Gelu Voican despre o mârşăvie istorică a FSN

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La 20 de ani de la Revoluţie, Gelu Voican Voiculescu (69 de ani) dezvăluie culisele momentului 28 ianuarie 1990. Sergiu Nicolaescu şi Dan Iosif ar fi pregătit masele de manevră fidele puterii.

Cunoscut pentru prezenţa sa în haine kaki şi înarmat cu puşcă mitralieră, Gelu Voican Voiculescu este unul dintre martorii-cheie ai unei perioade în care grupul de putere al lui Ion Iliescu a fost ţinta mai multor atacuri politice. Mitinguri, demonstraţii şi contrademonstraţii, intenţii ale lui Nicolae Militaru, ministrul Apărării Naţionale, de a prelua puterea, dar şi mineriade spectaculoase fac parte din tabloul unei lupte pentru menţinerea puterii la numai o lună după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu.

Citiţi şi:

Vasile Milea, la sensul giratoriu al istoriei
Lenin şi Milea, „părinţii spirituali" ai Piteştiului

După ce s-a remarcat în acţiunea de judecare şi executare a cuplului dictatorial, Gelu Voican Voiculescu s-a numărat printre membrii Guvernului care au participat activ la menţinerea la putere a noii structuri venite după 22 decembrie 1989. La începutul anului 1990 se remarcă trei mari momente care au zguduit Palatul Victoria. 12 ianuarie - ziua în care s-a strigat prima oară „Jos Iliescu!", 28 ianuarie - încercarea liderilor viitoarei opoziţii de a prelua controlul, dar şi 18-19 februarie - Mineriada care a prefaţat violenţele din 13-15 iunie.

„Adevărul": La începutul anului 1990, noua putere a avut mari bătăi de cap. Era contestată mai tot timpul. La 12 ianuarie a fost înregistrată o primă reacţie violentă la adresa nucleului de putere. Care a fost cauza demonstraţiei de la 12 ianuarie?

Gelu Voican Voiculescu: 12 ianuarie 1990 nu are nicio legătură cu cursul firesc al evenimentelor. 12 ianuarie 1990 rămâne o ciudăţenie, pentru că a fost proclamată zi de doliu într-un mod total nejustificat, pentru că la 12 ianuarie nu era strict o cifră rotundă în raport cu 22 decembrie. Erau vreo 20 de zile. Nu reprezintă nimic semnificativ.

Palatul Victoria a fost asaltat atunci puternic. A fost momentul în care Dumitru Mazilu s-a ambalat...

Da, Mazilu venea de la Timişoara, a venit pe la ora 16.00 în Bucureşti. Deja Piaţa era în fierbere. Tot ce s-a întâmplat atunci este doar expresia libertăţii totale câştigate. Ea poate aluneca uşor în anarhie.

Dar sunt ofiţeri care spun că au primit ordin de la Nicolae Militaru să ocupe Palatul Victoria. Şi Militaru făcea parte din acelaşi guvern.

Nicolae Militaru şi Sergiu Celac nu erau membri în Guvern. Ministerele Apărării şi de Externe erau extraguvernamentale. Militaru a susţinut că el nu se va subordona niciodată unui tânăr ca Petre Roman. Şi atunci, el era direct sub preşedinte. Şi dacă luaţi stenogramele şedinţelor de Guvern din ianuarie, veţi găsi că nu figurau. Ei refuzau să vină. Celac s-a integrat, dar Militaru n-a mai apucat, fiindcă a fost destituit la 16 februarie 1990. Asta denotă că el avea anumite veleităţi şi anumite tendinţe şi că nu degeaba, în ultimul moment, în sfârşit, a fost înlocuit. Pentru că el voia să înfiinţeze consilii militare teritoriale în fiecare judeţ. Şi începuse deja să caute sedii şi veneau informaţii că pusese ochii pe anumite şcoli, pe anumite edificii.

Şi asta nu este un fel de răsturnare a puterii?

Bineînţeles, în situaţia în care acest lucru ar fi fost reuşit, el ar fi devenit omul forte în stat, iar preşedintele ori ar fi fost pur şi simplu înlăturat, ori ar fi fost prizonier al Armatei şi ar fi rămas un preşedinte fictiv. Nu ştim ce ar fi urmat, fiindcă nu ştim ce intenţiona să facă. Dar tendinţa asta era. Din păcate pentru Militaru şi din fericire pentru noi, între Militaru şi Armată nu exista o comunicare.

