Secretele Mineriadei / De ce a apelat puterea din '90 tocmai la mineri?

Renumitul antropolog explică pentru „Adevărul“ de ce Puterea din 1990 a apelat la această categorie socioprofesională. Minerii au vrut să arate cât de puternici sunt, dar au căzut în capcana manipulării.

Breasla minerilor români este tânără: aproximativ 100 de ani. A fost o perioadă care a însemnat mărirea şi decăderea lor. Urmează, după toate datele, dispariţia. Au devenit atât de puternici încât şi comuniştii se temeau de ei - spune Vintilă Mihăilescu.

Citiţi şi:

Ion Iliescu:„Îl asculta cineva pe Coposu?“

Ion Iliescu:„FSN a sprijinit venirea minerilor!“

Secretele Mineriadei / Radu Câmpeanu :„Ne-am luptat cu nişte comunişti!“

Memoriile unui „golan" arestat de Securitate-Omul care a lipit afişe anticomuniste pe poarta CSG

Nu le lipsea salamul cu soia, dar nici ultimele apariţii editoriale, fiind „mângâiaţi în permanenţă pe cap", explică fostul director al Muzeului Ţăranului Român. Erau mulţi, aveau o fire mai violentă decât a altor categorii profesionale şi erau solidari, iar după revoltele din 1977 aveau printre ei numeroşi agenţi ai Securităţii, care i-au manipulat uşor. Acestea au fost principalele motive pentru care minerii au primit rolul principal
în drama „13-15 iunie 1990".

„Adevărul": Ce vechime are comunitatea minerilor în România?

Vintilă Mihăilescu: Mineritul propriu-zis la noi începe cam în secolul al XIX-lea şi nu este românesc. În bazinul Jiului, localnicii, românii adică, intră în subteran în contextul Primului Război Mondial, când li se propune ori să meargă în mină, ori pe front. Şi atunci, mulţi
au preferat să intre în mină. Deci, e o categorie socială relativ recentă, are 100 de ani.

Cadrul natural are un rol în formarea mentalităţii oamenilor care lucrează în mină?

Bineînţeles! Sunt culturi profesionale de risc şi, nu întâmplător, peste tot în lume în aceste culturi întâlnim cele mai puternice sindicate. Minerii, docherii, ceferiştii - sunt meserii universale. Sunt peste tot comunităţi foarte puternice, conştiente de rolul lor, care au şi pretenţii: „Pe noi ne respectaţi, că vă ia mama dracu'! Cu noi nu te joci!". Şi care au jucat un rol în istorie, în revoltele populare. Varianta pozitivă: „Solidaritatea" poloneză a început cu docherii, una dintre aceste categorii. Că a fost mobilizată într-un fel sau în altul, asta e partea a doua. Derivă din manipulare şi aşa mai departe. Dar premisele sunt aceleaşi.

În ce măsură propaganda comunistă a influenţat mentalitatea minerilor?

Eu aş inversa relaţia cauză-efect. Nu le-a intrat în cap sau li s-a spus că sunt cei mai vajnici, cei mai puternici. Ci pentru că erau cei mai tari din parcare, până şi propaganda comunistă a trebuit să facă asta. Lucrurile au fost exact invers. Minerii erau o categorie socială în măsura în care comunismul merge pe mâna proletariatului, ăla cât este. Că atunci când a ajuns comunismul în România proletariatul era vai de capul lui, era 1%. Iar din aceştia, 99% erau ceferiştii şi minerii. Comuniştii ştiau că nu te poţi juca cu ei. Dovadă că, dacă s-au supărat, în 1977, au făcut scandal, n-au avut jenă.

I-au ţinut în frâu.

Da, şi asta era un fel de „captatio benevolentiae" (câştigarea bunăvoinţei - n.r.) a partidului faţă de o categorie care îi scăpa de sub control. Pentru asta trebuia şi băţul, de care aveam parte cu toţii, dar şi morcovul. Pentru intelectuali nu era morcovul, pentru că era suficient băţul. Minerilor li se dădea şi morcovul. Era altă aprovizionare, altă imagine: „Voi sunteţi cei mai frumoşi, cei mai deştepţi!" Îi mângâiau pe cap zilnic tocmai ca să nu se supere. Dacă se supărau şi făceau urât, chiar şi Securitatea avea probleme.

Nu se temeau de nimic...

