Graniţa de sânge cu fosta Iugoslavie
0
Mii de români au plătit cu viaţa, pe vremea comunismului, încercarea de a scăpa de România lui Ceauşescu, traversând frontiera naturală cu Serbia de azi. Frontiera de Vest a României este considerată una dintre cele mai sângeroase graniţe ale Europei. În „Epoca de Aur“, pe aici se ieşea, ilegal, către Occident.
Citeşte povestea impresionantă a unui fost mare handbalist care a fugit din comunism
CLICK AICI pentru a citi prin ce a trecut un medic veterinar, prins la sârbi în timp ce încerca să fugă din ţară
CITEŞTE AICI mărturiile groparului care trebuia să-i înmormânteze pe fugarii ucişi pe "fâşie"
Drobeta-Turnu Severin, oraş de frontieră cu fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, a atras ca un magnet ani de-a rândul românii care voiau să scape de sărăcia din ţară. De aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Chiar pe malul Dunării, din cartierul severinean Schela Cladovei, puteai vedea barajul de la Porţile de Fier I iluminat doar pe jumătate, adică pe partea sârbească. Pe malul românesc era beznă, fiindcă se făcea economie la energia electrică.
Mai citiţi şi:
Fost om de afaceri: "Am fugit de România pentru că mă sufocau impozitele"
De ce românii consideră Rusia "duşmanul nr.1", iar Republica Moldova teritoriu românesc?
Pe timpul verii, în special pentru înotătorii buni, bătrânul fluviu nu era o problemă. Îşi puneau hainele în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară şi foloseau camere de autovehicule, colaci sau veste de salvare. Totul era să nu fi văzut de grăniceri.
„Pe timpul iernii, se ungeau cu trei-patru tuburi de Revulsin (un vasodilatator - n.r.) pentru a li se încinge pielea şi îmbrăcau costume de izopren, ca cele ale scafandrilor.
Dacă reuşeau să treacă Dunărea, persoanele cu studii superioare, cei bine pregătiţi profesional, nu erau returnaţi, ci erau trimişi într-un lagăr la Padinska Schela, aproape de Belgrad. Aici erau ţinuţi două-trei luni până când îşi întocmeau actele pentru a emigra în America, Australia, Canada, Germania, Franţa, Austria", ne povesteşte un fost grănicer, în prezent ofiţer activ la Poliţia de Frontieră Mehedinţi.
În anii '80, aici veneau şi cetăţeni din Republica Democrată Germană care doreau să ajungă în Occident fiindcă, odată ajunşi la sârbi, nu mai erau înapoiaţi în România.
Grănicerii „inimoşi" făceau puşcărie
Fostul grănicer, care din pricina funcţiei pe care o îndeplineşte în prezent a preferat să-şi păstreze anonimatul, ne-a spus că grănicerii nu trăgeau în oameni la apă.
„Ei îşi făceau doar datoria. Dacă vreun fugar scăpa, grănicerii erau aspru pedepsiţi. Erau mutaţi la frontiera cu fosta URSS şi niciodată nu mai erau avansaţi. Soldaţilor nu li se mai dădeau permisii ori învoiri. Dacă în urma cercetărilor se constata că fugarul a scăpat cu complicitatea vreunui grănicer, acesta risca închisoarea până la şapte ani. Poate ca om ai fi vrut să închizi ochii în anumite situaţii, dar riscul era prea mare. De exemplu, în lagărul de la Padinska Schela, Securitatea avea oameni infiltraţi şi au existat cazuri de grăniceri care au ajuns după gratii, după ce fugarii au povestit că au fost lăsaţi de aceştia să treacă", povesteşte fostul grănicer.
Călăuzele, „vândute" Securităţii
În Severin şi în localităţile învecinate municipiului erau vreo 20 de persoane care aveau asemenea „îndeletniciri". Puţine dintre călăuze „jucau" însă corect, deşi primeau pentru un singur transport între 7.000 şi 10.000 de lei, adică echivalentul a cinci-şase salarii din acea vreme.
Multe erau vândute Securităţii, fie pentru protecţie, fie pentru că erau uşor de şantajat. De altfel, Securitatea avea un serviciu special pe linia transfugilor, iar reţeaua de informatori era foarte bine pusă la punct.
