Dosarul „Flota“,poveste fără sfârşit
0Una dintre cele mai mediatizate afaceri ale ultimilor 20 de ani este departe de a fi un subiect închis, astfel încât să nu mai rămână loc de interpretări. Dosarul „Flota" a intrat în istorie ca unul dintre cele mai controversate cazuri penale. Motivele sunt mai multe. Unul ar fi că principalul acuzat este Traian Băsescu, un personaj a cărui ascensiune politică l-a transformat obligatoriu într-o ţintă.
Un alt motiv de controversă este acela că, pornind de la aceleaşi fapte, două investigaţii derulate în perioade politice distincte au ajuns la concluzii diferite, nu de puţine ori diametral opuse. Obiectul dosarului îl constituie operaţiunile derulate pe parcursul a unui deceniu, în urma cărora au fost vândute 16 din cele 89 de nave ale companiei Petromin Constanţa.
Rubica „Dosar" din această săptămână şi-a propus să citească în paralel şi să evidenţieze diferenţele dintre actele relevante pentru fiecare dintre cele două investigaţii: rechizitoriul întocmit în 2004, în urma căruia au fost inculpate 80 de persoane, printre care şi Traian Băsescu, şi expertiza efectuată în 2007, pe baza căreia 79 de inculpaţi au fost scoşi de sub urmărire penală. Singurul rămas „agăţat" în acest dosar este Traian Băsescu, întrucât funcţia de preşedinte îi conferă imunitate absolută în faţa oricărei proceduri penale - inclusiv a uneia favorabilă lui.
Citiţi şi:
Cum s-au vândut navele pe un dolar
Catastrofa Independenţa - 30 de ani de la cel mai mare dezastru din istoria flotei maritime româneşti
A fost sau nu fraudat statul în Dosarul "Flota"? Asta s-au întrebat şi au căutat şi răspunsuri două echipe de evaluatori. Prima a întocmit un raport în urma căruia s-a redactat rechizitoriul din 2004, unde 80 de persoane erau trimise în judecată. Printre învinuiţi se afla şi Traian Băsescu, primar general la acea dată. Pe listă, alături de responsabili ai unor societăţi din domeniul transporturilor maritime se mai aflau şi alţi doi miniştri ai transporturilor, Aurel Novac şi Paul Teodoru, cât şi şeful Fondului Proprietăţii de Stat (FPS) de atunci, Radu Sârbu.
Inculpaţii au reclamat faptul că experţii maritimi şi contabili folosiţi de procurori nu erau autorizaţi. A doua echipă de evaluatori a făcut o nouă expertiză financiară a cauzei. Alţi doi experţi, de data asta autorizaţi, au considerat în 2007 că privatizarea companiei maritime a fost un succes, iar vânzarea navelor nu a creat prejudiciu, ci profit. Diferenţa de atitudine rezultă chiar din preambulul celor două documente:
Rechizitoriul din 2004: "Pierderea grupului celor 16 nave maritime angajate la încheierea şi în derularea frauduloasă a «asocierii» cu parteneri norvegieni" a adus statului român un prejudiciu de 324, 5 milioane de dolari".
Investiţie unicat la Şantierul Naval Damen din Galaţi
La Galaţi se construiesc nave pentru Forţele Speciale Britanice
Teroriştii, vânaţi cu nava-minune
Expertiza din 2007: "Împrejurările cauzei sunt în legătură cu exploatarea unor nave, proprietatea CNM Petromin, în managementul grupului Klaveness din Norvegia. Exploatarea în comun a unor nave s-a efectuat în două etape, o primă fază pe relaţia Bahamas şi o a doua fază pe relaţia Liberia. În primă fază, exploatarea a patru nave a fost efectuată prin intermediul unei societăţi mixte înfiinţată de cei doi parteneri. Datorită rezultatelor bune, obţinute în primă fază, colaborarea a fost continuată cu o a doua fază, într-o formă extinsă".
