Nobel pentru examinatorul culturii idiş

Isaac Bashevis Singer primeşte Nobelul literar pentru o operă axată pe universul evreiesc. Scriitorul a fost recompensat „pentru pasionanta sa artă narativă care dă viaţă valorilor universale umane“.

Isaac Singer (a adăugat ulterior la numele său pe cel al mamei - Bashevis) s-a născut în Polonia, în satul Leoncin, în vecinătatea Varşoviei, pe atunci sub ocupaţie rusească, dar a emigrat în Statele Unite în 1935 din cauza ameninţării crescânde a nazismului din apropiata Germanie. A rămas pe continentul american până la sfârşitul vieţii.

Influenţat de puternica tradiţie culturală evreiască din mediul familial- tatăl era rabin, la fel şi bunicul său - Isaac a cedat unei tentative timpurii de a alege el însuşi calea religiei, dar şi-a dat seama curând că păşea într-o direcţie greşită, astfel că a renunţat la această încercare. A doua influenţă, mai consistentă şi de durată mai lungă, a fost exercitată asupra sa de fratele lui, scriitor şi el.

Citiţi şi:

Nobel pentru poetul forţelor primordiale
Literatura prin ochii unui orb celebru
Un autor german recunoaşte că l-a spionat pe soţul Hertei Muller

Isaac se mutase în Varşovia, unde îşi câştiga existenţa lucrând ca jurnalist. Acolo, Israel Joshua Singer, cu 9 ani mai în vârstă decât el, îi deschidea mezinului perspectivele către eliberarea spirituală şi îl punea în contact cu noile curente din gândirea politică, socială şi culturală de la frământatul început de secol XX.

De altfel, trăsătura fundamentală, recurentă a operei lui Isaac Singer, scrisă în cea mai mare parte în idiş, este ciocnirea permanentă între tradiţie şi modernitate, între credinţă şi misticism pe de o parte, şi gândirea liberală, secularizarea, îndoiala şi nihilismul, de cealaltă parte.

Un stil îndrăzneţ

Primele lucrări de ficţiune ale lui Singer au fost povestiri scurte. Cu puţin timp înainte de a pleca în Statele Unite, scriitorul concepe romanul „Satan in Goray" („Satana în Goray"), publicat abia în 1955. Acţiunea se petrece în secolul al XVII-lea, în vremea ravagiilor provocate de către cazacii ruşi şi a masacrării evreilor. Personajele romanului se află sub jugul metehnelor capricioase ale fatalităţii şi ale propriilor pasiuni.

Ajuns în Statele Unite, Singer se stabileşte în New York, unde primeşte un post de jurnalist în cadrul publicaţiei evreieşti „The Forward". În 1945, fratele său moare, iar Isaac, profund întristat, lucrează la romanul „Familia Moskat", care va fi publicat în onoarea acestuia.
Cartea marchează conturarea unui stil îndrăzneţ - autorul prezintă un episod de adulter dublu în cea mai „sfântă" noapte , după religia iudaică, noaptea de Yom Kippur.

În acest roman, ca şi în scrierile ulterioare, proză lungă sau scurtă, autorul impresiona printr-o capacitate uluitoare de a percuta cele mai obscure dimensiuni ale naturii umane. Singer prezenta, cu egală dexteritate, mecanismele psihologice ale unor personaje foarte diferite ca structură, printre care lesbiene, travestiţi, rabini corupţi de demoni, sau artişti măcinaţi de îndoieli şi căutări.

Tirania pasiunilor

Alături de „Familia Moskat", alte două romane ale lui Singer ce pot fi catalogate drept cronici de familie sunt „Conacul" (1967) şi „Proprietatea" (1969). Aceste lucrări epice de proporţii au fost comparate cu „Casa Buddenbrook", celebrul roman scris de Thoma Mann, un alt laureat al premiului Nobel pentru literatură. Singer descrie cum familiile vechi sunt destrămate din punct de vedere financiar, social şi uman de avalanşa epocii moderne şi de implicaţiile progresului.

Tirania pasiunilor reprezintă una dintre temele fundamentale ale operei lui Singer. Chiar şi plictiseala poate deveni o pasiune nestăvilită, cum se întâmplă în cazul personajului tragi-comic al romanului picaresc „Scamatorul din Lublin" (1961), un antierou excentric, un fel de Don Juan evreu care ajunge ascet.

Un scriitor al contrastelor

Lumea tumultuoasă şi pestriţă a pasiunilor, a obsesiilor şi a emoţiilor puternice, deopotrivă distructive şi cu un imens potenţial creativ, poate fi întâlnită, bineînţeles, şi în numeroasele povestiri ale lui Singer, cum ar „Ghimpel netotul" (1953), „Un prieten al lui Kafka" (1970) sau „O coroană de pene" (1973).

Scriitorul care a primit Nobelul literar în 1978 a publicat în total 18 romane, 14 cărţi de copii, numeroase povestiri, memorii, eseuri şi articole. Motivaţia Academiei suedeze sublinia puternicul filon tradiţional evreiesc al operei sale.

Cu toate acestea, deşi a scris foarte mult în idiş şi a trăit întreaga sa viaţă în sânul comunităţii evreieşti, opera lui Isaac Singer nu poate fi privită strict din perspectiva tradiţiei culturale a strămoşilor săi. Printre altele, pentru că viziunea sa asupra credinţei iudaice şi a religiei este complexă şi analitică, scriitorul poziţionându-se de multe ori în rolul sceptiului.

Alte convingeri puternice

În ultimii 35 de ani ai vieţii, Isaac Singer a fost un vegetarian notoriu. Scriitorul nota, cu umorul caracteristic, că, în ceea ce priveşte animalele, toţi oamenii sunt nazişti. „Dacă Dumnezeu mi-ar spune că e împotriva vegetarianismului, eu i-aş răspunde: «Ei bine, eu sunt pentru.»"

„Decizia" (fragment)

„Lucian îi dădu drumul mâinii. Era mai înalt decât ea şi mai şi stătea pe o ridicătură de pământ. Ea simţea că se sufocă şi mii de ace îi înţepau ţeasta. O singură dată în viaţă, în copilărie, a mai trecut printr-o asemenea stare: s-a jucat cu umbra ei de pe perete şi umbra a coborât şi i-a tras o palmă. Lucian se retrase cu câţiva paşi şi Miriam-Lieba îşi dădu seama că el o aşteptase ascuns după salcia de lângă magazie. Zgâlţâită de strigăte mute, se îndreptă spre uşa casei lor. Intră în tinda cufundată în întuneric şi începu să urce scara, oprindu-se pe fiecare treaptă.

Puncte luminoase îi jucau în faţa ochilor. Urechile îi vâjâiau. Era sigură că-şi va pierde cunoştinţa. îl auzi ţipând pe copilul lui Ioheved, care încerca să-l liniştească. Şeindl şi Azriel erau în dormitorul lor; se simţea că se ceartă, dar cu vocea coborâtă. Era de neînchipuit ca ea să plece de acasă şi de lângă toţi ai ei.

„Cu siguranţă, asta o va ucide pe mama, îşi spuse dânsa, şi pe tata, de asemenea". Ajunse la uşa camerei sale şi rămase nemişcată în faţa ei. „Nu, n-am să mă duc, îşi zise ea". O cuprinse un simţământ de revoltă şi un fel de ură împotriva lui Lucian, pe care, cu numai o oră mai înainte, îl dorise cu aprindere.

Nu putu găsi în întuneric clanţa uşii şi o căută pe bâjbâite. Camera ei se scălda în lumina lunii. Pe pat se afla o foaie de hârtie, pe care în aceeaşi după-amiază scrisese o poezie de dragoste pentru Lucian, inspirată de ceea ce părea să fie un dor nestăvilit de el." (fragment din „Conacul", 1967)

Tumultuosul profet al orbilor

Deşi nu a scris mult, Ernesto Sabato este un scriitor esenţial pe harta literaturii din secolul XX  Foto: Corbis

Puţine scrieri ale literaturii universale egalează visceralitatea stilului lui Ernesto Sabato. Autorul argentinian disecă realitatea pe care o trăieşte şi mai ales se analizează pe sine. Stilul său nu are cum să nu marcheze profund orice cititor care îşi asumă, împreună cu el, aventura ficţiunii.

Nascut la 24 iunie 1911, Sabato îşi începea în 1938 ceea ce putea să devină o ilustră carieră ştiinţifică, primind o bursă de cercetare a radiaţiei atomice în cadrul Institutului Marie Curie din Paris. „În acel timp al antagonismelor, mă îngropam între eletrometrii şi cilindrii gradaţi în timpul zilei şi îmi petreceam nopţile în baruri, împreună cu suprarealiştii deliranţi."

În 1943, Sabato trece printr-o criză existenţială de amploare şi abandonează ştiinţa, împreună cu toate aşteptările exercitate asupra sa de către mediul academic, şi se dedică unui domeniu mai puţin exact, dar prin care spera să acceadă la adevăruri mai profunde: literatura.

Sabato a scris doar trei romane de ficţiune, dar este posibil ca elaborarea acestora să fi epuizat mare parte a forţelor creatoare ale scriitorului. „El Tunel" („Tunelul"), primul dintre ele, publicat în 1948, reprezintă mărturisirea obscură a unui pictor, Juan Pablo Castel, care analizează mecanismele prin care a ajuns să o ucidă pe singura fiinţă capabilă să îi înţeleagă opera şi să îl iubească - Maria Iribarne.

Orbirea ca obsesie

În centrul celui de-al doilea roman al său, „Sobre Héroes y tumbas" („Despre eroi şi morminte", 1961), se află povestea de iubire dintre adolescentul Martin Castillo şi misterioasa Alejandra Vidal Olmos, o reprezentantă a vechilor familii argentiniene din perioada colonială. Aici apare pentru prima dată obsesia scriitorului pentru orbire, în cadrul încifratului episod intitulat „Raport asupra orbilor".

În „Abbadón, el Exterminator" („Abbadón, exterminatorul", 1974), prozatorul se aşază el însuşi pe masa de disecţie. Personajul Sabato este un scriitor măcinat de îndoieli şi urmărit de demonii subconştientului, care încearcă din răsputeri să găsească un sens în haotica lume înconjurătoare.