El n-a reuşit să aducă decât 28 de generali trecuţi în rezervă, se pare, pe motive de colaborare cu Uniunea Sovietică. Acum spun „se pare", fiindcă şi Securitatea se poate să fi făcut câteodată excese de zel şi exagerări, adică să nu existe o dovadă certă de colaborare şi de recrutare. Dar cu siguranţă că, din 28, erau câţiva. Trebuie să punem şi un anumit coeficient de precauţie, că şi Securitatea putea să mai exagereze din dorinţa de a-şi arăta eficacitatea.

Şi câteodată, pe degeaba puteai să apari ca pro-sovietic. Dar cu siguranţă că Militaru şi ceilalţi chiar erau. Între acest corp al generalilor şi grosul Armatei nu a existat o compatibilitate. Generalul Militaru a fost contestat la nivelul Statului Major, cu huiduieli şi fluierături, la 6 ianuarie. Mişcarea CADA n-a fost decât expresia unei reacţii a Armatei care nu vedea cu ochi buni revenirea acestor bătrâni generali, în condiţiile în care toată Armata nu avansase.

Armata nu răspundea la comenzi cum şi-ar fi dorit Militaru. Şi de-asta mă întreb că şi dacă ar fi reuşit să facă toată povestea cu comitetele, la bază nu era sigur pe Armată şi nu se ştie cum ar fi funcţionat. În final, acţiunea CADA, în care eu m-am implicat suficient de mult, s-a sfârşit cu „un pronunciamento" al întregii Armate; inclusiv şeful Statului Major, generalul Vasile Ionel, s-a raliat şi a semnat proclamaţia CADA.

La 14-15 februarie, întreaga Armată, în bloc, era împotriva lui Militaru. Astfel, Militaru s-a văzut absolut într-o poziţie imposibilă. Şi a fost pus, lucru nemaiîntâlnit, la dispoziţia Armatei, la 16 februarie, şi pe urmă a fost demis. Toate aceste acţiuni ar fi apărut ostile Moscovei. Şi Moscova era atunci în marele URSS şi noi nu ne puteam juca prea mult cu...

Practic, Militaru le cam făcea jocul ruşilor... Era prea pe faţă!

Da, dar Militaru era, pentru ruşi, o cutie de conservă învechită. Cei care îl avuseseră în legătură cândva erau şi ei perimaţi şi daţi la o parte. El era o moştenire, dar nu era un om pe care serviciile de atunci mizau. Nu aveau pe altcineva în loc.

Dar era angajat într-o luptă pentru putere.

Era angajat mai mult pe mâna lui, pe aspiraţia lui. Dar nu ştiu cât l-au susţinut. Acolo erau alte echipe, mult mai tinere, care, e adevărat, nu aveau reţele noi. Securitatea, în ultimele decenii ale lui Ceauşescu, curăţase bine. Şi atunci, ruşii n‑au putut să-i completeze cu alţii noi. Sau, dacă au mai avut, erau slăbuţi. N-au putut. N-au avut cu cine, în '90, să organizeze o instalare a unei echipe favorabile lor şi s-au resemnat în a-i lăsa pe aceşti bătrâni care erau deja perimaţi.

Filmul evenimentelor din 12 şi 28 ianuarie 1990

12 ianuarie 1990 a fost decretată zi de doliu naţional în memoria victimelor Revoluţiei. La Bucureşti, momentele de comemorare s-au transformat într-o manifestaţie anticomunistă. Din Piaţa Universităţii, Piaţa Romană şi Cimitirul Eroilor, oamenii s-au îndreptat către sediul Guvernului. Au cerut noii puteri supravegherea de către ONU a alegerilor, dezlegarea misterelor din decembrie 1989 şi scoaterea PCR în afara legii. Manifestaţia a rămas în istorie şi pentru întrebarea adresată lui Ion Iliescu: „Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Iliescu, şi ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?".