Diferenţa de abordare este evidentă şi nu poate fi explicată decât prin reconstituirea cronologică a faptelor şi prin suprapunerea celor două evaluări.
Începuturile
Cu toate că procurorii au decis închiderea cauzei în 2007, singurul care a rămas „agăţat“ în dosar este Traian Băsescu Fototografii: Mediafax
În 1989, flota românească, însumând în jur de 300 de nave, era administrată de o companie unică, Navrom Constanţa. În mai 1990, Navrom este divizată în trei entităţi: Navrom, Romline şi Petromin. Din portofoliul total de nave, Petromin primeşte 89, în majoritate mineraliere. În ianuarie 1991, Petromin devine societate comercială pe acţiuni cu capital integral de stat, având obiect de activitate "transporturi maritime". La nivelul anului 1991, capitalul social era de 562.189.275 lei (9,3 milioane de dolari).
În acel moment, Traian Băsescu era subsecretar de stat pentru transporturi navale în Ministerul Transporturilor, condus de Doru Pană. Iar directorul Petromin era Călin Marinescu, zis "Şogunul", care anterior fusese şef de serviciu exploatare în vechiul Navrom.
Contextul economic
Situaţia în care evolua Petromin Constanţa pe piaţa internaţională de shipping nu a fost analizată în rechizitoriul din 2004, ci doar în expertiza din 2007. Acolo se precizează câteva elemente de context, care au condus la nevoia unei colaborări internaţionale:
"Flota comercială s-a aflat la începutul anului 1990 în faţa unei diminuări drastic a contractelor de transport datorită pierderii exclusivităţii contractelor externe, sistării oricărei subvenţii de la stat şi nu în ultimul rând diminuării volumului exporturilor. Peste acestea se suprapunea calitatea echipamentelor din dotarea navelor, în majoritate de producţie autohtonă, datorită cărora navele s-au dovedit necompetitive pe o piaţă concurenţială".
Primul contact cu norvegienii
Între 19 şi 22 martie 1991 era organizată la Bucureşti a XV-a sesiune a Comisiei mixte interguvernamentale română-norvegiene de cooperare economic, în cadrul căreia aveau să se întocmească primele documente privind o eventuală colaborare între Petromin şi firma norvegiană Klaveness. Rechizitoriul şi expertiza văd în mod diferit aranjamentele premergătoare lucrărilor Comisiei româno-norvegiene.
Rechizitoriul din 2004 consideră că relaţiile bilaterale Petromin-Klaveness au fost amorsate pe căi private, prin intermediul unui broker, iar lucrările Comisiei mixte au fost folosite doar ca paravan pentru derularea unei relaţii pur comerciale, fără implicare guvernamentală: "Încă din prima parte a anului 1991 apare cetăţeanul norvegian Knut Hartmann din firma de brokeraj maritim Hjalmar Bjorge KS, care l-a contactat în mod repetat, în România, pe directorul general al CNM Petromin SA, învinuitul Marinescu Călin, pentru grupul de firme private Torvald Klaveness, din Oslo, interesat în navlosirea (închirierea pe termen lung) navelor maritime mineralier de mare capacitate româneşti".
Expertiza din 2007 transferă negocierile româno-norvegiene în plan guvernamental, prevalându-se de un telex transmis de Navlomar Bucureşti, forul superior al Petromin, prin care compania constănţeană era anunţată că "în cadrul comisiei interguvernamentale româno-norvegiene, o delegaţie norvegiană formată, între alţi specialişti, şi din experţi pe probleme de shipping, urmează să ne viziteze ţara în perioada 18-20 martie. Şi-au anunţat vizita persoane din conducerea firmelor de armatori de nave T. Klaveness AS şi Lorenzen AS din Oslo, precum şi lucrători pe probleme de shipping din cadrul unor firme de brokeraj maritim".
