FOTO Înapoi la Kabul, în numele fratelui ucis

Sergentul major Mugurel Unguraş pleacă astăzi din nou spre Afganistan, după ce în urmă cu zece luni acolo i-a murit fratele. Pentru Mugurel Unguraş, de 28 de ani, întoarcerea pe front este singurul fel în care îşi poate onora fratele, pe Vasile. Pleacă împreună cu alţi peste 50 de militari români.

Maiorul Vasile Unguraş a murit pe 7 aprilie 2009, într-o misiune de patrulare pe autostrada Kandahar-Kabul. Avea 32 de ani şi, în 2007, mai fusese pe front, în Irak. În misiunea din Afganistan a  fost comandantul unui pluton de 25 de militari.

FOTOGALERIE

Hoţii au profanat mormântul unui erou mort în Afganistan

Preşedintele Georgiei propune SUA o rută pentru transportul de armament în Afganistan, prin România

Transportorul Piranha, din nou în întârziere

Eroi braşoveni, decoraţi de americani

În memoria lui şi a sublocotenentului Claudiu Chira, căzut şi el în aceeaşi misiune cu Unguraş,  la Predeal, la  Batalionul 21 „Vânătorii de munte" de care aparţineau militarii, a fost construit un monument.

Prezent la ceremonia de dezvelire de pe 28 ianuarie, pe un ger de minus 20 de grade, ambasadorul Statelor Unite ale Americii, Mark Gitenstein, l-a decorat post-mortem pe Unguraş cu distincţia „Steaua din Bronz".  Cea care a primit medalia din mâinile ambasadorului a fost soţia maiorului, Dana. 

În timpul ceremoniei, Mugurel Unguraş a ţinut-o în braţe pe una dintre fetele gemene ale lui Vasile, în vârstă de 2 ani. A lăsat-o jos doar când s-a apropiat de monument şi l-a dezvelit cu mâinile goale, în ţinută de militar.

Frontul

Ca militar, pleci în misiune când primeşti ordin, unde te trimite ţara. Sau te poţi oferi voluntar. O faci din datorie, pentru a avansa în grad, pentru bani - aproximativ 16.000 de euro în şase luni, cât durează o misiune, dar şi pentru că lupta e provocarea ta.

„Îţi faci meseria fie că eşti la Predeal, la Curtea de Argeş, la Sfântu Gheorghe sau în Afganistan. Cel mai greu moment e când pleci de acasă, ai închis uşa şi nu te mai poţi uita înapoi. Te gândeşti ce vei face în misiune", spune căpitanul Ciprian Panga, întors din aceeaşi misiune în care a fost şi maiorul Vasile Unguraş.

Frontul îţi testează limitele. „Întorceam capul pe stradă când apărea o salvare, să nu văd un om suferind. În Afganistan, am văzut şi trupuri spintecate şi rămăşiţe de soldaţi recuperate după o explozie. Acolo, rezişti la asta", povesteşte locotenent colonel Florin Stan, fostul comandant al lui Vasile Unguraş - şi când vorbeşte, nu îi tremură nici vocea, nici privirea albastră, rotunjită de cearcăne.

Când pleacă în Afganistan, militarii sunt conştienţi că pot muri. Condiţia să supravieţuiască este, însă, să nu se gândească la moarte.  „Nu trebuie să îţi fie frică. Trebuie să îţi poţi conduce oamenii, orice ar fi", ştie locotenentul Robert Jipa, comandant de pluton, căruia, în aceeaşi misiune în care a căzut maiorul Unguraş, la o explozie, i-a murit un camarad, Claudiu Chira.

Înainte de o misiune, militarii se pregătesc patru luni, peste opt ore pe zi, învăţând acelaşi alfabet al semnelor de război. Viaţa fiecăruia depinde şi de curajul şi forţa de reacţie a celorlalţi. Dacă se întâmplă ca unul dintre ei să moară, restul continuă lupta şi în onoarea lui.

Vestea

Pe 7 aprilie 2009, ziua când a murit maiorul Vasile Unguraş, plutonul lui s-a întors la baza din Lagman din sudul provinciei Zabul cu cinci oameni mai puţin. Patru răniţi fuseseră transportaţi cu elicoptere la Kandahar, oraşul cu cel mai apropiat spital militar. În locul lui Unguraş, preluase comanda plutonierul Sorin Ghiurcă.

În acelaşi timp, în baza Vwolverine, la douăzeci de kilometri distanţă de  Lagman, fratele maiorului, sergentul major Mugurel Unguraş, a fost chemat la căpitanul Liviu Chende: „Nu mai faci misiuni aici, următoarele le vei face din Lagman. Pleci acum acolo".

La Târgu Mureş, Dana Unguraş era în faţa blocului, se întorcea de la cumpărături, când a văzut venind trei bărbaţi în uniforme - comandantul Garnizoanei Târgu Mureş, locotenent colonel Gheorghe Moşneag, un psiholog şi un medic. Au intrat în bloc, flecărind despre ce mai fac fetele, Iuliana şi Doina. Abia după ce au ajuns în casă, şi Dana s-a aşezat pe o canapea în sufragerie, a venit şi vestea morţii lui Vasile. „M-am gândit că s-a întâmplat ceva rău când v-am văzut", a fost reacţia ei, sub anestezia şocului.

În Lagman, orice linie de comunicaţie era întreruptă. Când un militar moare în Afganistan, timp de câteva ore se întrerup liniile, fiindcă toţi sunt tentaţi să sune acasă, să spună că sunt bine. Comandantul din bază este singurul care poate vorbi în ţară. Regula e clară, impusă de respect: familia celui care a murit trebuie să fie prima care află vestea.

"Îţi faci meseria fie că eşti la Predeal, la Curtea de Argeş, la Sfântu Gheorghe sau în Afganistan. Cel mai greu moment e când pleci de acasă, ai închis uşa şi nu te mai poţi uita înapoi. "
Ciprian Panga
căpitan

Ce rămâne

Onoarea, un monument şi păpuşile

Cu apă şi lumânări, plutonierul Ghiurcă şi câţiva militari din plutonul lui Vasile Unguraş s-au dus la morga din Lagman. Să-l spele şi să-l schimbe pe maior într-o uniformă nouă. N-au avut voie - existau militari instruiţi pentru asta. Au deschis sacul negru din plastic. L-au plâns pentru prima dată. I-au strigat să se ridice.

Când a ajuns în baza Lagman şi fratele lui, Mugurel, au mers la cortul lor şi dintre cele 25 de dulapuri din lemn l-au deschis pe cel al maiorului. Mugurel i-a spus lui Ghiurcă să pună într-un sac, pentru familie, doar laptopul, albumul cu fotografii şi cele două păpuşi pe care Vasile le cumpărase dintr-un magazin din Kandahar pentru gemenele lui. S-a uitat la haine şi la nişte săpunuri.

Piatră memorială la Batalionul 21 din Predeal

„Lasă, mă, pe astea păstraţi-le, să le folosiţi".  De când aflase că Vasile a murit, Mugurel n-a vorbit prea multe. A întrebat doar: „Voi sunteţi bine?".

Pe seară, trupul lui Unguraş a plecat cu elicopterul către Kandahar, pentru o ceremonie religioasă la care, alături de români, urmau să participe şi americani, canadieni, britanici, olandezi, francezi, cehi, bulgari, toţi militarii din statele aflate în misiune în Afganistan. Un omagiu pe care, chiar dacă nu vin din aceeaşi ţară, nu sunt din aceeaşi bază, nu s-au văzut niciodată, îl aduc unui erou. 

În aceeaşi seară, Mugurel, Ghiurcă şi militarii din pluton au plecat spre Kandahar. Aveau să-l însoţească pe Vasile Unguraş, pentru ultima dată, spre ţară.

Sfârşitul

Pe 7 aprilie, la şapte dimineaţa, plutonul maiorului Unguraş îşi încheiase patrula de noapte.  În patru Humvee-uri, maşini blindate, rulau încet spre satul Mula; treceau pe lângă dealuri roşiatice.

S-au oprit pe un pod care fusese refăcut după o explozie din urmă cu câteva luni. Îl locul cariilor din ciment care mai rămăseseră - nişte piloni mutilaţi, se afla acum o punte din metal. Unguraş şi un alt militar au coborât din maşină şi au început verifcarea de rutină, o procedură obligatorie şi minuţioasă, care, în Afganistan, poate salva vieţi. Căutau orice fel de urme noi lăsate de talibani.

Paisprezece maşini cu afgani aşteptau, în linie, să treacă. Militarii ­şi-au dat OK-ul, drumul era curat, civilii au trecut. Ghiurcă i-a cerut lui Unguraş, prin staţie, să lase maşina lor prima. Maiorul a refuzat, s-a urcat şi a pornit primul, ca să-şi protejeze militarii. Platforma din metal a zdrăngănit sub roţile de la Humvee.

Din maşina din spate, Ghiurcă a auzit o bubuitură, a văzut un smoc de flăcări, fum negru, dens. A chemat prin staţie. „Recepţie? Maşina 1 sunt maşina 2. Recepţie? Răspunde dacă mă auzi!"

Maiorul Unguraş (dreapta), chiar înainte de patrularea care avea să-i aducă sfârşitul

Ghiurcă s-a dat jos. Maşina comandantului era răsturnată. Unul dintre militari venea spre el, plin de sânge. S-a gândit: „E bine, au scăpat". Alţi trei militari erau răniţi. I-a trimis la ultima maşină din patrulă, la primul-ajutor. Talibanii detonaseră o bombă artizanală - kilograme de explozibil, ascunse în pod.

Furia

Ghiurcă a auzit focuri de armă; o ambuscadă. A început şi el să tragă, a chemat două elicoptere sanitare şi un alt pluton în ajutor. Trăgea şi se gândea că încă nu-l văzuse pe Unguraş.

L-au găsit după ce au respins atacul. Era îngropat între bateriile Humvee-ului şi propriul scaun. L-au scos şi ­l-au întins lângă maşină. Elicopterele îi luau pe răniţi. Ghiurcă a strigat: „Mai avem un om aici, cu el ce facem?" Unul dintre militari şi-a dus muchia palmei la jugulară: „Îmi pare rău. E mort".

A dat cu casca de pământ. Nu reuşise să facă nimic să-şi salveze comandantul. În furia care îi frigea mintea, auzea vorbele lui Unguraş din urmă cu câteva minute, de la capătul podului: „Trec în faţă şi o să verific eu.

Când o fi să mă plictisesc, o faci tu". La fiecare şase luni, peste o mie de militari români pleacă în Afganistan.

De ce se întoarce Mugurel pe front

După moartea fratelui, Mugurel Unguraş s-a îndârjit. Şi-a impus să nu se gândească prea mult la asta, iar în mintea lui a intrat tăcerea. O tăcere disperată. 

Mugurel iubeşte armata. Vasile o iubea şi el. Mugurel - pentru că îi aduce o săptămână la schi, una la alpinism, câte un curs de engleză. Vasile - pentru că îi plăcea aventura, să fie cu băieţii, în gaşcă. Absolvise, în 2001, Academia Forţelor Terestre din Sibiu, una dintre unităţile de elită din ţară.

Au copilărit când la Dej, când la Cluj sau Miercurea Ciuc, urmându-şi tatăl, militar. De crescut, i-au crescut mama şi o mătuşă. „Prima cafteală am luat-o de la Vasile când aveam şase ani. Pierdusem lanţul de la Pegas, singura noastră bicicletă".

Mugurel seamănă cu Vasile. Aceiaşi ochi largi sub sprâncene bogate care se unesc deasupra unui nas voluntar. În Afganistan îl suna deseori pe Vasile, să-l roage să-i aducă mâncare gătită, se săturase să tot mestece la batoane de hrană concentrată.

Fratele maiorului căzut pe front iubeşte armata  

Erau alături unul de altul, într-un fel pe care nu-l pot înţelege, deplin, decât fraţii care au fost în acelaşi război. „Cine nu e mândru de fratele lui înseamnă că nu e om". Cât au fost în misiune, n-au vorbit niciodată despre moarte, despre ce-ar face mai departe unul fără celălalt. „Nu te gândeşti că mergi acolo şi nu mai vii. Te gândeşti la ce-o să faci când te întorci". 

Mugurel s-a hotărât să se ducă într-o nouă misiune încă de anul trecut, din seara morţii lui Vasile. Iar astăzi, într-un avion Hercules C 130, ţinându-şi casca bej şi vesta de militar, cu model mozaic, alături, a plecat, din nou, spre Afganistan. E singurul fel pe care-l cunoaşte ca să înfrângă durerea: „Să-mi dovedesc că mai pot!".

Comandantul Vasile Unguraş şi oamenii lui

La zece luni de la moartea maiorului Vasile Unguraş, Ghiurcă îşi aminteşte ce i-a apropiat în lunile de pregătire pentru misiunea din Afganistan: „Făcusem amândoi paraşutism şi sângele albastru se cam atrage. Nu am sărit împreună, dar sentimentul pe care îl ai pentru cineva care ştie cum e să sari de la 1.500 de metri te leagă foarte mult". 

În Afganistan s-au împrietenit. „De câte ori plecam în patrulare, mă trecea înlocuitorul lui la comandă. Mi-a promis că o să-mi fie naş de cununie. Parcă prevestea: «Finule, bagă bine în cap ce faci, că mâine-poimâine sar în sus şi trebuie să-i duci pe băieţi, cu bine, acasă!»". „Îi răspundeam mereu: «Lasă, nu mai sări tu în sus, că ai treabă cu nunta mea»".  Era apropiat de toţi oamenii din plutonul lui şi nu suferea „bisericuţele".

„I s-a propus să meargă să doarmă în cortul ofiţerilor, dar a zis că nu", îşi aminteşte Ghiurcă şi ridică mândru din buzele vineţii, care dezvelesc două măsele din aur. „Spunea: «Când o să mă duc cu ofiţerii la luptă, atunci o să dorm cu ei. Până atunci, cu voi mă duc la luptă, cu voi mănânc, cu voi dorm»".

Sergentul major Adrian Creţu a fost în maşina comandantului

Unuia dintre militarii răniţi, sergentul major Adrian Creţu, îi tot reapare în minte dimineaţa în care explozia l-a aruncat din maşină.  Dimineaţa în care l-au pierdut pe Unguraş. „L-am visat de două - trei ori. Odată că, după explozie, îmi striga: «Adrian, nu mă lăsa!». L-am visat şi în ipostaze frumoase, de-ale noastre, când glumeam şi râdeam".

Era în firea lui Unguraş să îi facă să râdă. Le bătea vestoanele în cuie când dormeau, le mâzgălea tălpile cu marker. Îşi purta plăcuţa de identificare în bocanc. Şi le zicea, în joacă, de ce: „Să nu care cumva să nu mai pot fi identificat dacă îmi taie vreun taliban gâtul".