„Spovedania“ părintelui Mina, cel care l-a botezat pe Steinhardt

Părintele Mina Dobzeu, botezătorul şi Nicolae Steinhardt, după intrarea în monahism

Pe Mina Dobzeu, de la Episcopia Huşilor, istoria îl va păstra în paginile din „Jurnalul Fericirii“, cartea convertirii lui Nicolae Steinhardt. Părintele Mina îşi simte sfârşitul aproape. A acceptat, greu, o ultimă „spovedanie“ publică, în ziarul „Adevărul“.

În joia aceea, când nişte străini de la Bucureşti, „de la ziar", i-au trecut pragul chiliei, părintele Mina Dobzeu (89 de ani) era vlăguit. Participase, de la primele ore ale dimineţii, la slujbă.

Radu Ciuceanu:„Dacă Stalin mai trăia, poate scăpam de comunişti”

George Mircea: „Dacă nu trăieşti cât Tizian sau Monet, n-ai cum să fii geniu“

Episcopia Huşilor se ridica spre cer precum un munte pe care, ca pe orice munte, îl poate muta doar un strop de credinţă. Părintele Mina Dobzeu a aruncat peste străinii de la Bucureşti o privire albastră, curată şi a început să murmure o rugăciune. Străinii eram noi.

Din camera îngustă, aglomerată de o bibliotecă plină şi de o masă de scris, plină şi ea, părintele povesteşte cu smerenie celor care vin să-l viziteze episoade teribile ale vieţii sale. Vorbeşte despre frontul celui de-al Doilea Război Mondial, despre cei peste opt ani de închisoare comunistă şi despre persecuţiile la care l-a supus Securitatea pentru că a avut curajul să critice măsurile luate de ateii marxişti împotriva Bisericii. Despre Nicolae Steinhardt, cel care s-a convertit la creştinism după ce l-a cunoscut pe Mina Dobzeu în închisoarea Jilava.

Nicolae Steinhardt este autorul unei cărţi fundamentale pentru literatura română - „Jurnalul fericirii". Redactat într-o primă variantă la începutul anilor ‘70, „Jurnalul" (care număra circa 570 de pagini) a fost confiscat de Securitate în 1972. Manuscrisul îi va fi restituit lui Nicolae Steinhardt în 1975, după numeroase intervenţii în care a fost implicată Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizase o a doua variantă, şi mai amplă, de 760 de pagini.

„Jurnalul fericirii" a fost confiscat a doua oară în 1984. Variante ale cărţii au fost scoase pe ascuns din ţară. La Paris, ele au fost popularizate de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. „Jurnalul" a circulat în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu a difuzat cartea în serial de la microfonul postului de radio „Europa Liberă", în 1988-1989.

Integral, „Jurnalul fericirii" a fost publicat, post-mortem, în 1991. Nicolae Steinhardt s-a stins pe 30 martie 1989, tot într-o zi de joi. Mina Dobzeu i-a fost aproape până în ultima clipă. Mina Dobzeu a primit educaţia întru credinţă de la părinţii lui, simpli ţărani basarabeni. „De mic copil, mama mă învăţa să citesc pe o carte bisericească - acatistul Sfântului Pantelimon.

Aveam doar şase ani, iar tatăl meu, văzând că sunt mai isteţ, i-a spus mamei: «Pe ăsta o să-l facem călugăr»", mărturiseşte Părintele. La 13 ani e trimis la Mănăstirea Hâncu din Basarabia, unde ia primul contact cu lumea monahală, pe care nu mai avea să o părăsească, cu adevărat, niciodată.

Monahul în vreme de război

Tensiuniile din epocă nu l-au lăsat să zăbovească între fraţii de la Mănăstirea Hâncu. În primăvara anului 1944 chiar şi în mănăstiri mirosea a război şi a moarte. La 25 martie ‘44 , „de Bunavestire, când deja veneau bolşevicii peste noi, ne-am refugiat în România. Eram zece călugări, cu tot cu părintele stareţ. Am mers douăzeci de zile fără pauză, până am ajuns în Ialomiţa, doar cu o căruţă cu cai şi un car cu patru boi ".

Cum războiul nu obişnuieşte să ţină seama de căutarea păcii spirituale, Mina Dobzeu a mai făcut un popas: pe front, în regimentul I Artilerie Timişoara. Călugărul a luptat în război, e veteran al Armatei române: „Eram în grupul de comandă cu aparatul de observare. Stăteam în Catedrală, sus, pe turn, pentru a observa inamicul".

Rugăciunile lui erau adesea întrerupte de zgomotul focurilor de armă. Ca şi lui Iisus în deşert, i-a dat şi lui diavolul târcoale, dar Părintele nu s-a lepădat niciodată de cele sfinte. De acolo, de sus, i-a văzut pe cei care au murit demn, dar fără lumânare la cap. Şi, indiferent că erau inamici sau aliaţi, s-a rugat pentru iertarea lor. „Prea mulţi au căzut acolo", atât mai poate spune astăzi după câteva decenii şi atâtea rugăciuni.

Cărţile şi scrisorile

Mina Dobzeu a scris mult - cărţi şi scrisori. 18 cărţi, scrisorile care l-au dus după gratii şi una în plus, către Igor Smirnov, liderul statului transnistrean. Se întâmpla la începutul anilor ‘90. Îl ruga pe Igor Smirnov să-l elibereze pe Ilie Ilaşcu şi să îl închidă pe el în schimb. Smirnov n-a fost de acord.

Faptele lui Mina Dobzeu

- Mina Dobzeu s-a născut în Basarabia, în 1921, într-o familie de ţărani cu opt copii.
- În mănăstire a intrat prima dată, la doar 13 ani.
- A luptat în al Doilea Război Mondial, în Banat şi Ungaria.
- A terminat Şcoala de Cântăreţi de la Constanţa şi Neamţ.
- A absolvit Seminarul Teologic din Bucureşti abia în 1971, la mai bine de 14 ani de când îl începuse.
- A fost închis de mai multe ori de comunişti.
- Prima dată a fost încarcerat în 1948 pentru 11 luni. Protestase faţă de scoaterea învăţământului religios din şcoli.
- În 1959 a fost din nou condamnat, la şapte ani de temniţă, fiindcă se opusese desfiinţării mănăstirilor. A fost eliberat în 1964.
- În 1988 a mai primit o „corecţie" de opt luni, fiindcă era împotriva politicii de dărâmare a bisericilor.
- După Revoluţie, părintele vizitează din nou închisorile, de această dată îmbrăcat în straie bisericeşti şi chemând deţinuţii la cele sfinte. De atunci, nestingherit, îşi împlineşte adevăratul rol de misionar, la care nici azi, la capătul puterilor, nu vrea să renunţe.

Securitatea i-a organizat câteva „ieşiri neplăcute"

Înainte de '89, credincioşii care-i ascultau, în fiecare zi de sărbătoare, predica lui Mina Dobzeu la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" din Huşi au aprins multe lumânări şi mult l-au jelit. Ştiau că el n-ar fi părăsit „Casa Sfântă" decât cu ochii închişi şi cu o lumânare pe piept şi, de fiecare dată când mai lipsea, pentru câteva luni, erau cuprinşi de gândurile rele şi cădeau pradă zvonurilor.

„A murit Părintele Mina", se auzea prin târg. Dar părintele se întorcea mereu şi îi liniştea pe enoriaşi. Nu le spunea unde a fost, dar, după '89, lucrurile s-au limpezit. Părintele „uneltise împotriva ordinei statului", iar securiştii avuseseră grijă de el.

Împotriva lui Stalin

Prima dată când a fost închis, în 1948, avea doar 37 de ani. „Am protestat pentru că s-a scos învăţământul religios din şcoli şi a fost introdus ateismul şi «icoana» lui Stalin", îşi aminteşte părintele. Se afla încă de pe atunci la Episcopia Huşilor şi, când a înţeles „vremurile grele care au venit asupra poporului credincios", a încercat să avertizeze oamenii, răspândind afişe prin oraş. Manifestele au ajuns şi sub ochii securiştilor.

„M-au condamnat la trei luni şi o zi de închisoare, dar m-au ţinut 11 luni". „Ieşiri neplăcute", cum le spune părintele, au mai fost şi, în 1959, i-a deranjat din nou pe cei care susţineau regimul. A scris 13 scrisori de protest faţă de decretul 410, care desfiinţa şi Mânăstirea de la Vlădiceşti, din eparhia Huşilor, şi le-a trimis la cele mai înalte capete laice. Fără rezultat.
„De-acum, ţara era comunistă de-a dreptul şi Biserica, Patriarhul şi toţi ierarhii erau cu partidul. M-au dat afară din monahism, m-au dat afară şi din facultate şi m-au condamnat". La şapte ani de închisoare, din care a făcut doar cinci. În 1964 erau eliberaţi toţi deţinuţii pe motive politice.

Rugăciune la „Neagra"

De cele 13 scrisori care i-au adus numai suferinţă părintele este mândru. Îşi aminteşte cu drag când, la consiliul profesoral care trebuia să-l exmatriculeze din Institutul de Teologie, rectorul a citit protestul său. „«Asta e scrisoare de sfânt», mi-a spus, dar nu avea cum să mă păstreze în facultate". În schimb, a fost dus încătuşat, ca un criminal, la Jilava, unde a fost primit cu înjurături, lovituri şi figurile încruntate ale soldaţiilor de pază - „caralii".

Acolo însă avea să-i cunoască şi să împartă aceeaşi celulă cu mari cărturari români ai veacului trecut, printre care Constantin Noica, Alexandu Paleologu, Sergiu Al. George, Dinu Pilat şi evreul Nicolae Steinhardt, care va deveni, mai târziu Părintele Nicolae. Şi tot acolo, la Jilava, avea să aibă parte de cele mai mari suferinţe. Despre patimile la care a fost supus, părintele vorbeşte puţin şi simplu, ca un drept-credincios: „Îi mai învăţam câte-o rugăciune pe prizonieri, dar caralii m-au văzut şi m-au pedepsit. M-au închis la «Neagra». 5 zile şi 5 nopţi pentru o rugăciune". „Neagra" era o cameră întunecată, fără ferestre sau pat, doar cu frig şi flori de mucegai. La „Neagra", Mina Dobzeu s-a gândit că e mai bine să fie generos: „Acolo am meditat şi m-am rugat pentru întreg poporul român".

Botezul de la Jilava

Întâlnirea de la Jilava cu Nicolae Steinhardt, „un evreu intelectual, cu purtare frumoasă şi cultură", cum îl caracterizează părintele, şi-a pus definitiv amprenta asupra lui. „Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă, i-am spus". În mai puţin de o lună, „ovreul" hotărâse.

Voia să fie botezat creştin, iar taina trebuia săvârşită chiar de către Mina Dobzeu. „Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Aveam doar harul preoţiei". A acceptat, deci, onorat, să-l boteze. „Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă", îşi aminteşte părintele.

„Botezul, hotărât pentru ziua de 15 martie 1960, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă", se regăseşte scris în „Jurnalul Fericirii".