Protocolul de la Bucureşti
După tatonările semnalate atât de procurori, cât şi de experţi, la 22 martie 1991 se încheie discuţiile dintre români şi norvegieni. Însă, rezultatul discuţiilor, concretizate într-un protocol privind o eventuală colaborare bilaterală privind exploatarea în comun a unor nave aparţinând Petromin, este interpretat diametral opus în cele două documente.
Rechizitoriul din 2004 susţine că vizita norvegienilor nu a vizat o cooperare între cele două guverne. "În jurul datei de 22 martie 1991, brokerul (Knut Hartmann) şi unii reprezentanţi ai grupului de firme Torvald Klaveness, componenţi ca simplii agenţi economici însoţitori ai delegaţiei norvegiene interguvernamentale, au fost întâmpinaţi de învinuitul Băsescu Traian, care a prezentat datele generale şi funcţionale ale Portului Constanţa, fără nicio concretizare sau vreo referire la o eventuală cooperare".
Expertiza din 2007 îi contrazice pe procurori, susţinând că "din textul protocolului încheiat la 22 martie 991 reiese că «delegaţia română a accentuat importanţa acordării de credite în vederea creşterii comerţului bilateral. De asemenea, s-a solicitat includerea României pe lista beneficiarilor programelor guvernului norvegian de asistenţă pentru ţările din Europa de Est», precum şi «cooperarea economică bilaterală în domenii precum construcţia de nave, transportul maritim, exploatarea portuală»", arată experţii contabili. A doua filă din Dosarul "Flota" avea să se scrie la Oslo, capitala Norvegiei.
Deplasarea la Oslo
Călin Marinescu, zis „Shogunul“, în perioada anchetelor
După vizita norvegienilor în România a urmat o întâlnire la Oslo, între 8 şi 11 aprilie 1991. Oficial, era vorba de o conferinţă a Organizaţiei Maritime Internaţionale (IMO). Delegaţia română era formată din Traian Băsescu, subsecretar de stat, directorul Petromin, Călin Marinescu, şi un director din Ministerul Transporturilor, Alexandru Bunea. Anchetatorii din 2004 acuză că Traian Băsescu era singurul care avea mandat oficial pentru a participa la conferinţă, dar a făcut diligenţe ilegale pentru a-i lua şi pe ceilalţi doi.
Rechizitoriul din 2004 arată că mandatele lui Marinescu şi Bunea purtau ştampila cu „Ministerul Transporturilor", deşi la acea vreme instituţia se numea „Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Amenajării Teritoriului". Abia peste două luni, în iunie, avea să capete oficial denumirea de "Ministerul Transporturilor". Traian Băsescu a fost numit ministru la data de 30 aprilie 1991, la trei săptămâni după revenirea de la Oslo, şi procurorii îl acuză că în această calitate ar fi falsificat mandatele de reprezentare ale lui Marinescu şi Bunea.
Expertiza din 2007 nu abordează chestiunea privind delegarea la Oslo a lui Călin Marinescu şi Alexandru Bunea.
Scrisorile de intenţie
După semnarea protocolului din martie s-a făcut următorul pas în derularea afacerii Petromin - Klaveness: semnarea unei scrisori de intenţie pentru detalierea modului de colaborare dintre cele două părţi. Echipa Băsescu-Marinescu-Bunea a semnat la Oslo scrisoarea de intenţie prin care se puneau bazele unei companii mixte, Petroklav, în care Petromin şi Klaveness aveau cote egale de participare. Şi acest episod este văzut diferit de cele două evaluări.
Rechizitoriul din 2004: "Adevăratul scop este atestat de Programul vizitei pentru luni 8 aprilie 1991, în care «delegaţia» nu s-a prezentat la «Conferinţa IMO», ci la Grupului Torvald Klaveness, al cărui sediu l-au vizitat, purtând apoi discuţii generale urmate de un prânz şi continuarea discutării proiectelor după amiaza şi încheiat seara cu preluarea delegaţiei de la Grand Hotel şi luarea cinei la Hotel
Continental.
O primă concretizare a negocierilor la Oslo este dată de scrisoarea de intenţie din 11 aprilie 1991 (sfârşitul perioadei delegării la "Conferinţa IMO") semnate pentru partea română de învinuitul Băsescu Traian şi Marinescu Călin Dragomir, atât la nivelul subsecretarului de stat din MLPTAT, cât şi al CNM Petromin SA, iar pentru partea norvegiană doar de reprezentanţii unui departament al Grupului de firme private Klaveness".
Expertiza din 2007 prezintă fără prea multe explicaţii finalitatea discuţiilor de la Oslo: "O scrisoare de intenţie semnată numai între CNM Petromin SA şi Klaveness AS referitoare la o posibilă colaborare prin înfiinţarea unei societăţi mixte, Petroklav, între cele două companii pentru retehnologizarea şi operarea unor nave vrachiere"
Fals în delegaţii
Potrivit scrisorii de intenţie semnate de reprezentanţii Petromin SA şi Klaveness AS, compania românească intra în asociere cu cea norvegiană aducând cinci nave: Cărbuneşti, Barboşi, Comăneşti, Băneasa şi Balota.
Însă Nava Comăneşti nu a intrat niciodată în firma mixtă, ci numai celelalte patru. Norvegienii nu au participat cu nimic la această asociere.
Rechizitoriul din 2004 prezenta astfel înfiinţarea companiei mixte între Petromin şi Klaveness: "Fără a avea aprobările necesare, cu ştiinţă, încălcându-şi atribuţiile de serviciu, învinuiţii Marinescu Călin (director general Petromin) şi Constantinescu Mihail (director commercial al Petromin Constanţa) au semnat, la 14 mai1991, contractul de asociere între CNM Petromin SA Constanţa şi Klaveness AS, prin care se înfiinţează o societate mixtă româno-norvegiană denumită Petroklav Inc. cu sediul în Liberia, în care fiecare dintre părţi deţin 50% din acţiunile companiei, cu capital social de 2.000 de dolari împărţit în două acţiuni.
La data de 27 iunie 1991 s-a încheiat un act adiţional la acest contract de asociere prin care Petroklav Inc. Liberia devine Petroklav Inc. Bahamas, cu sediul în Bahamas.
În timpul asocierii, Constantinescu a ajuns director general al Petroklav Inc. Bahamas. Procurorii îl acuză pe Traian Băsescu că a elaborat un Regulament al Petromin prin care societatea primea dreptul să înfiinţeze societăţi mixte doar cu aprobarea Consiliului de Împuterniciţi ai Statului, fără a mai avea nevoie şi de acord de la Guvern.
Expertiza din 2007 redă sec pasajul asocierii, dar nu abordează problema aprobărilor de la Guvern de care vorbesc procurorii: "La data de 14 mai 1991 a fost semnat contractul de constituire a societăţii mixte Petroklav Inc.
Bahamas cu capital social în sumă de 2.000 de dolari deţinut în proporţii egale de cele două societăţi semnatare, respectiv CNM Petromin Constanţa şi Klaveness AS Oslo. Obiectivele societăţii mixte Petroklav Inc. Bahamas au fost: să opereze în comun un număr de nave aparţinând CNM Petromin, precum şi alte operaţiuni comerciale în beneficiul ambelor părţi, să modernizeze şi să retehnologizeze aceste nave".
Alba-neagra
Modul în care s-a făcut deplasarea părţii române la Oslo a fost contestat de rechizitoriul din 2004. Expertiza din 2007 consideră legali termenii în care s-a prezentat delegaţia română în Norvegia.
Primii paşi concreţi
Compania Petroklav Inc. Bahamas a devenit operaţională la 28 august 1991 prin preluarea în exploatare a primei nave: mineralierul Cărbuneşti. În Rechizitoriul din 2004 se acuză faptul că asocierea nu ar fi fost supusă de Consiliul Împuterniciţilor Statului (CIS) de la Petromin şi Guvernului României. Experţii din 2007 consideră că aprobarea CIS a fost suficientă, nefiind necesară aprobarea Executivului.
Petroklav Inc. Bahamas a funcţionat exploatând cele patru nave - Cărbuneşti, Barboşi, Băneasa şi Balota - între 28 august 1991 şi 20 iulie 1992. Despre rezultatele financiare ale acestei perioade, rechizitoriul şi expertiza furnizează din nou concluzii diametral opuse. Ambele pornesc de la aceeaşi cifră, reprezentând venitul net al Petromin din această perioadă a asocierii: 2.007.961 de dolari.
Rechizitoriul din 2004 admite că Petromin a încasat această sumă reprezentând amortizarea celor patru nave, însă acuză că banii nu au intrat efectiv în conturile companiei, ci au fost folosiţi pentru acoperirea unor datorii către terţi. În plus, procurorii afirmă, fără a o justifica în vreun fel, că, de fapt, amortizarea navelor ar fi costat mai mult cu vreo 700.000 de dolari, sumă pe care o trec la capitolul prejudiciu.
Expertiza din 2007 consemnează suma de 2.007.961 de dolari la capitolul venituri nete, confirmă că a fost folosită pentru plata unor alte datorii, dar nu face din aceasta un capăt de acuzare. După 20 iulie 1992, colaborarea dintre Petromin şi Klaveness s-a desfăşurat pe o altă formulă. Dosarul "Flota" ajungea la adevărata sa anvergură, care a atras exploatarea în total a unui număr de 16 nave ale Petromin.
Cum s-au vândut navele pe un dolar
„Alexandros-T“ este nava „Comăneşti“, care a fost rebotezată după vânzare
Cele 16 mineraliere ale Petromin, incluse în colaborarea cu partenerii norvegieni, au fost transferate, închiriate, vândute şi rebotezate până li s-a pierdut urma. Afacerea dintre Petromin şi partenerul norvegian Klaveness a luat amploare din 1992, când activitatea firmelor comune a fost mutată din Bahamas în Liberia, iar navele româneşti au fost transferate şi ele în noile companii.
Începută în iulie 1991 sub forma exploatării în comun a patru nave, colaborarea dintre Petromin şi Klaveness a fost extinsă în anul 1992 şi a implicat în total 16 nave ale partenerului român. Bazele extinderii au fost iniţiate pe 29 ianuarie 1992, la sediul Ambasadei Norvegiei la Bucureşti. Traian Băsescu şi reprezentanţii Petromin s-au întâlnit cu cei ai Klaveness şi au discutat despre găsirea unei finanţări pentru modernizarea a 15 nave din flota Petromin şi finalizarea construcţiei unei alte nave, numită 22 Decembrie, aflată în stadiu avansat de execuţie.
Suma necesară era de 49 de milioane de dolari, iar partenerii norvegieni găsiseră banca finanţatoare, Christiana Bank din Oslo. Numai că banca punea nişte condiţii menite a-i garanta rambursarea creditului. Astfel s-a decis întreruperea modului de colaborare de până atunci (operarea navelor prin societatea mixtă Petroklav Bahamas) şi găsirea unei alte scheme de operare. Atât rechizitoriul din 2004, cât şi expertiza din 2007 descriu în acelaşi fel modalitatea tehnică găsită.
Firmele din Liberia
Primul pas a fost înfiinţarea în Liberia a companiei Petromin Overseas Inc., în care Petromin Constanţa deţinea 100% din acţiuni.
Al doilea pas a fost înfiinţarea, tot în Liberia, a firmei Petroklav Management Inc., în care Petromin avea tot 100% din acţiuni. Această companie avea să asigure oficial managementul celor 16 nave, însă în fapt managementul a fost subcontractat către norvegienii de la Klaveness - aceasta fiind o altă condiţie pusă de bancă pentru a acorda creditul.