„Mai jos de pământ nici mama Securităţii n-are cum să mă trimită! Mă doare undeva! Unde o să mă bage? Mai jos de 1.000 de metri sub pământ?", mi-a spus un miner.

„Comuniştii erau obsedaţi să nu supere Valea Jiului"

Trăiau mai bine decât restul.

De exemplu, eu, de câte ori mergeam pe munte, coboram la Petroşani şi-mi făceam plinul de cărţi. Ce găseam în librăriile din Petroşani nu găseam în oraşele mari. Orice carte publicată ajungea automat în număr mare de exemplare în aceste zone, împreună cu salamul cu soia. Tot ce era producţie românească se ducea acolo. Iar „minerache" cu cărţile... mai puţin. Salamul se cumpăra imediat, dar cărţile rămâneau pe raft. Şi atunci mai venea câte un intelectual pârlit şi profita. Am lucrat multă vreme la Târgu-Jiu şi în zonă. De câte ori plecam acasă, aveam nişte pungi mari, pentru că făceam aprovizionarea întregii familii pentru o lună. Ce găseam la Târgu-Jiu sau la Motru nu găseam în Bucureşti.

Erau cocoloşiţi...

Principala grijă a activiştilor de Partid era ca nu cumva la ora 6.00 să întârzie maşina cu pâine sau să se termine salamul la miezul nopţii. Asta era obsesia lor, să nu supere Valea. Secretarul de Partid ştia că, dacă nu asigură aprovizionarea, a doua zi e zburat din funcţie, nu se ştie ce se întâmplă cu el. Din acest punct de vedere erau privilegiaţi. Deci nu erau privilegiaţi şi din acest motiv au căpătat o anumită putere, ci invers: aveau o anumită putere, ştiau să o exercite şi atunci Partidul a fost nevoit să le caute în coarne.

Au venit la Bucureşti cu gândul să răsplătească aceste favoruri?

Categoric nu! Asta cu favorizatul aş pune-o în surdină. E partea de ideologie care este adevărată, ce-i drept. Dar dacă la suprafaţă erau favorizaţi, prin aceste mici gesturi, în viaţa lor profesională nu erau favorizaţi. Lucrau în condiţii de secol XIX. Partidul n-a investit în utilaje moderne care să le uşureze munca. Lucrau în nişte condiţii cumplite. Unde era favorizarea? Aveau sigur salamul cu soia, dar nu făcea nimeni nimic să-i scoată din noroi. Dacă mori, mori. Dacă nu mori, ai salamul.

În iunie 1990, ortacii au fost făcuţi să creadă că sunt salvatorii naţiunii

Solidari şi la bere, şi la muncă

Cum de-au intrat minerii în această dramă?

Minerii pot fi o masă de manevră şi au fost o masă de manevră şi în alte condiţii. Este o lecţie pe care ai noştri, ca să nu dau nume, n-au inventat-o, ci au învăţat-o din alte contexte similare. Un motiv ar fi că, prin natura activităţii lor, minerii sunt foarte solidari, sunt foarte organizaţi. Este o solidaritate dincolo de cea instituţională. Dacă petreci un timp în subteran, vei vedea că este o solidaritate de viaţă şi de moarte.. E o solidaritate şi la bere, şi la muncă. Şi la viaţă, şi la moarte.

Sunt ca o structură militarizată?

N-aş spune. O să vă dau un singur exemplu care m-a făcut să înţeleg mai bine, dincolo de idei şi concepte. Când am coborât prima oară în subteran, eram însoţit de un inginer. M-am oprit să stau de vorbă cu nişte mineri. Brusc, inginerul a spus: „Nu e timp de vorbă, ieşim acum!". Dacă a ţipat la mine, am ieşit. În secunda următoare s-a surpat malul exact unde stăteam. Dacă nu ieşeam atunci când spunea - şi a spus-o ferm, dar calm -, eram mort. Or, chestia asta se întâmplă zilnic.

Dacă eu nu-ţi ţin spatele şi tu nu-mi ţii spatele, riscul de moarte e real. Nu e o poveste, un concept, metafizică. Şi atunci se ţese un gen de solidaritate, de relaţie. Sunt un corp. În momentul în care convingi nişte oameni, îi convingi pe toţi. Nu e doar o chestie de subordonare, pentru că sunt foarte nesubordonaţi. Dar la şeful de tură, la maistru, ţin ca la ochii din cap, pentru că ăla îi ţine în viaţă. Prin urmare, n-aş spune că sunt militarizaţi, ci o lume aparte, cu propriile reguli, şi acelea foarte puternice şi stricte.

