VIDEO Un thriller pe dos de Cristi Puiu

Scufiţa Roşie, nuditate şi o poveste implicând crimă, cu Cristi Puiu în rol principal şi totodată de regizor şi scenarist: filmul „Aurora“. I-a luat cinci ani lui Cristi Puiu pentru a reveni pe ecrane cu un nou lungmetraj. „Aurora“ este însă o realizare de excepţie, care desfide apartenenţa la orice gen.

VIDEO Două filme româneşti, selecţionate la Cannes

VIDEO Noul val românesc, la inventarul premiilor

Viitorul filmului românesc sună gri

După nenumărate sesiuni de casting, regizorul Cristi Puiu a decis că, în absenţa unei persoane potrivite pentru a-l interpreta pe Viorel Ghenghea, inginerul metalurg, îl va juca el însuşi. A declarat în numeroase interviuri că unul dintre principalele inconveniente era că personajul principal din „Aurora" trebuia să conducă, iar cineastul nu deţinea permis de conducere. Aşa că, de dragul celui de-al treilea lung­metraj al său, a făcut şcoala de şoferi.

„Timp de doi ani m-am întâlnit cu oameni de la omucideri, de mult mă preocupa subiectul. Oricine se gândeşte la mecanismul crimei, pe absolut oricine intrigă cum un om ajunge să omoare", declara cineastul în 2008. Lungmetrajul „Aurora", produs de Anca Puiu, Bobby Păunescu, Philippe Bober şi Dan Wechsler, a fost filmat în martie - mai 2009 şi noiembrie - decembrie 2009, în Bucureşti şi în împrejurimi.

Lungmetrajul a câştigat o parte din bani (1.585.000 de lei) la concursul organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), la care a obţinut cel mai mare punctaj. Puiu are, de altfel, o istorie lungă cu CNC-ul, care i-a respins iniţial, în 2004, şi „Moartea domnului Lăzărescu", câştigătorul marelui premiu „Un Certain Regard" la Cannes.

Noul lungmetraj (la care au contribuit şi Parisienne de Production, Bord Cadre films şi Essential Filmproduktion) al regizorului durează 177 de minute. Director de imagine a fost Viorel Sergovici, iar montajul i-a revenit lui Ioachim Stroe. Distribuţia este foarte numeroasă: Clara Vodă, Constantin Diţă, Gelu Colceag, Valentin Popescu, Valeria Seciu, Catrinel Dumitrescu, dar şi fiica (Ileana) şi fratele cineastului, Iulian Puiu. Acesta este şi primul lungmetraj al cărui scenariu a fost scris în totalitate de Cristi Puiu. Peliculele sale anterioare, „Marfa şi banii" şi „Moartea domnului Lăzărescu", au fost scrise împreună cu Răzvan Rădulescu.

Defamiliarizare

Spre deosebire de policier-ul clasic, „Aurora" implică detectivi şi „copoi" remarcabil de târziu şi, mai mult, reduşi la pasivitate. Şi asta pentru că personajul principal e cel care face filajul şi nu doar atât: flirtează cu crima. E filmat într-o asemenea manieră, mereu încadrat à la Hitchcock (inclusiv în cadrele exterioare, mult mai puţin numeroase decât acelea interioare), încât spectatorul are până în ultima clipă senzaţia că efectuează un filaj la mâna a doua. Viorel e plasat constant în interiorul unei rame care se îngustează odată cu progresia narativă a filmului, până când se instaurează un contrast: pe cât încerci să pui cap la cap firimiturile de informaţii despre el, pe atât îl vezi mai puţin.

Şi, spre deosebire de detectivul clasic, căruia i se oferă un caz cu parametrii relativ precişi (o dispariţie, relaţia cu „reclamantul", locurile frecventate de persoana căutată), cel care urmăreşte „Aurora" are mult mai puţine informaţii la îndemână. Asta deoarece Cristi Puiu pare să urmeze cu cerbicie regula „Arată, nu povesti!", ceea ce sare în ochi de la secvenţa cu care se deschide filmul - mută şi conţinând nuditate. Spectatorul „Aurorei" are o sarcină dificilă, deoarece cineastul îl joacă pe degete: relaţiile dintre personaje sunt extrem de greu de descifrat, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele nu sunt văzute niciodată în plan apropiat.

Şi cronologia reprezintă o problemă - ca să înţelegi ordinea evenimentelor, ai de urmărit indicii subtile: starea unui apartament, hainele purtate de Viorel, husa în care duce puşca sau recurenţa unui măr. Drumurile nesfârşite efectuate de personajul principal covârşesc cantitativ dialogurile, majoritatea extrem de tensionate şi zgârcite din punctul de vedere al informaţiilor. Discuţiile sunt purtate pe varii teme, dar sunt cumva în calea tramei: se vorbeşte despre Scufiţa Roşie, despre cât costă pata pe care vecinii au produs-o într-o inundaţie pe tavanul apartamentului lui Viorel, despre lenjerie feminină, vişinată şi „mâncărică de bame cu carne de oaie".

Despre crimă, doar în ultimul moment. Viorel se exprimă mult mai fluent prin acţiuni decât prin cuvinte. Când e cazul să aleagă a doua variantă, agresivitatea şi iritabilitatea de care dă dovadă, de la comunicarea cu tatăl vitreg şi până la aceea cu trei vânzătoare, ameninţă să erupă la fiecare pas. Violenţa şi tensiunea mocninde domină fiecare secvenţă până într-atât încât, în scena care ar fi trebuit să fie apogeul de cruzime al „Aurorei", Puiu refuză să arate acţiunile personajului. Le auzi înăbuşit, dar priveşti cu totul altceva, într-o manieră care aminteşte de Nouvelle Vague şi, mai precis, de Alain Resnais.

Marcă înregistrată

Calitatea de autor a lui Puiu sare în ochi odată cu „Aurora". Se ţine cu dinţii de profunzimea cadrului, la fel ca în „Moartea domnului Lăzărescu". Consecvenţa se observă şi când vine vorba de rigoarea cu care Puiu, al cărui background de studii de pictură e imposibil de trecut neobservat, realizează compoziţia cadrului şi utilizează textura luminii.

Însă, spre deosebire de lungmetrajele lui anterioare, „Aurora" e mult mai dens din punctul de vedere al muzicii. În ceea ce priveşte sunetul diegetic (ce aud personajele), Puiu continuă să utilizeze televiziunea (Etno TV şi Realitatea TV, de pildă) şi radioul.

Premieră

Filmul „Aurora" va avea premiera mondială la Festivalul de la Cannes pe 14 mai, în secţiunea „Un Certain Regard". Lansarea lui în România este programată pentru septembrie.

Incursiune în infernul urban

„Apartamentul de bloc în a cărui bucătărie un bărbat şi o femeie discută despre bunica Scufiţei Roşii, având grijă să n-o trezească pe fetiţa care doarme în camera alăturată. Remorcile abandonate pe terenul viran - aflat între casele de la marginea oraşului - din spatele cărora bărbatul pândeşte ceea ce pare a fi o familie. Oraşul pe care îl traversează acelaşi bărbat, după ce a recuperat cele două percutoare artizanale necesare armei de vânătoare pe care o are acasă.

Bărbatul are 42 de ani, se numeşte Viorel şi, stăpânit de gânduri incerte, traversează oraşul de la un capăt la altul, către un obiectiv numai de el ştiut". Astfel sună sinopsisul peliculei „Aurora", potrivit casei de producţie Mandragora. Femeia, Gina, e interpretată de Clara Vodă, iar fetiţa este Ileana lui Cristi Puiu.

Filmarea, un coşmar şi o naştere

Regizorul Cristi Puiu a fost prezent la vizionarea „Aurorei", însă nu pentru a vedea modul în care e receptată de public. „Am stat ca să văd cum e copia, ce corecturi mai am de făcut. Nu sunt eu barometrul receptării filmului", a declarat cineastul pentru „Adevărul".

Cât despre dificultăţile întâmpinate în realizarea acestei pelicule, Puiu a precizat că „filmarea a fost un coşmar, nu ştiu dacă m-am îmbolnăvit. Mi-e frică să îmi fac o tomografie. Fiecare naştere e dificilă, n-am noroc, totul se face foarte greu la mine şi trebuie să mi-o asum", susţine regizorul, aflat la debut în lungmetraj (în calitate de actor).

Potrivit lui Puiu, la casting a văzut 60 de actori, profesionişti şi neprofesionişti, dar nici unul nu a corespuns exigenţelor lui. Cât despre şofat, „aceasta a fost o altă piatră legată de gât. Trebuia să mă concentrez la scenariu şi la pregătirea filmărilor, iar eu mă concentram la semne de circulaţie, reguli etc.", povesteşte Puiu. Cineastul subliniază: „Nu mă raportez la cinema ca un inginer la proiect, ci în măsura în care are o legătură cu viaţa. Mă interesează să restitui cât se poate de exact povestea care mă bântuie, devine o obsesie".

„«Aurora» poate fi, în primă sau în ultimă instanţă, povestea unei crime. Filmul este şi despre etichete: a căzut o replică la montaj în care Gina îi spune lui Viorel că nu e suficient să vorbim cu subiect şi predicat, oricum trăim fiecare în capul nostru. Iar câte capete, atâtea etichete. În cel mai fericit caz, filmul nu face altceva decât să pună lucrurile la locul lor: nu ne uităm la film ca la un obiect de sine stătător, ci la felul în care se uită autorul la poveste", concluzionează regizorul.