SUSPECŢII, CHESTIONAŢI
Orice persoană care venea în Turnu Severin şi intenţiona să stea mai multe zile era obligată să-şi anunţe prezenţa la un post de poliţie. În gara din oraş era înfiinţat un post de grăniceri, la fel şi în cea din Orşova. Cine reuşea să treacă de filtrele miliţiei din trenuri putea fi imediat reperat atunci când intra în gară.
Profesori şi arhitecţi printre foştii grăniceri
Înainte de 1989, mai multe personalităţi actuale din Timişoara au făcut armata la grăniceri. Unul dintre foştii militari este Daniel Vighi, scriitor, profesor universitar şi lider de opinie.
Cum avea studii superioare, Vighi a făcut un stagiu de şase luni, dintre care două săptămâni le-a petrecut la vamă, în pichetul Balcani Câmp. „A fost ca un fel de practică pe care a trebuit să o fac.
Am stat trei nopţi de pază în locul altuia, dar, din fericire, nu a trecut nimeni atunci", spune Vighi. Scriitorul povesteşte că în acelaşi timp cu el au fost militari arhitectul Adrian Ionaşiu, preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, filiala Timiş, Vlad Gaivoronschi, vicepreşedinte al OAR, dar şi Paul Pârşan, profesor universitar, fost şef la Direcţia Agricolă Timiş.
Punctele „nevralgice" ale Dunării
Pe acolo pe unde albia Dunării este mai îngustă, pe la Cazanele Mari şi pe la Cazanele Mici, era locul cel mai bun pentru ieşirea din ţară.
În Drobeta-Turnu Severin se trecea Dunărea la sârbi în dreptul Şantierului Naval ori prin zona Abatorului, în apropierea Insulei Şimian ori în dreptul cartierelor mărginaşe ale oraşului - Schela Cladovei şi Gura Văii-, acolo unde erau şi cele mai multe călăuze.
Securiştii care erau infiltraţi în zonă aveau printre alte sarcini să verifice la sânge fiecare nou angajat la cele câteva unităţi economice din localităţile de aici.
Doar pescarii aveau voie să zăbovească pe mal, dar numai dacă aveau aviz din partea grănicerilor.
Un alt punct „de trecere" era şi Dealul Balota, aflat la câţiva kilometri de Severin. Fugarii coborau dealul pe jos până la Dunăre în localităţile riverane, Hinova şi Ostrovul Corbului, unde fluviul este mai îngust şi se putea trece relativ uşor, în special pe timpul verii.
O altă metodă de a ajunge la sârbi, care a reuşit să dea bătăi de cap autorităţilor de la acea vreme, era aceea de a folosi motonava care efectua curse regulate de pasageri între Ostrovul Mare şi Moldova Veche.
Când nava ajungea în apele teritoriale ale statului sârb, fugarii săreau pur şi simplu în apă şi înotau până la mal. Sesizată de numeroasele cazuri, Securitatea a luat o măsură, tipică pentru acele vremuri: a îngrădit nava de jur împrejur cu o plasă înaltă de doi metri, iar comandaţii nu mai primeau avizul de la Securitate dacă vreun pasager scăpa de pe navă.
Păcăleala de la Orşova
Cei care veneau fără să cunoască zona picau drept în braţele grănicerilor. La Orşova, de exemplu, în dreptul Statuii Libertăţii, mulţi se păcăleau crezând că trec Dunărea la sârbi, în schimb ei nu făceau altceva decât să străbadă Golful Cerna şi să ajungă pe faleza oraşului, supravegheată de zeci de grăniceri.
Unii fugari alegeau varianta Băile Herculane: coborau în gara din staţiune unde erau aşteptaţi de călăuze, iar de aici treceau muntele pe nişte trasee cunoscute numai de călăuze până în Clisura Dunării, la Dubova, unde Dunărea este foarte îngustă, de circa 150 de metri, dar unde şi riscurile să te îneci sunt foarte mari din cauza curenţilor puternici. Statul sârb primea de la Organizaţia Naţiunilor Unite circa 30 de dolari pe zi pentru întreţinere unei persoane din lagăr.
