii şi în decembrie 1989, şi care acum aveau impresia că se întorc în timp. Refuzul lor de a elibera Piaţa duce la ocuparea spaţiului pentru nu mai puţin de 53 de zile, inaugurând o manifestaţie-maraton care reedita spectaculos ziua de 21 decembrie.

Mai citeşte şi:

Secretele Mineriadei: Petre Mihai Băcanu:„Minerii au fost duşi la mine acasă de securiştii de la SRI“

Când a fost deschis balconul Universităţii?

În urma propunerii venită de la Liga Studenţilor din Universitatea din Bucureşti, prorectorul Emil Constantinescu, fiind profesor la Catedra de Mineralogie a Facultăţii de Geologie, de la etajul I al clădirii Universităţii, unde se afla balconul, a autorizat deschiderea acestuia. Balconul s-a transformat astfel în tribună pentru vorbitorii care se succedau aproape fără întrerupere, adresându-se participanţilor la miting. În acest fel, Piaţa a dobândit o structură şi o ierarhie stabilă, zona „liberă de comunism" a devenit un spaţiu orientat şi coerent, între „Kilometrul zero", deschis maselor, şi balconul - tribună a liderilor. A fost o iniţiativă extrem de importantă, care a dat manifestaţiei sens, durată şi ritm. Era tribuna, unică, de unde se auzeau şi cântece, şi glume, şi discursuri esenţiale. Eu nu am vorbit de la balcon. Am considerat că sunt alţii cu mult mai îndreptăţiţi să vorbească, şi m-am bucurat să-i ascult.

Remarcabilele excepţii

Când aţi venit în Piaţă?

Pe 22 aprilie eram în Statele Unite ale Americii, la invitaţia Fundaţiei Getty, care se arătase dispusă să restaureze câteva opere de artă deteriorate în decembrie 1989. Trebuie să vă reamintesc că, în primăvara lui '90, telefoanele internaţionale nu funcţionau ca acum: fiecare dintre noi dădeam telefon într-o zi acasă; cred că pe 23 era rîndul lui Geo Şerban, şi de la el am aflat primele veşti, care au căpătat apoi tot mai multă amploare. Când am ajuns la Bucureşti m-au primit la aeroport cei doi fii ai mei, pe care i-am întrebat dacă mi-au pregătit insigna de golan! I-am văzut că se luminează la faţă, pare-se că nu erau prea siguri că le voi fi alături. Dar s-au liniştit repede.

Cum v-aţi hotărât să vă alăturaţi protestelor?

Imediat după episodul inaugural, la care au participat mai ales tineri, se va aduna în Piaţa Universităţii, seară de seară, un mare număr de adulţi, „Piaţa" devenind un ritual recuperator: generaţia care lipsise din stradă (cu unele remarcabile excepţii) la 21 decembrie participa acum din plin la repunerea în scenă a actului fondator al revoltei anticomuniste. Eu însămi mă opream în Piaţa Universităţii aproape în fiecare seară, când terminam diversele obligaţii de la facultate. Eram atunci decan, şi evenimentele făcuseră ca această funcţie să fie mai complicată. Acolo îi regăseam nu doar pe fiii mei, ci şi pe foarte mulţi prieteni, unii pe care nu-i mai văzusem cu anii, alţii cu care mă întâlneam frecvent. Mă întâlneam şi cu studenţi şi absolvenţi ai facultăţii, cu colegi de la alte facultăţi, de la Arhitectură şi chiar Politehnică. Spun „chiar" fiindcă Politehnica era atunci destul de solidară cu Petre Roman, nu cu „Piaţa". Am ascultat din mulţime numeroase intervenţii şi discursuri de mare substanţă: Doina Cornea, Alexandru Zub, Ana Blandiana, Mihai Gheorghiu, Emil Constantinescu, Petru Creţia. Multe altele, pe care nu le putusem asculta „pe viu", le citeam a doua zi în „România liberă" sau în „22". A fost o extraordinară dezbatere publică, cu mii de participanţi, care au pus în circulaţie zeci de concepte şi de idei, stârnind o efervescenţă intelectuală şi politică fără termen de comparaţie nici înainte, nici mai târziu. A fost experienţa decisivă pentru societatea civilă din România.

Aplauze pentru „o cucoană sulemenită"

Din păcate, nu au fost doar „golanii". Au fost şi diversioniştii...

Am văzut diferite scene care păreau puse la cale pentru a compromite manifestaţia, de la aglomerarea crescândă de speculanţi, vânzători de ţigări, cerşetori mai mult sau mai puţin autentici, la persoane care, brusc, deveneau vehemente şi încercau să stârnească conflicte şi chiar bătăi. E sigur că o mulţime care se reuneşte zi de zi, vreme de aproape două luni, în acelaşi loc, atrage ca un magnet şi inşi dezechilibraţi, şi veleitari, şi persoane agresive. Dar se putea distinge foarte uşor între cei care erau turbulenţi de-adevărat - greu de calmat - şi cei care, îndată ce întâmpinau o minimă rezistenţă politicoasă, se potoleau şi încercau să transfere în alt punct al Pieţei agresivitatea lor (de altfel cât se poate de reală). Am auzit odată pe stradă o cucoană sulemenită care îi povestea unui amic, indignată: „Am fost în Piaţa Universităţii şi am încercat să le spun golanilor ălora vreo două, şi ştii ce mi-au făcut?! M-au aplaudat!"

Funcţia deculpabilizantă

Aţi întâmpinat şi alte presiuni?

Pe unul dintre fiii mei, care era activ în Asociaţia „21 Decembrie" şi, deci, în organizarea manifestaţiei, l-au urmărit nişte persoane, dar după ce a început să-şi scoată câinele la plimbare s-au lăsat păgubaşi. Până la 14 iunie. Atunci au reapărut, deghizaţi în mineri. Secretarele facultăţii erau însă mute de frică, auziseră tot felul de poveşti sinistre şi se temeau sincer pentru viaţa mea. Nu mă puteam supăra pe ele, cu atât mai mult cu cât, de teamă, ocoleau aproape un kilometru, numai să nu ajungă în Piaţă, aşa că nu ştiau de fapt decât ce vedeau la Televiziunea „liberă".

Care era atmosfera generală din Piaţă?

Manifestaţia a avut mai cu seamă funcţia de a recupera sentimentul de participare liberă la acţiunea politică. Această recuperare simbolică a avut o funcţie eliberatoare şi deculpabilizantă, revelându-se ca un ritual eficace, solidarizant şi productiv. Un spaţiu devenit simbolic - cel al „zonei libere de (neo)comunism", un timp anume - cel al înserării, liber de obligaţiile cotidiene - şi recuperarea reiterată a libertăţilor cetăţeneşti (libertatea cuvântului, libertatea credinţei, libertatea presei, libertatea opţiunii politice) au redimensionat revolta populară din decembrie, care a devenit astfel abia retroactiv o revoluţie în sensul deplin al cuvântului. Generaţia mea a recuperat atunci sensul propriei sale forţe de actor, şi nu de victimă a istoriei. A fost, cum spuneam, un timp al efervescenţei intelectuale şi politice, o experienţă unică de libertate solidară şi de conştiinţă cetăţenească regăsită, şi a fost şi un timp festiv, o sărbătoare a recuperării respectului de sine al fiecăruia dintre noi.

"Ion Iliescu a participat direct şi deliberat la montajul diversionist care urma să justifice brutalităţile minerilor."
Zoe Petre
fostă „golancă"

"Nu mi-am imaginat că se va declanşa o adevărată invazie a minerilor."
Zoe Petre
fostă „golancă"

„Pe scări erau dâre groase de sânge"

Andrei Pippidi, profesorul care a ţinut piept minerilor 

image

Cum s-a schimbat „Piaţa" după anunţarea rezultatului alegerilor din 20 mai 1990?

După alegeri, toate asociaţiile organizatoare s-au retras din Piaţă şi au renunţat la manifestaţie. Câteva grupuri mici de grevişti ai foamei, care aşteptau poate un prilej onorabil de a-şi înceta acţiunea, dar care intraseră oricum într-o spirală a disperării, mai adăstau în Piaţă, împreună cu trecători răzleţi care nu se îndurau să renunţe cu totul.

Dumneavoastră aţi continuat să mai veniţi în Piaţă?

Nu, după 20 mai nu mai avea niciun sens. Eu trebuia să trec pe acolo ca să ajung la facultate sau, dimpotrivă, să merg spre casă. Piaţa s-a umplut din nou pe 13 iunie, după ce au fost arestaţi cu brutalitate cei câţiva grevişti de la corturi şi, ca să facă numărul, mulţi studenţi de la Arhitectură, absolut nevinovaţi, care lucrau târziu pentru proiectele de sfârşit de an.

Auziseţi ceva de faptul că vor veni minerii „să facă ordine"?

De unde, Doamne iartă-mă,să fi ştiut? Am văzut şi eu, ca toată lumea, ce s-a întâmplat la televiziune - atâta că, având o oarecare experienţă, am observat şi că grupul violent care intrase prin efracţie în clădire nu avea legătură cu tinerii care manifestau în faţa Televiziunii. L-am auzit pe preşedintele Iliescu făcând apel la apărarea cuceririlor Revoluţiei, dar nu mi-am imaginat că se va declanşa o adevărată invazie.

Unde eraţi când au venit minerii în Capitală?

Minerii au sosit pe la 4 dimineaţa; pe la 8.00 m-a sunat un coleg să-mi spună că au năvălit în localul facultăţii, aşa că am alergat să păzesc actele de studii. Din fericire, nu au umblat la registrele matricole sau la cataloage, s-au limitat să fure tot ce se putea - aparate de radio portabile, pixuri, treninguri - şi să scotocească prin biroul academicianului Murgulescu, unde au găsit nişte decoraţii pe care le-au pus ostentativ pe biroul meu. Pe scări erau dâre groase de sânge de la studenţii pe care îi urmăriseră prin clădire, dar cei pe care i-am găsit în facultate negau cu înverşunare că ei ar fi fost agresorii.

Aţi avut de-a face cu ei?

Ei au urmărit doar persoane care le fuseseră semnalate de securişti, de trecători sau chiar de colegi de birou ca „subversive". Am avut de-a face cu minerii însă în facultate, unde i-am găsit când am ajuns acolo, mai degrabă încurcaţi şi nedumeriţi. Nu mi-au dat, din fericire, niciun fel de importanţă, aşa că nu am avut de suferit. Au încercat totuşi să intre într-o sală unde studenţii dădeau examen cu domnul Andrei Pippidi. Acesta însă s-a uitat foarte sever la ei şi le-a spus, tăios: „Afară!", şi ei s-au conformat ca nişte şcolari prinşi chiulind. Nu vreau să credeţi că a fost o idilă, când acţionau în grupuri mari erau de-a dreptul sălbatici, dar aici rămăseseră doar câţiva, fără şefi, şi fără vreo idee prea clară despre „misiunea" lor.

"Au fost arestaţi, pe lângă cei câţiva grevişti de la corturi, şi studenţi de la Arhitectură, ca să facă numărul."
Zoe Petre
fostă „golancă"

„La Varşovia năvăleau investitorii, la Bucureşti - minerii!"

„Zona liberă de neocomunism“  Foto: Fundaţia academia civică

image

Ce a fost, până la urmă, Mineriada din 13-15 iunie 1990?

Mineriadele sunt acţiuni anticonstituţionale care substituie grupuri de caracter anarhic organelor legitime ale puterii de stat. Instrumentalizarea unor mase de muncitori industriali pentru a provoca răsturnări politice este o tactică frecvent întrebuinţată de comunişti atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu pot face apel la forţele armate legale (Armată, Poliţie, jandarmi etc.). Şi Ceauşescu încercase să înăbuşe revolta de la Timişoara cu ajutorul detaşamentelor de muncitori înarmaţi cu bâte şi aduşi cu trenuri speciale de la Craiova, doar că aceştia fraternizaseră cu manifestanţii.

Aveţi o listă de vinovaţi?


Vina politică generală aparţine Puterii, provizorii până la 20 mai, legitimate apoi prin alegeri, în frunte cu Ion Iliescu. Acesta nu doar că i-a salutat călduros pe mineri şi i-a trimis în misiune de luptă în Piaţa Universităţii, dar a participat direct şi deliberat la montajul diversionist care urma să justifice brutalităţile minerilor, anunţând Armata şi apoi chiar opinia publică de iminenţa unui pretins puci legionar pe care el şi apropiaţii lui îl inventaseră pentru a legitima chemarea minerilor. Evident, această implicare a preşedintelui ales al României într-o acţiune antistatală nu exonerează de răspundere nici pe cei din preajma lui care au participat entuziast la organizarea acestei tentative de lovitură de stat, cum nu-i scuteşte de responsabilitate individuală nici pe minerii sau falşii mineri care au bătut oameni, au distrus bunuri şi au efectuat arestări abuzive, nici pe poliţiştii sau pe procurorii care le-au dat concursul. 

Care au fost consecinţele mineriadei?

Consecinţele se pot înşira de la şubrezirea statului de drept la uciderea sau rănirea gravă a unor persoane; de la jaful şi distrugerile provocate la Universitate, la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu", la sediile partidelor politice sau ale ziarelor independente, până la deteriorarea durabilă a percepţiilor internaţionale asupra României. Spuneam cândva că, atunci când la Varşovia sau la Budapesta năvăleau investitorii, la Bucureşti năvăleau minerii. Nu sunt nici acum sigură că acest efect nu a fost urmărit astfel încât în România să nu pătrundă nici un fel de concurenţă la capitalismul de tip mafiot care ni se pregătea. E clar însă un lucru: dacă FSN şi-a imaginat că, prin agresiunea minerilor, va intimida şi va speria societatea românească, astfel încât să nu mai întâmpine nici o opoziţie demnă de acest nume, atunci s-a înşelat amarnic. Cu o întârziere pe care o plătim şi azi, România a izbutit să-şi construiască instituţiile democratice.

13 iunie, văzut de Zoe Petre

Violenţele din 13 iunie 1990

image

Zoe Petre a aşternut pe hârtie, pentru cititorii „Adevărului", viziunea sa despre evenimentele premergătoare Mineriadei din 14 iunie, teză închegată în ultimii douăzeci de ani. V-o prezentăm integral:

„Incendierea deliberată de către comandantul poliţiei, Diamandescu, a unui autobuz în Piaţa Universităţii îi oferă lui Ion Iliescu prilejul de a ordona încă de la ora 15.45 intervenţia Armatei, iar la 17.35 - folosirea de gaze lacrimogene. La ora 19.25, preşedintele îl «informează» pe prim-adjunctul Ministrului Apărării (V.A. Stănculescu era plecat din ţară) că «pe sediul Poliţiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este legionară şi se tratează ca atare». Mă grăbesc să precizez că singurul steag verde cunoscut în istoria naţională este cel al Imperiului Otoman; simbolurile legionare erau cămaşa verde şi semnul Gărzii de Fier.

Niciun martor al evenimentelor nu confirmă arborarea vreunui drapel, indiferent de culoare, pe clădirea Poliţiei Capitalei. Tot la Poliţie, izbucneşte un incendiu despre care autorităţile vor pretinde că ar fi fost provocat de un cocktail Molotov, doar că incendiul se declanşează la penultimul etaj, într-un punct unde era imposibil să ajungă vreun obiect aruncat de jos, din stradă, din cauza unghiului foarte îngust impus de clădirile de vizavi. La ora 19.50, Iliescu ordonă folosirea muniţiei de război, iar la ora 22.00 comunică Armatei că «în această noapte, elemente turbulente vor încerca să pătrundă şi în alte obiective; aceştia au asupra lor arme şi muniţie... Cei care atacă nu sunt revoluţionari, sunt contrarevoluţionari»".

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite