VIDEO Noul val românesc, la inventarul premiilor

Tinerii cineaşti români au mare căutare la Cannes. Berlinala şi Festivalul de la Veneţia s-au ţinut tari, dar au cedat în cele din urmă în faţa lungmetrajelor autohtone. Caranfil şi Mihăileanu au pus temeliile, dar Cristi Puiu a deschis cu adevărat drumul filmului românesc în circuitul festivalurilor de listă A.

Noul val de cineaşti are o dată neclară pe certificatul de naştere, care poate fi plasată undeva între 1992 şi 1993. În favoarea celui dintâi an pledează reintrarea filmului românesc în circuitul internaţional nu doar prin „Balanţa" lui Lucian Pintilie, ci şi prin „Hotel de Lux" de Dan Piţa, premiat cu Leul de Argint pentru regie, la Veneţia. E anul în care apare Castel Film şi au loc primele licitaţii pentru cinematografe.

VIDEO "The Hurt Locker" primeşte Oscarul pentru cel mai bun film / Vezi lista câştigătorilor la Oscar 2010
VIDEO Performanţă unică: Sandra Bullock, cea mai proastă şi cea mai bună actriţă în două zil

VIDEO Carlos Saura, cineast: „Cunosc România prin vocea Mariei Tănase, nu prin vampiri“

Berlinala îi iubeşte pe români

Şi 1993 are destule atuuri: Radu Mihăileanu debutează cu lungmetrajul „Trahir", o coproducţie franco-română care înhaţă două premii internaţionale, iar la Cannes este prezentat „E pericoloso sporgersi" de Nae Caranfil, care se bucură de o receptare entuziastă din partea presei internaţionale. Însă există un hiat semnificativ până la recunoaşterea internaţională. 2000 este anul lipsit de orice premieră românească, dar şi cel în care este inaugurat primul multiplex autohton. În 2003, Cristi Puiu lua nota patru la concursul organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC); cu doi ani în urmă fusese respins la acelaşi concurs.

Cristi Puiu a deschis drumul noului val

Victoria scurtmetrajelor

Cert este că noul val şi-a dat prima dată măsura valorii în 2004, cel puţin în ceea ce priveşte scurtmetrajele. În acest an, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea" de Cristi Puiu obţinea primul „Urs de Aur" din istoria producţiei de film autohtone, Cătălin Mitulescu cucerea Palme d'Or pentru scurtmetraj cu „Trafic", iar Constantin Popescu se alegea cu Premiul special al juriului de la Veneţia pentru „Apartamentul".

„Visul lui Liviu", de Corneliu Porumboiu, căpăta distincţia pentru „Cel mai bun scurtmetraj" la ­TIFF, iar Ruxandra Zenide pleca acasă cu Marele premiu, la aceeaşi categorie, de la Locarno, pentru „Stejarii verzi". Un an mai târziu, Cristi Puiu dădea lovitura cu „Moartea domnului Lăzărescu", al cărui trofeu de la Cannes este doar începutul unui lung şir de distincţii. În acelaşi an, Ruxandra Zenide lua Oscarul elveţian pentru lungmetrajul „Ryna". Mai mult, pelicula „Trăieşte!", de Radu Mihăileanu, cucerea trei premii la Berlinală şi un César pentru scenariu; regizorul şi-a mai adăugat două în palmares cu „Concertul" (2009).

Revoluţie pe croazetă

2006 a fost anul filmelor „cu Revoluţie". „A fost sau n-a fost?" de Corneliu Porumboiu a plecat de la Cannes cu două premii, inclusiv Caméra d'Or, care recompensează cel mai bun debut în lungmetraj. Tot pe Croazetă se inventa un premiu nou-nouţ (secţiunea „Un Certain Regard" nu avea trofee pentru actori) pentru a recompensa prestaţia Dorotheei Petre din „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" de Cătălin Mitulescu. „Hârtia va fi albastră" de Radu Muntean, singura peliculă a cărei acţiune se petrecea în timpul Revoluţiei, a fost premiată la Cottbus şi selectată în competiţia de la Locarno.

„Cristi Puiu a pus sămânţa (cu «Moartea domnului Lăzărescu»), Corneliu Porumboiu a udat locul (cu «A fost sau n-a fost?»), iar Cristian Mungiu a cules roadele (cu «4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile»). Din clipa în care am intrat în vizorul criticii şi al festivalurilor internaţionale, a fost un efect gen bulgăre de zăpadă... ", afirma Alex Leo Şerban. Într-adevăr, 2007 a fost apogeul: Mungiu obţinea primul Palme d'Or pentru lungmetraj din istoria cinematografiei româneşti.

În aceeaşi zi, juriul „Un Certain Regard", din care făcea parte Cristi Puiu, îl premia pe Cristian Nemescu pentru „California Dreamin' (nesfârşit)"; un caz cu totul special, deoarece pelicula regretatului regizor se afla în faza de „rough cut", adică trecuse doar printr-un montaj preliminar. 2007 este şi anul când Radu Jude iese la suprafaţă. Scurtmetrajul său, „Lampa cu căciulă", ia un premiu la Sundance, o performanţă pentru cinema-ul românesc, şi devine repede cea mai premiată peliculă autohtonă la „categoria ei de greutate". Jude i-a călcat pe urme lui Radu Mihăileanu; lungmetrajul acestuia, „Trenul vieţii" luase distincţia conferită de public la Sundance, în 1998.

Porumboiu a confirmat la Cannes; Florin Şerban a dat lovitura la Berlinală cu cel dintâi lungmetraj românesc inclus în competiţie în ultimii 17 ani, iar Bobby Păunescu a deschis o secţiune a Mostrei

Şapte dintr-o lovitură

Cannes-ul se ţine cu dinţii de români: imediat după un Palme d'Or pentru lungmetraj vine unul pentru scurtmetraj - „Megatron", de Marian Crişan. 2008 este, pe Croazetă, şi anul lui Radu Muntean: „Boogie" este selectat în „Quinzaine des Réalisateurs". Filmul omnibus produs de Cristian Mungiu, şi regizat de el, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu şi Hanno Hoffer, „Amintiri din Epoca de Aur", şi „Poliţist, adjectiv", al lui Corneliu Porumboiu, figurează în „Un Certain Regard" în 2009, cel de-al doilea plecând acasă cu două premii. Este al şaselea an consecutiv în care România e reprezentată de cel puţin o peliculă pe Croazetă.

Puiu, Mustaţă, Şerban

Berlinala se lasă mai greu, însă pe urmele lui Puiu vine Bogdan Mustaţă, câştigând Ursul de Aur pentru scurtmetrajul „O zi bună de plajă" în 2008. Un an mai târziu, Radu Jude obţine premiul C.I.C.A.E. pentru debutul său în lungmetraj, „Cea mai fericită fată din lume".

Peliculele româneşti au trecut mai greu de selecţionerii de la Berlin, dar anul acesta a plouat cu ele, inclusiv „Portret al luptătorului la tinereţe" de Constantin Popescu, iar Florin Şerban a fost inclus în Competiţie cu un debut în lungmetraj. Era prima peliculă autohtonă care intra în această categorie selectă în ultimii 17 ani. Festivalul de film veneţian a dat o atenţie sporadică lungmetrajelor româneşti: acolo Radu Mihăileanu a luat două premii pentru acelaşi „Tren al vieţii", a urmat o lungă pauză, până când ­Bobby Păunescu a deschis secţiunea Orizzonti a Mostrei cu „Francesca".

Locarno, în schimb, este fieful lui Adrian Sitaru şi Nae Caranfil; primul s-a ales cu cel important trofeu al festivalului pentru scurtmetrajul „Valurile", iar cel de-al doilea a fost inclus în Competiţie cu ultima sa peliculă, „ Res­tul e tăcere" (2007). Una peste alta, noul val de cineaşti a ajuns la o asemenea notorietate încât Paulo Coelho a inclus întrebarea „Ai văzut filmul românesc?" în cartea sa despre Cannes.

Război cu publicul nu se face

Spectatorii români sunt departe de a fi fideli noului val. Excepţii notabile sunt Nae Caranfil şi Cristian Mungiu. În cazul celui dintâi, în 2002, „Filantropica" intra pe locul şapte în topul 10 de încasări al anului, cu 112.560 de spectatori, devansându-l pe „Harry Potter", potrivit site-ului Cinemagia. Conform aceleiaşi surse, cinci ani mai târziu, „4, 3, 2" ocupa acelaşi loc şapte, însă cu 70.953 de spectatori; pe de altă parte, Mungiu şi-a plimbat filmul prin ţară în regim de caravană, ceea ce i-ar fi adus 19.000 din numărul total al spectatorilor, potrivit declaraţiilor directorului agenţiei Champions, Constantin Fugaşin.

Culisele succesului

„Ce mi s-a părut important a fost nu neapărat un stil unitar în cinematografia recentă românească, ci o abordare asemănătoare în ceea ce priveşte naraţiunea şi personajele. Îmi place sinceritatea lor şi, în acelaşi timp, faptul că sunt bine construite şi sofisticate în acelaşi timp", declara într-un interviu A.O. Scott, critic de film de la „New York Times", care a intrat în contact cu peliculele româneşti la Cannes, în 2002. El vede reţeta succesului internaţional al acestora în capacitatea de a fi locale şi universale totodată.

„Mă gândesc la «12:08 East of Bucharest» (n.r - «A fost sau n-a fost?», de Corneliu Porumboiu), care mi se pare cel mai românesc film din ultima perioadă. Nimeni din afară nu ­i-ar înţelege titlul, care, la fel ca şi lungmetrajul, e o glumă de interior. Dar povestea are sens şi în afara acestei glume, asta este latura lor genială, că reuşesc să traducă toate aceste glume. Şi cred că reuşesc să facă asta fără să se străduiască prea tare", opinează Scott.

„Moartea domnului Lăzărescu“ i-a convertit pe Mungiu şi pe Muntean la realism

Naturalism

Pentru Jay Weissberg, critic de film la „Variety" şi un observator asiduu al filmului românesc, elemente comune ale noului val sunt „interpretarea extraordinar de puternică a actorilor şi dialogurile naturaliste". De altfel, realismul minimalist pornit de autorul „ Aurorei" nu a rămas fără urmaşi.

„Evident că succesul internaţional al lui Puiu, cu «Moartea domnului Lăzărescu», a jucat un rol în convertirea altor cineaşti români la realism. Diferenţele stilistice dintre primul film al lui Mungiu, «Occident» (făcut înainte să apară «Lăzărescu»), şi cel de-al doilea, «4, 3, 2» (făcut după), sau dintre primul film al lui Muntean, «Furia», şi cel de-al doilea, «Hârtia va fi albastră», vorbesc de la sine. Iniţial, tot ce aveau în comun aceşti oameni era o dorinţă de a face alt cinema decât cel «metaforic», «alegoric», care dominase începând din anii '80. În ­rest, fiecare îşi căuta propria cale.

Puiu e primul care a venit cu o estetică de succes, bazată pe o teorie consistentă despre cinema. Era firesc să stârnească emulaţie. Pe de altă parte, să nu uităm că n-a fost chiar singur: iniţial l-a avut co-scenarist pe Răzvan Rădulescu, care apoi a devenit colaboratorul lui Radu Muntean. Deci nu toate aceste convertiri de care vorbeam trebuie puse pe seama imitaţiei, a calculului vulgar de tip «dacă-l copiez pe Puiu o să am şi eu succesul lui». Trebuie analizat fiecare caz în parte", crede criticul de film Andrei Gorzo. Nu în ultimul rând, cinema-ul nu e imun la trenduri.

„Există, apoi, în momentul în care filmul cu pricina confirmă, o modă pe care, dacă eşti un festival care se respectă, o perpetuezi - de cele mai multe ori, conjuctural", e de părere criticul de film Mihai Chirilov.

Record de trofee

Scurtmetrajul lui Radu Jude, „Lampa cu căciulă", ia un premiu la Sundance, o performanţă pentru cinema-ul românesc, şi devine repede cea mai premiată peliculă autohtonă la „categoria ei de greutate".