Mărturii de pe „fâşie"
Doctorul Helmut Weber împreună cu familia, la sosirea în Germania Foto:Arhiva personală
Scriitorul român de origine germană Johann Steiner şi scriitoarea Doina Magheţi au publicat un volum cu mărturii ale unor fugari sau rude ale celor ucişi pe graniţă.
„Mormintele tac. Mărturii de la cea mai sângeroasă graniţă a Europei" este titlul cărţii semnate de cei doi autori care au adunat poveştile impresionante ale românilor care şi-au pus viaţa în pericol sau chiar au murit pentru a scăpa de comunism.
Doina Magheţi susţine că, potrivit unor date oficiale, între 1980 şi 1989 au încercat să fugă din ţară peste 16.000 de români, dintre care 12.000 au fost prinşi, iar numai în 1988 au fost omorâţi 400 de fugari.
A trecut Dunărea cu barca pneumatică
O şansă imensă a avut medicul Helmut Weber, care trăieşte acum în Germania. Acesta s-a născut în Timişoara, unde a absolvit Facultatea de Medicină. A trăit mereu cu dorinţa de a părăsi ţara.
Împreună cu prietenul său, Walther Achs, au ajuns la concluzia că soluţia cea mai bună este fuga pe Dunăre. Un an de zile au aşteptat pentru a face rost de o barcă pneumatică. A urmat o vară cu antrenamente puternice pe Timiş.
Seara zilei de 7 decembrie 1969 avea să fie momentul decisiv. Pe un viscol puternic, Weber şi-a luat soţia şi copiii (unul de doi ani şi jumătate şi unul de trei luni) şi împreună cu prietenul său s-au urcat în barcă pe Dunăre.
„Pentru a rezista, copiii au fost sedaţi şi înveliţi în nailoane şi haine groase. După o călătorie plină de aventuri (...), cei trei adulţi şi doi copii au ajuns în Germania, unde bătrânul Weber trăieşte şi acum", mai arată autorul.
Medicul cu viaţa ca un film
Dumitru Nediglea este medic veterinar în comuna timişeană Belinţ. În încercarea de a fugi din ţară, a fost prins la sârbi, a făcut puşcărie, iar după Revoluţie a mers legal în State. După terminarea Facultăţii de Medicină Veterinară, în 1975, Nediglea s-a angajat ca şef de fermă. Sătul de comunism, împreună cu alţi şase prieteni a hotărât scăparea şi au pus la cale un plan prin care să ajungă în America.
„Am planificat prima dată să facem un balon cu aer cald şi cu butelii de aragaz. Sarcina mea era să găsesc materiale pentru confecţionarea lui. Am avut şi machetă pentru el, dar am renunţat la idee pentru că făcea mult zgomot şi nu puteam trece frontiera", a spus medicul.
Într-un final, împreună cu mai mulţi prieteni au reuşit să treacă graniţa terestră spre fosta Iugoslavie pe jos, prin lanul de porumb, însă au
fost prinşi.
Executat pe fâşie, sub ochii prietenilor
Crimele de pe graniţa de Vest petrecute în timpul comunismului sunt evidente. În cartea sa, Johann Steiner prezintă un alt caz cutremurător în care doi grăniceri i-au zdrobit capul cu patul puştii unui fugar rănit. Walter König încercase de 15 ori să fugă, dar eşuase.
Peter Döme, unul dintre tovarăşii lui Walter König, descoperise o spărtură în gardul care marca graniţa terestră. Döme, König şi încă un partener al lor, Andreas Huber, au vopsit Dacia unuia dintre ei în roşu, pentru a semăna cu cea a comandantului de grăniceri, şi în dimineaţa zilei de 27 mai 1979 au trecut în viteză prin spărtură.
„Un soldat pe lângă care trecuseră, trezit din somn, trage cu pistolul-mitralieră şi îl nimereşte pe Döme în genunchi, iar ceilalţi doi reuşesc să fugă. Soldatul şi colegul lui se apropie de rănit şi îi zdrobesc capul cu patul puştii, omorându-l", redă Steiner mărturia unuia dintre fugari.
"Am planificat prima dată să facem un balon cu aer cald şi cu butelii de aragaz. Am avut şi machetă pentru el, dar am renunţat la idee pentru că făcea mult zgomot şi nu puteam trece frontiera."
Dumitru Nedigle
medic veterinar
Se încarcă comentariile...
