Nobel pentru poetul forţelor primordiale

Juriul Academiei Suedeze a hotărât să-i decerneze celebrul premiu poetului spaniol Vicente Aleixandre. Comitetul şi-a motivat alegerea invocând o operă poetică ce pune în lumină „contradicţia omului în Univers şi în societatea actuală”.

La aceasta, s-a adăugat precizarea că poezia lui Vicente Aleixandre (1898-1984) a provocat „o profundă înnoire a tradiţiilor poeziei spaniole dintre cele două războaie mondiale". În momentul decernării premiului, câştigătorul avusese deja o carieră de aproape o jumătate de secol şi se bucura de apreciere unanimă în ţara natală.

Mai citiţi şi:

Un autor german recunoaşte că l-a spionat pe soţul Hertei Muller

Memoriile lui Casanova, la 7 milioane de euro

Vicente Aleixandre s-a născut la Sevilla, dar a copilărit la Malaga, paradisul pe care avea să-l evoce necontenit în versurile sale. Când avea unsprezece ani, s-a mutat, împreună cu familia, la Madrid, oraş de care a fost, după aceea, nedespărţit. A urmat cursurile Şcolii Comerciale şi ale Facultăţii de Drept, apoi şi-a câştigat existenţa ca profesor şi ca funcţionar la o companie de căi ferate.

În 1925, a renunţat la activitate din cauza sănătăţii precare şi s-a retras doi ani la ţară. În această perioadă i-a cunoscut pe colegii din „generaţia de la '27", pleiadă de poeţi rămasă în istoria literaturii spaniole, din care făceau parte Frederico Garcia Lorca, Rafael Alberti, Dámaso Alonso, Jorge Guillén şi alte nume importante.

Omul în imagini suprarealiste

În 1928, Aleixandre şi-a făcut debutul cu volumul de poeme „Ámbito" („Incintă"), alegând să meargă pe drumul literaturii, la mare preţ în cultura spaniolă. În 1935 a publicat un al doilea volum. Mai târziu, criticii au descoperit trei etape distincte în opera poetică a lui Aleixandre.

Prima începe cu această carte, „Pasión del la tierra" („Patima pământului", 1935), şi continuă cu „La destrucción o el amor" („Distrugerea sau iubirea", 1935), volum pe care poetul îl concepuse în timpul lungii convalescenţe petrecute la Miraflores de la Sierra, după ce suferise extirparea unui plămân. Cartea a fost publicată la un an după ce a fost scrisă şi, de asemenea, după ce obţinuse Premiul Naţional de Literatură. Boala i s-a agravat în timpul războiului, iar, după încheierea conflictului, volumele sale au devenit din ce în ce mai apreciate.

În 1944, a văzut lumina tiparului volumul „Sombra del paraíso" („Umbra paradisului"), care l-a consacrat definitiv ca una dintre cele mai profunde voci din poezia spaniolă contemporană. În 1950, a publicat „Mundo a solas" („Lume singură", 1950), cu care lua sfârşit prima etapă a operei sale. Toate cărţile apărute până la jumătate secolului XX cuprindeau poeme scrise, în mare parte, în timpul Războiului Civil din Spania sau înainte şi aveau în comun elementele suprarealiste, prin intermediul cărora se contura o viziune mistică asupra lumii. Versurile, care mizează pe o imagistică bogată, plonjau în forţele primordiale din adâncul insondabil al omului, iar Eros şi Thanatos erau inseparabili.

„Historia del corazón" („Istoria inimii", 1954) şi „En un vasto dominio" (1962) au reprezentat o altă etapă a poeziei sale, pentru că poetul nu mai privea doar în interiorul omului, ci îşi îndreapta atenţia şi spre lumea înconjurătoare, visând la osmoza pierdută dintre fiinţa umană şi natură. Imaginilor suprarealiste le lua locul meditaţia directă despre forţa supremă, dragostea, iar stilul se mai elibera de podoabe.

Cea de-a treia etapă, în care emoţia ajunge la cele mai înalte cote, s-a conturat în volumele „Poemas de la consumación" („Poemele consumării", 1968), „Diálogos del conocimiento" („Dialoguri despre cunoaştere", 1974). Şi tonul reflexiv este mai accentuat, iar interogaţiile despre misterioasa fiinţă umană sunt, şi ele, mai febrile.

De la suprarealism la tradiţie

În comunicarea susţinută după ce a aflat că este câştigătorul Premiului Nobel, poetul s-a referit la schimbarea surve.nită în opera sa: „Nu ar trebui să vă surprindă că un poet care la început scria versuri suprarealiste este astăzi apărător al tradiţiei. Tradiţia şi revoluţia - iată două cuvinte identice".

Vicente Aleixandre îşi considera poezia „o căutare a luminii". Pe de altă parte, criticii literari au remarcat influenţa psihanalizei freudiene asupra incursiunilor sale în universul iraţional al patimilor omeneşti şi al forţelor ascunse în adâncurile omului.

Scriitorul a fost membru al Academiei Spaniole încă din 1949. S-a stins în 1984, iar posteritatea a confirmat forţa novatoare a poeziei sale, care a rămas în istoria literaturii spaniole ca una dintre cele mai importante opere din secolul XX.

„Poezia este comunicare"

În discursul rostit la ceremonia de decernare a Premiului Nobel, poetul şi-a mărturisit încă o dată profesiunea de credinţă. Vicente Aleixandre a susţinut că a avut întotdeauna convingerea că „poezia este comunicare, în sensul exact al cuvântului".

„Unitate-n ea" (fragment)

„Trup fericit ce-n mâini mi se prefiră,/ chip drag în care lumea o contemplu,/ cu păsări dulci mimându-se fugare/ în zbor către tărâmul neuitării./ Vizibila ta formă, olmaz sau dur rubin,/ văpaie-a unui soare, foc orbitor în mâna-mi,/ crater ce mă îmbie cu muzica-i intimă,/ cu criptica-ndemânare a dinţilor tăi albi./ Mor pentru că m-arunc, pentru că vreau să mor,/ pentru că vreau să trăiesc în foc, pentru că aerul exterior/ nu-i al meu, ci fierbintea răsuflare/ ce, când m-apropii, buzele de aur mi le arde dintr-un adânc./ Îngăduie-mi, culoarea iubirii cum o port/ şi-aprins cum mi-e obrazul de viaţa ta de purpur,/ îngăduie-mi să caut spre-adâncul plâns din carnea-ţi/ în care mor şi viaţa mi-o lepăd pe vecie.

Vreau dragostea sau moartea, să mor vreau pe de-a-ntregul,/ vreau să fiu tu şi sânge să-ţi fiu, muginda lavă/ ce-ţi udă, zăvorâtă, extreme ramuri pure/ şi simte-aşa hotarale superbe ale vieţii./ Pe gura ta sărutul acesta ca un spin încet,/ ca marea luându-şi zborul oglindă preschimbată,/ ca licăru-unei aripi,/ e încă mâini, e umblet prin părul tău foşnind,/ un trosnet de lumini răzbunătoare,/ lumină sau o spadă ucigaşă ce pe grumaz mi-atârnă,/ dar care niciodată nu va putea distruge unitatea lumii acesteia." (traducere de Radu Lupan)

Inventatorul absurdului

În 1977, dramaturgul Eugen Ionescu scrisese majoritatea pieselor prin care a devenit unul dintre cei mai influenţi artişti ai secolului. Când juriul Academiei Suedeze hotăra ca prestigiosul Nobel să-i revină poetului spaniol Vicente Aleixandre, pe marile scene se jucaseră deja „Cântăreaţa cheală", „Lecţia" sau „Scaunele", piese cu care începuse un nou capitol din istoria teatrului.

Eugen Ionescu s-a născut în 1909 la Slatina, în România. Când avea patru ani, a plecat în Franţa împreună cu familia. Dar separarea părinţilor s-a soldat cu revenirea în ţara natală, alături de tată, întoarcere din care avea să se nască o traumă, atât pentru Eugen, cât şi pentru sora lui. După ce a absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti şi a obţinut licenţa în limba şi literatura franceză, în 1934, a fost profesor de franceză în mai multe localităţi mărunte din România.

Debutul şi l-a făcut în 1931, cu volumul de poezie „Elegie pentru fiinţe mici", iar trei ani mai târziu a stârnit o vie dispută cu volumul de eseuri critice „Nu", în care demonta nonconformist şi ironic valoarea literară a unor scriitori care se bucurau de apreciere unanimă, printre care Camil Petrescu, Tudor Arghezi sau Ion Barbu. În 1939 a plecat la Paris ca bursier şi apoi a lucrat ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy, iar în 1941 s-a stabilit definitiv în Franţa.

De la Slatina în Academia Franceză

Eugen Ionescu, dramaturgul care credea că opera de artă este, înainte de toate, o aventură a minţii p Foto: guliver

Piesele prin care avea să obţină statutul necontestat de întemeiator al teatrului absurdului, cale deschisă de Samuel Beckett, le-a conceput la Paris. Prima scriere dramatică de acest tip, „Cântăreaţa cheală" (1950), a rămas de referinţă. A fost reprezentată pentru prima dată în acelaşi an la Théâtre de la Huchette, iar criticii n-au fost entuziasmaţi deloc.

Au urmat, una după alta, toate piesele, scrise în franceză, azi celebre: „Lecţia", „Scaunele", „Victimele datoriei", „Jacques sau supunerea", „Ucigaş fără simbrie", „Rinocerii", „Regele moare", „Pietonii văzduhului", „Macbett", „Omul cu valize", precum şi mai multe volume de eseuri şi scrieri autobiografice.

În 1970, a primit recunoaşterea supremă în Franţa: a devenit membru al Academiei Franceze, singurul scriitor de origine română care a primit vreodată această înaltă distincţie. Încă de la apariţie, piesele lui sunt puse în scenă în teatrele de toate felurile din lumea întreagă. S-a stins la Paris în 1994 şi-şi are mormântul în Montparnasse. Potrivit deciziei UNESCO, 2009 a fost Anul Ionescu, cu ocazia centenarului naşterii sale.