Călin Nemeş, file din povestea unui luptător

Publicat: 28.12.2009 22:24

Ultima actualizare: 10.08.2022 06:17

Cu pieptul dezvelit, în faţa militarilor, Călin Nemeş striga pentru libertate

21 decembrie 1989 a născut, în Piaţa Libertăţii din Cluj, un simbol. Călin Nemeş a fost condamnat să primească gloanţele Revoluţiei. „Trageţi, am o singură inimă“, a strigat. Militarii au tras, dar a supravieţuit. Dezgustat de uciderea Revoluţiei, Călin Nemeş, eroul clujean împuşcat în zilele însângerate de la finalul lui 1989, s-a sinucis la 8 iulie 1993. El s-a spânzurat.

Călin Nemeş a luptat, fără răgaz, pentru dreptatea şi adevărul în care se încăpăţâna să creadă. La 21 decembrie 1989, evenimentele de la Timişoara îi umpluseră deja paharul dezamăgirii.

Mai citiţi şi:

Revoluţia, prin ochii artiştilor

1989: revoluţiile au pornit de jos în sus

Alături de cei mai apropiaţi prieteni, a ieşit pe străzile din centrul Clujului scandând împotriva celor care îl transformaseră într-un prizonier.

„Oaia neagră de la Cluj", cum îl numea generalul Victor Stănculescu, a devenit în doar câteva clipe eroul care a contestat realitatea lugubră a regimului lui Nicolae Ceauşescu.

„Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!"

Cu pieptul dezvelit, Călin Nemeş a răbufnit din mulţimea de manifestanţi aflaţi în locul care avea să devină Piaţa Libertăţii din Cluj. „Trageţi, am o singură inimă" au fost cuvintele care au dat o palmă grea militarilor din piaţă. Răspunsul sec al maiorului Valeriu Burtea - „Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!" - a stins, pentru 13 dintre manifestanţi, flacăra care ardea violent pentru dreptate.

Călin a trăit. După luni de spitalizare, eroul a „reînviat", ca să răzbune sângele eroilor morţi. Perioada de dezamăgire şi umilinţa care au urmat, în care triumful adevărului întârzia să apară, l-au epuizat pe cel care a continuat să fie revoluţionar cu aceeaşi determinare ca în decembrie '89.

Amnezia socială uriaşă, care restrângea treptat grupul celor care mai păstrau memoria unui eveniment eroic, l-a făcut pe Călin Nemeş, pe 8 iulie 1993, să-şi pună capăt zilelor. La doar 32 de ani, acesta s-a spânzurat în podul casei sale.

„Dar dumneata, trecătorule?"

Călin Nemeş a murit încet, câte puţin în fiecare zi. A făcut însă pactul definitiv cu lumea de dincolo atunci când şi-a dat seama că vocea lui răsuna în pustiu. Nu a putut trăi într-o lume în care eroii erau îngropaţi în uitare.

Scârbit de recompensele materiale pe care noua putere i le oferea, Călin voia doar să-i găsească pe cei răspunzători de masacrul din Piaţa Libertăţii. În opoziţia flagrantă cu tăcerea autorităţilor, eroul continua să strige împotriva ignoranţei.

„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. [...] Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989.

Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?", scria Călin Nemeş, pe 25 aprilie 1991, în „România liberă".

Viaţa, ca o piesă de teatru

Mormântul lui Călin Nemeş Foto: David Sugar

Vorbele lui au avut ecou doar în cei „îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor". „Viaţa lui Călin Nemeş era doar o anexă pentru ceea ce-i plăcea să facă mai mult. După Revoluţie şi-a trăit personajul ca şi când ar fi jucat într-o piesă", povesteşte universitarul Mircea Miclea (fost ministru al Educaţiei), care i-a fost alături eroului la 21 decembrie, când acesta a început cursa sacrificiilor pentru dreptate.

„A regretat mereu că nu a putut intra la Facultatea de Teatru. Cu toate acestea, era animatorul vieţii teatrale din Cluj. Îi plăceau Bacovia şi Eminescu", îşi aminteşte profesorul Mircea Miclea.

În prezent doctor în psihologie al Universităţii „Babeş Bolyai" din Cluj-Napoca, Mircea Miclea a povestit, pentru „Adevărul", cum a trăit, alături de Călin Nemeş, o înfrângere în faţa sistemului. Pentru majoritatea românilor, eliberarea de sub comunism a însemnat libertate.

Pentru Călin a fost doar începutul unei lupte împotriva celor care n-au reuşit să-i ofere decât luni bune de spitalizare şi ani de căutare a dreptăţii.

„Pe 21 decembrie 1989 am fost în centru, iar Călin spunea, după ce auzisem de evenimentele de la Timişoara, că „trebuie să facem şi noi ceva". Am format atunci un grup de 10 persoane, atrăgând atenţia pentru că erau interzise adunările de mai mult de trei persoane, şi ne-am trezit strigând "Timişoara" şi "Libertate".

Între timp, în paralel, fabricile au început să iasă în stradă, fără legătură cu noi. Am aflat repede de iniţiativa lor şi îi aşteptam în Piaţa Libertăţii. Ei au întârziat să vină însă, fiind blocaţi de armată şi, în momentul în care am realizat că nu mai aveam cum să facem pasul înapoi, am ieşit în şosea."

„Nu mai trăiesc multă vreme"

După confruntarea directă cu militarii comandaţi de maiorul Valeriu Burtea, destinul lui Călin s-a consumat, fără compromisuri, doar pentru idealurile pe care le avea. Autorităţile locale i-au oferit o casă în cel mai select cartier al Clujului, „Andrei Mureşanu", cu un parc mare, unde eroul visa să-şi întemeieze un teatru în aer liber.

A început să primească roluri în piese de teatru şi în filme, însă aceste lucruri nu făceau decât să-i întărească dezgustul, după ce înainte fusese ignorat şi dispreţuit. „Cu timpul, a devenit apatic, decompensat şi trist. Îmi spunea: «Nu mai trăiesc multă vreme». Mereu am interpretat asta însă ca pe o glumă. După Revoluţie, lumea nu mergea aşa cum se aştepta el", povesteşte Mircea Miclea.

„Dezamăgire şi umilinţă"

Actorul resimţea negativ schimbările din România. Mihai Georgia, om de cultură clujean, bibliotecar la un institut de cercetare al Academiei Române şi prieten bun cu Nemeş, a povestit pentru „Adevărul" cum au decurs ultimii ani din viaţa eroului.

„Prin relaţiile pe care şi le făcuse, era la curent cu afacerile necurate iniţiate în acea vreme, cu rapacitatea politicienilor. Începuse o perioadă, de actualitate din păcate şi astăzi, în care profitul se privatiza, iar pierderile se naţionalizau. Toţi am fost, cu mai multă sau mai puţină naivitate, încrezători în schimbarea în bine promisă după 1989. Călin a înfruntat cu atâta eroism gloanţele adresate lui în Piaţa Libertăţii... Dar, după 1989, a început pentru el o perioadă de mare dezamăgire şi umilinţă. Ceas de ceas, zi după zi, aştepta triumful adevărului şi al dreptăţii, demascarea celor care au tras în el şi în ceilalţi eroi ai Revoluţiei. Aceste adevăruri au întârziat enorm, astfel încât, exasperat, a plecat «dincolo» să le caute", spune Mihai Georgia.

Două luni pe patul de spital

Călin Nemeş s-a numărat printre cei 28 de oameni răniţi, la 21 decembrie 1989, în Piaţa Libertăţii din Cluj. Au fost împuşcaţi şi au trăit. Alături de ei, alţi 12 revoluţionari au fost ucişi. Nemeş a avut nevoie de peste două luni, petrecute pe paturile spitalelor, pentru a reveni în prima linie a revoluţionarilor. Rana din şoldul drept s-a vindecat greu, dar suferinţa sufletească l-a însoţit până la sfârşitul vieţii.

„Un simbol al luptei pentru libertate"

Bibliotecarul clujean Mihai Georgia a iniţiat, în deceniul trecut, „Proiectul Călin Nemeş", prin intermediul căruia încearcă să păstreze memoria bunului său prieten, un reper moral pentru România, dar şi să promoveze idealurile eroului.

„Adevărul": Ce înseamnă „Proiectul Călin Nemeş" ?

Mihai Georgia: Acest program voluntar de promovare culturală se vrea a fi continuatorul peste ani, acum în libertate, al întâlnirilor organizate înainte de 1989 de Călin Nemeş la Cluj sau de Florian Pittiş la Bucureşti, pe vremea aceea cvasiinterzise, underground. Ne-am axat mai ales pe ceea ce era interzis, proscris, exilat în vremea comunismului: muzica tânără, Mişcarea Hippie sau „Puterea Florilor". Proiectul înseamnă "tributuri" plătite memoriei unor luminatori spirituali sau muzicieni prematur plecaţi dintre noi sau evocarea unor temerare mişcări de contestare a comunismului.

Ce v-a determinat să puneţi bazele acestui proiect?

Motivaţia e simplă. Occidentalii, atât de mult aşteptaţi după cel de-Al Doilea Război Mondial să ne elibereze de comunism, derulează azi afaceri prospere, într-o Românie care se dezvoltă vertiginos. Numai că, împreună cu democraţia occidentală şi în detrimentul preocupărilor spirituale, în sufletul românilor s-a infiltrat încet-încet interesul exacerbat pentru bani, pentru avere, pentru „a avea" în loc de „a fi". Într-o lume precum aceasta de azi, în care suntem asaltaţi permanent de false valori, de falşi şi efemeri idoli, se simte cu acuitate, mai mult ca oricând, necesitatea modelelor exemplare, a reperelor morale. Un asemenea reper, un asemenea simbol, al luptei şi jertfei pentru libertate din şi după 21 decembrie 1989 credem că este Călin Nemeş, cel care afirma: „Cuvintele limbii române şi cei care le rostesc nu se termină niciodată, spre deosebire de gloanţele asasinilor".

Cui i se adresează „Proiectul Călin Nemeş" şi cum este văzut numele eroului în rândul celor implicaţi în acţiunile dumneavoastră?

Demersul nostru li se adresează tuturor acelora care au trăit cu inima alături de valorile interzise în epoca de restrişte, zisă „de aur", a dictaturii comuniste. Totodată, ne adresăm tinerilor de azi care n-au apucat acele vremuri, care au nevoie ca de aer de repere morale. Pentru cei care l-au cunoscut. Numele lui Călin Nemeş este văzut ca un simbol al jertfei pentru libertate.

Poate fi readusă în atenţie memoria lui Călin Nemeş?

Fireşte, cred că avem stringenta datorie, cei care l-am cunoscut, să cultivăm şi să readucem mereu în atenţia contemporanilor noştri, mulţi lipsiţi de perspectivele unor adevărate valori şi idealuri, numele lui Călin Nemeş. Plătind tribut memoriei sale şi acum, la 20 de ani de la victoria Revoluţiei din Decembrie 1989, ne amintim de cuvintele lui Nicolae Iorga, citite de Călin pe un perete al închisorii politice din Gherla, în anii comunismului, unde se afla împreună cu cenaclul său: „Tinereţea nu-i o scuză, e o datorie!".