Al treilea pas a fost transformarea celor 16 nave în tot atâtea societatăţi comerciale distinctă, de tip offshore - aşa-numitele „companii de unică navă". În fiecare dintre ele, deţinătorul a 100% din acţiuni era Petromin Overseas Inc., la rândul său deţinută integral de Petromin Constanţa. Denumirile celor 16 societăţi comerciale se formează prin preluarea numelor navelor, la care se adaugă cuvântul „Incorporated": Comăneşti Incorporated, Cărbuneşti Incorporated, Băneasa Incorporated etc.
Transferul navelor din patrimoniul Petromin Constanţa către cele 16 companii de unică navă s-a făcut la preţul de un dolar fiecare, prin intermediul unui document intitulat „bill of sale" - chitanţă de vânzare. La cererea băncii creditoare, la şase dintre aceste nave li s-a radiat pavilionul românesc şi li s-a atribuit aşa-numitul „pavilion de complezenţă" liberian.
Motivul a fost acela că în România încă nu exista instituţia creditului ipotecar, iar Christiana Bank voia ipotecarea acestor şase nave în favoarea sa, pe baza legislaţiei liberiene, ca garanţie a creditului pe care urma să-l acorde.
Celelalte 10 nave, care urmau să poarte în continuare pavilion românesc, au fost folosite ca garanţii colaterale. După vânzarea pe un dolar, toate navele au fost reevaluate la valoarea reală, care a fost apoi folosită în relaţia cu banca.
Justificări
„George-T" este noua denumire a navei „Cărbuneşti". Vaporul a fost unul dintre cele mai mari din grupul celor 16 nave
După modul în care sunt interpretate în rechizitoriu şi în expertiză, vânzarea pe un dolar şi schimbarea pavilionului evidenţiază un major conflict legislativ între prevederile din legislaţia comunistă, care nu fuseseră abrogate explicit, şi prevederile adoptate după revoluţie.
Rechizitoriul din 2004 consideră ca fiind prevalent un decret din 1972, privind navigaţia civilă, în care se spunea că navele proprietate de stat pot fi vândute către străini numai cu aprobarea Consiliului de Miniştri (echivalentul Guvernului). Ce-i drept, în iunie 1991 a fost adoptată o hotărâre de guvern potrivit căreia o asemenea vânzare, ca şi schimbarea pavilionului, se putea face doar cu autorizarea Ministerului Transporturilor, însă, susţin procurorii, un decret, fie el şi din 1972, are putere juridică mai mare decât o hotărâre de guvern.
Mai mult, procurorii îl acuză pe Traian Băsescu, devenit deja ministru în iunie 1991, de faptul că el e cel care a „strecurat" acele prevederi în hotărârea de guvern, spre a-şi duce la capăt activitatea infracţională, iar colegii săi de cabinet au acceptat-o pentru că nu se pricepeau la legislaţia maritimă.
„Nerespectarea prevederilor legale privind vânzarea unor active din patrimoniu, cât şi preţul de numai 1USD/navă, scot în evidenţă caracterul formal şi nelegal al vânzării navelor către companiile liberiene. Caracterul formal al vânzării este scos în evidenţă şi de faptul că documentele de vânzare nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă a CNM Petromin, navele fiind păstrate tot în patrimoniul Petromin", arată procurorii.
Expertiza din 2007
justifică înfiinţarea companiilor de unică navă prin faptul că astfel proprietarul navelor (Petromin) evită arestarea întregii flote în cazul în care una dintre nave produce prejudicii mai mari decât valoarea sa. Cât priveşte vânzarea pe un dolar, experţii consideră că această operaţiune a fost, de fapt, un transfer formal, din moment ce Petromin Constanţa deţinea 100% din holdingul Petromin Overseas Inc. Liberia, care la rândul său 100% din fiecare dintre cele 16 societăţi de unică navă.
Experţii mai arată că legislaţia societăţilor comericale elaborată în 1990, care descentraliza semnificativ decizia economică, permitea această operaţiune fără să fie nevoie de aprobare de la guvern.
„Prin întocmirea documentului «Bill of sale», navele nu au fost vândute către filiale, ci au fost transferate şi se constată că Petromin SA a menţinut navele în patrimoniul său, evidenţiindu-le în continuare în contul de mijloace fixe", arată experţii. Odată realizat transferul navelor şi schimbarea pavilioanelor, navele au început să fie puse la treabă, în paralel cu obţinerea creditului şi realizarea modernizărilor propuse.
Interpretarea pierderii din afacerea „Flota"
Nava „Comăneşti" a fost botezată cu mult fast, la 1 aprilie 1989, chiar de Nicolae şi Elena Ceauşescu
Între 1992 şi 2000, toate cele 16 companii de unică navă au înregistrat pierderi, al căror cuantum este minuţios identic atât în rechizitoriul din 2004, cât şi în expertiza din 2007: 161.861.917,74 de dolari. Interpretarea cifrei diferă însă semnificativ.
Rechizitoriul din 2004 afirmă că această sumă este un prejudiciu cert al Petromin Constanţa, datorat managementului defectuos al norvegienilor şi faptului că, prin aranjamentul orchestrat, compania românească a cedat complet administrarea celor 16 nave, deşi formal încă le avea în proprietate, prin faptul că deţinea integral pachetele de acţiuni.
Expertiza din 2007 susţine că suma în discuţie nu poate fi considerată prejudiciu, ci pierdere comercială, datorată faptului că în perioada respectivă piaţa comercială maritimă (piaţa navlurilor) a cunoscut o scădere semnificativă, ceea ce a afectat şi activitatea celor 16 nave româneşti. În plus, experţii susţin că pierderea realizată "nu a influenţat situaţiile financiare ale CNM Petromin SA, întrucât aceasta avea obligaţia de a înregistra în evidenţa contabilă numai dividendele, nu şi profitul sau pierderea". Cu alte cuvinte, cum dividende nu au fost, nici prejudiciu nu poate exista - conchid experţii.
Rezultatele proaste obţinute de navele supuse contractului şi necesitatea de a rambursa creditul contractat au determinat Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), care deţinea peste 70% din Petromin SA, să vândă navele din asocierile din Liberia, proces care s-a derulat în perioada 1997-2000. Modul în care s-a derulat vânzarea navelor a lungit lista inculpaţilor. Pe lângă Traian Băsescu şi oficiali ai Petromin SA, au mai fost puşi sub acuzare şi numeroşi funcţionari ai FPS, printre care şi preşedintele Fondului, Radu Sârbu.
Ultima vânzare
Şi în procesul de vânzare, evaluările din rechizitoriul din 2004 şi cele din expertiza din 2007 sunt total diferite.
Rechizitoriul din 2004 stabileşte: „Prejudiciul este de 156.977.064,80 de dolari provenit din neîncasarea sumelor din vânzarea navelor din companiile subsidiare proprietare de unică navă".
Expertiza din 2007 arată: „Din vânzarea navelor a rezultat un venit de 51,5 milioane de dolari faţă de valoarea rămasă neamortizată a celor 16 nave în contabilitatea CNM Petromin SA, de 10,9 milioane de dolari, obţinându-se un rezultat economic pozitiv de vânzarea navelor de 40,5 milioane de dolari".
În prezent, din 89 de nave la constituire, în 1990, compania Petromin mai are două nave, ambele sub pavilion maltez. Este vorba de vrachierul „Carmen Sylva" şi de cargoul „Ileana", scos din exploatare şi ancorat în portul Agigea.
Cât despre dosar, nici el nu este bătut în cuie. Chiar dacă el a fost închis prin rezoluţia procurorilor, nu există o sentinţă judecătorească în urma căreia problemele să fie cu adevărat lămurite. Ar exista o soluţie. Procurorii care au redactat rechizitoriul din 2004 şi specialiştii care au făcut expertiza din 2007 să fie puşi faţă în faţă şi să încheie această poveste.
Se încarcă comentariile...