Până la urmă, în 1977, au răbufnit.

Într-adevăr, această solidaritate, această categorie socială a răbufnit în 1977, dovadă că nu se temeau de nimeni. Dar după revoltele de atunci breasla a fost puternic subminată, au dispărut foarte mulţi mineri, au fost împrăştiaţi şi infiltraţi cu oameni ai Securităţii. Clar! Dumnezeu ştie, eu nu ştiu, câţi dintre aceştia mai erau şi la Mineriadă. Şi nimeni nu mai ştia sau puţini mai ştiau care e care. Mulţi aveau deja state de 10-20 de ani în mină.

Erau, practic, crescuţi acolo.

Exact! Şi sigur că, dacă de-abia ai venit, te miros cine eşti. Dar după 20 de ani... Mai ales pentru tineri, pentru că la Mineriadă n-au fost mineri de 60 de ani. „Nu ştiu cine eşti, pentru că atunci când am venit în mină te-am găsit deja acolo". Cam ăsta era răspunsul lor. Dar unii deja aveau grade. Deci această infiltrare ne dă un răspuns la posibilitatea de manipulare.

Cât de infiltraţi au fost?

Erau infiltraţi în profunzime, până în subteran, la cel mai jos nivel. Pentru mineri, există două categorii de minerii: mineri şi oameni la suprafaţă. Dacă eşti la suprafaţă, n-au nicio treabă cu tine. Minerul adevărat este cel care intră în subteran.

„La Revoluţie i-au lăsat în pace"

Când a fost asociată ideea de violenţă cu minerii?

Bătăile după zilele de leafă în zonele minere sunt universale. Şi din acest punct de vedere, românul poate aduce un plus de farmec, ca să zic aşa, nu este mai domol. Asta era o chestie cunoscută. Dar, iarăşi spun, era o chestie reglementată, făcea parte din cultura lor. Ca şi după o partidă de fotbal, când mai iese cu un cap în gură între ultraşi. Bun, ştim. Asta e menirea lor, să facă mai mult scandal decât alţii. Încep previzibil, încheie previzibil. Nu era o chestie ieşită din comunul acestui stil de viaţă.

Sunt altfel de oameni decât colegii lor din străinătate?

La noi, minerii sunt legaţi de Mineriade şi n-ai cum să nu-i legi de Mineriade. Se creează imaginea că ai noştri sunt altfel. Adică aceşti oameni sunt nişte bestii în mod excepţional. Ceea ce este fals! Toate culturile profesionale de risc au şi o doză mare de violenţă. O atestă studiile foarte serioase care măsoară gradul de violenţă, dar şi observaţiile de bun-simţ dacă stai trei-patru zile printre ei. În momentul în care îţi rişti viaţa mai mult, acumulezi mai multe frustrări, mai multe tensiuni. Şi ele explodează mai uşor.

Dacă la o muncă de birou e vorba de violenţă individuală, ţi se pune pata, în cazul lor sunt ritualizate. Sunt cazuri când trebuie să refuleze, altfel se iau la bătaie. E un fel de ritual colectiv în care izbucneşte violenţa. Face parte din cultura colectivă, nu din oful individual. Minerii români nu fac excepţie în această privinţă. Şi nu fac excepţie nici faţă de alte categorii de oameni din România, adică nu sunt mai predispuşi genetic la violenţă. Nu ştiu dacă aţi asistat la bătăile din Maramureş sau din Oaş...

Am stabilit ce putere aveau. Dar de ce nu au fost chemaţi în stradă la Revoluţie, doar erau ascultători?

Nu sunt ascultători. În cazul Mineriadelor au fost aduşi la această stare, dar ei nu sunt ascultători. A-i scoate pe mineri în stradă fără să ai un plan pus la punct este un mare risc şi nimeni n-a vrut să rişte atunci. I-au lăsat să-şi vadă de treaba lor în mină şi să stea cuminţi acolo. Nimeni nu a vrut să rişte. Situaţia la Revoluţie nu era foarte clară, indiferent ce a fost. Dar n-a fost o chestie milimetrică. Lucrurile s-au încurcat tare. A-i scoate la înaintare fără să ştii încotro şi cum ar fi fost un mare risc pentru orice tabără.