28 ianuarie: la Palatul Victoria, în timp ce liderii FSN discutau cu opoziţia reprezentată de Corneliu Coposu (PNŢCD) şi Radu Câmpeanu (PNL), manifestanţi adunaţi în faţă Palatului au început să scandeze lozinci împotriva Guvernului Petre Roman şi a lui Ion Iliescu. Conducerea Frontului Salvării Naţionale, însă, pregătise o contramanifestaţie, iar liderii opoziţiei au ratat prilejul de a „clătina" echipa lui Iliescu.

image

Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreşedinte CFSN

Când s-a strigat prima dată „Jos Iliescu!"

Dar acolo, în perioada în care dumneavoastră vă consolidaţi nucleul de putere? Aţi avut acea revoltă la 12 ianuarie.

E prima dată când s-a strigat „Jos Iliescu!" Veneam de la parastasul făcut la biserica Patriarhiei. Când ne-am întors, am găsit Piaţa Victoriei plină. N-am înţeles nimic. Chiar glumeam: „Eh, uite, trebuie să ne învăţăm cu democraţia, asta e democraţia, de asta am făcut Revoluţie, să se poată spune şi «Jos Iliescu!»". Dar, în sinea noastră, ne gândeam că e cam devreme.

Ce aţi înţeles când aţi văzut că, totuşi, se făcuse un grup, „grupul Mazilu"­?

N-a existat „grupul Mazilu". Astea sunt speculaţii. Mazilu a venit de acolo şi sigur că după asta au existat toate acele bănuieli. Eu nu cred. Ca să facă aşa ceva, Mazilu trebuia să aibă un sprijin al unei mase de oameni, al unei forţe politice, al unor corporaţii meşteşugăreşti...

Să fi fost prea devreme? Încă nu-l cunoştea lumea pe Coposu?

Eu nu cred că putea să-şi imagineze că poate lua puterea aşa, doar spunând: „Hai, jos Iliescu!". Sigur, el a avut nişte atitudini, acolo, conjuncturale, a deranjat foarte mult fosta Securitate prin faptul că striga „Moarte securiştilor!", el care a fost până la un moment dat ofiţer! Ca impresie. Cu ce lua Mazilu puterea? Cu ăia din piaţă, de acolo? Intra cu ei în Palatul Victoria şi ăia ne luau pe noi şi ne dădeau picioare în fund şi plecam acasă? N-avea oameni, n-avea echipă, n-avea pe nimeni. Asta e realitatea.

Manevrele perverse ale grupului Iliescu

La 28 ianuarie aţi avut o nouă acţiune. Au fost atunci Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu...

Aici sunt alte lucruri în raport de cauzalitate. Noi, în realitate, eram mult mai slabi decât eram percepuţi. Slabi prin cât de recenţi eram, cât de neomogeni eram şi cât de neexperimentaţi eram. Majoritatea nu era formată din oameni cu trecut politic. Nici măcar administrativ. Silviu Brucan, dat la o parte în 1965, Alexandru Bârlădeanu, dat la o parte în 1969, Corneliu Mănescu, dat la o parte în 1981, Ion Iliescu, dat la o parte din 1971.

Ăştia erau cei care aveau cât de cât experienţă politică. Puteam fi nişte indivizi formidabili, dar nu aveam nicio experienţă. Petre Roman era de la o catedră. Era un savant, dar şi cu asta ce? Mai mult îl împiedica. Îi dăuna şi că era fiul lui Walter Roman... Deci nu, era limpede că acum trebuia să o rupem cu ce a fost.

Când a fost situaţia cu mulţimea din 12 ianuarie, tocmai venise o delegaţie a ţărăniştilor cu Coposu. Eram într-o sală şi discutam cu ei. Din când în când veneau de-ai noştri din clădire, că era şi Guvernul, era şi Preşedinţia. Veneau şi spuneau: „Domnule, se întâmplă aşa...". Noi am intrat într-o derută totală, ne-am dus, am venit. Ăia tot acolo erau! Acuma, nu erau chiori, erau şi ei oameni. Şi-au dat seama că suntem total vulnerabili.

La 23 ianuarie s-a discutat chestiunea asta cu înscrierea FSN ca partid, şi atunci normal că CFSN nu mai putea să se cheme CFSN. Patriciu a venit cu ideea: CPUN, Consiliul Pentru Unitate Naţională. S-au mai văzut, au luat nişte hotărâri şi ar fi urmat să iasă seara, să anunţe la televizor - că acum făceam totul în transparenţă - că se va merge pe formula asta. Iliescu şi Roman au apărut, ăştia n-au venit.

Şi au motivat că trebuie să comunice partidelor, dar pe de altă parte au spus: „Ştiţi, noi am obţinut o autorizaţie pentru o manifestaţie, pe 28". Şi noi am spus: „Domnule, dar de ce?". Eu am plecat pe 27 şi eram foarte îngrijoraţi că, pe de altă parte, aveam şi informaţii că urmează să vină o acţiune foarte puternică. Iarăşi Militaru avea acţiuni ambigue şi atitudini ambigue şi s-a hotărât ca, pentru orice eventualitate, să existe o masă de manevră - şi de asta se ocupau Sergiu Nicolaescu şi Dan Iosif - de oameni fideli CFSN, oameni legaţi de Revoluţie, să fie adunaţi undeva pe la Banu Manta, ca o rezervă. Şi au venit la 28 ianuarie cu mulţimea după ei, pe „Ana Ipătescu".

Au intrat în Palat, Coposu era la intrare în Piaţa Victoriei. A vorbit mulţimii spunând: „Am venit să-l dăm jos pe Iliescu şi să ne instalăm noi, să-i luăm puterea, să terminăm cu comuniştii!". Deci, un discurs foarte radical şi scurt. Noi bineînţeles că am aflat, că era la câţiva paşi. Ei au venit cu presiunea: „Hai să facem chestia asta cu CPUN!"

Şi atunci e scena... Totul e transmis în direct, integral. Şi s-a pronunţat celebra chestie „cu sula-n coastă". Că ăştia spuneau: „Acum, să facem!" Iliescu şi Roman spuneau: „Staţi puţin, că nu sunteţi numai voi, mai sunt nişte partide mai mici, uite sunt înscrise 30, că aşa am făcut legea. Democratic este să avem un consens şi o unanimitate. Altfel, ce facem?" Era un fel de a-i considera pe ăia ca insignifianţi. Împreună trebuia să semnăm. La un moment dat vine Cazimir Ionescu şi spune: „E nenorocire, ăştia au aruncat cu cocktailuri, uşa de la intrarea în Palatul Victoria arde.

Forţează, vor să intre!" Era clară tentativa: „Ăştia sunt slabi, intrăm cu japca peste ei, nu mai discutăm. Suntem noi în locul lor." Au ieşit în balcon. Iliescu a spus: „Potoleşte-ţi oamenii!" A ieşit în balcon, Coposu a făcut semne, dar ăia erau surescitaţi. Iliescu i-a spus: „Vezi, domnule, că nu e bine să te joci cu astea?" Dar ei erau ipocriţi pentru că veniseră cu scopul ăsta, aşa cum şi anunţaseră.

Iar au urmat discuţii. Între timp, Dan Iosif, Sergiu Nicolaescu au venit şi, uşor-uşor, au început să-i „dislocuiască" pe ăştia dinspre „Kiseleff" şi au schimbat raportul de forţe. Sigur că au mai fost îmbrânceli, dar nu s-au bătut şi nu s‑au umplut de sânge. Dar nici cu mângâieri n-a fost. Şi toţi ăştia, uşor, au fost împinşi spre „Ana Ipătescu". Când a mai ieşit Coposu odată la balcon nu mai erau ai lui, erau ceilalţi. Şi atunci, Iliescu i-a zis: „Vedeţi, nu e bine, vedeţi ce schimbătoare e umoarea maselor!" Se prefăcea că sunt aceiaşi oameni.

image

Gelu Voican Voiculescu (în planul doi) a fost mai mereu alături de Ion Iliescu în perioada postdecembristă

Ştia că se pregătise masa asta în aşteptare ?

Probabil că ştia. La ora aceea făceam foarte multe lucruri de capul nostru. Iliescu şi Roman se trezeau în faţa faptului împlinit. De multe ori le convenea, de mult ori - nu. Microbul ăsta al libertăţii şi al democraţiei... Totul era haotic şi nestructurat. Dar, pe de altă parte, nu se poate vorbi de vreo luptă de putere în tot grupul ăsta. Nu luam în serios toate zvonurile. Aveam şi date că Militaru... Dar Armata nu era a lui Militaru! Dar nici nu puteai să treci la Armată peste capul lui Militaru.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite