38 de ani, rătăciţi în dosarele Securităţii

Ioan Gheorghe a plătit scump factura utopiei comuniste, care i-a furat aproape patru decenii din viaţă. Ioan Gheorghe împlineşte astăzi 88 de ani. Nu ştie ce ar mai putea sărbători acum, când ororile secolului trecut încă se citesc limpede pe ridurile de pe chipul său.

Destinul lui Ioan Gheorghe a fost jucat la ruleta necâştigătoare a secolului XX. Odiseea lui începe brutal, la Leningrad, în faţa ruşilor, pe frontul de Est al celui mai haotic război.

Mai citiţi şi:

Un ieşean cere daune pentru că a stat 14 ani în închisorile comuniste

Trucajele politice din România şi 23 august îl transformă în prizonier de război şi îl condamnă la moarte, dar, în logica nefirească a frontului, pedeapsa îi este comutată în prizonierat. Într-un singur an, fostul ostaş trece prin trei lagăre nemţeşti. Într-o noapte ca oricare alta, în care era fericit că poate, în continuare, să se roage pentru viaţa lui, Ioan Gheorghe îşi coase în piept tricolorul românesc, evadează şi se întoarce în ţară.

Nu ştia însă că România, alta decât cea pe care o lăsase el, nu îl mai aştepta şi, de sub „aripa protectoare" sovietică, Ioan Gheorghe începe o altă luptă. O luptă pe care, de această dată, nu mai are cum să o câştige, din care nu mai poate evada. Noile „fronturi" - Canalul Dunăre-Marea Neagră şi birourile Securităţii din Giurgiu. Pentru el, această bătălie e scrisă în istorie mai apăsat decât războaiele fierbinţi. Şi asta pentru că linşajul şi gratiile nedrepte ale carcerelor Securităţii au o altfel de demnitate. Una pură, a omului liber care nu poate permite comerţul cinic în care este vândul sufletul său.

Muzeul fără vizitatori

Ioan Gheorghe a fotografiat toate minciunile pe care i le-a servit secolul XX, iar acum nu le mai poate uita. Colecţia sa de amintiri, o arhivă ce recompune fără metafore ororile unui întreg veac, e împărţită în capitole şi e scrisă, cu sânge rece, în sute de pagini. Bătrânul încă aşteaptă să le publice, chiar dacă editurile îi întorc spatele sau îi cer sume fabuloase. Ambiţia lui de a nu uita trecutul, sperând că şi alţii vor putea învăţa lecţiile crude care i-au fost predate lui, nu se opreşte aici.

Ioan Gheorghe a construit, în cele două camere în care locuieşte, un adevărat muzeu, care garantează că povestea lui nu va muri niciodată. Pereţii care nu mai sprijnă de mult nicio piesă de mobilier zugrăvesc, asemenea unui diapozitiv vechi, întreaga suferinţă a secolului trecut, văzută prin ochii unui singur om. În fiecare fotografie, Ioan Gheorghe stă drept şi zâmbeşte mecanic deşi recunoaşte că, după fiecare bliţ, viaţa îl arunca din nou în genunchi.

„ăsta e urmărit de Securitate, de sri"

Dintre pereţii acestui muzeu, rămas fără vizitatori chiar de la inaugurare, Ioan Gheorghe se luptă cu amintirile din comunism şi cu o democraţie care nu-i vindecă nicio rană. Sufletul lui a rămas acolo, în lumea pe care nu mulţi o mai înţeleg astăzi, în acel sistem intrat în transa fixaţiilor ideologice. Bătrânul este, poate, unul dintre cei mai importanţi martori care arată că, în România, istoria comunistă nu a murit. În mod cinic, această mărturie nu mai lasă loc pentru niciun comentariu: „Acum câteva săptămâni stăteam de vorbă cu un vecin în stradă. La un moment dat trece pe lângă noi un individ pe bicicletă, care strigă tare, cât să audă toată lumea din jur: «Bă, nu mai sta, bă, lângă ăsta, că e urmărit de Securitate, de SRI!»".

„Aşa mi-a fost dat! Să trăiesc o viaţă singur. De când m-am întors în Bucureşti, pe 17 iulie 1945, după ce am evadat din lagăr, ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. M-am prezentat atunci la Marele Stat Major, Secţia a V-a, care ne trimisese în Germania, doar ei ar fi trebuit să fie răspunzători. Când m-a văzut un şmecher de acolo mai mare în grad a început să ţipe la mine: «Crezi că eşti de capul tău? De ce n-ai rămas acolo, că urma să fii repatriat?» Unde mă repatriau? Poate în tundra siberiană", îşi aminteşte Ioan Gheorghe prima „confruntare" cu România de după război.

Tot atunci, şi-a dat seama că „ordinea socialismului românesc" trebuie menţinută cu orice preţ şi că, asemenea învăţăturilor bolşevice, statul devenea violenţă organizată. „Chiar dacă luptasem în război de partea naziştilor şi asta era o crimă, eram militar, aşa că am fost repartizat la Baia Mare, la o unitate de acolo. Soldaţii nici măcar nu aveau bocanci! Erau desculţi! Ţi-era milă să faci instrucţie cu ei. Ce prăpăd era acolo numai eu ştiu", povesteşte bătrânul.

Orfan de tată şi „fiu de mic-burghez"

Jocurile istoriei l-au scos însă pe Ioan Gheorghe, după doar zece luni, şi din acest malaxor, chiar dacă, aşa cum deja se obişnuise, doar pentru a-l purta pe alt câmp de luptă. Comuniştii începuseră epurarea din Armata Română şi Legea nr. 433 îi trecea pe linie moartă pe toţi militarii care nu păreau să îmbrăţişeze noua direcţie, fidelă URSS.

„Mi-au spus că sunt fiu de mic-burghez, chiar dacă eu de la 4 ani am rămas fără tată. Mă acuzau că am făcut şcoală în Germania, de parcă nu ei mă trimiseseră pe front, că sunt fascist, filonazist, ofiţer reacţionar, câte şi mai câte", îşi aminteşte Ioan Gheorghe, care era obligat să trăiască într-o Românie pe care nu o mai înţelegea.

Într-o lume în care zvonurile cântăreau mai mult decât orice şcoală şi în care „dosarele" de angajare erau dirijate de partid, Ioan Gheorghe a putut să trăiască doar din munca de jos. „Am fost salahor, descărcător de vagoane în gară, am săpat fundaţii pentru tot felul din instituţii, am fost muncitor la o fabrică de zahăr şi ospătar la un restaurant". Nici aici însă, ştampila pusă de comunişti nu dispărea. „Îmi amintesc că aveam un coleg la restaurant care avea legături politice. De fiecare dată când mă vedea îmi spunea «Heil Hitler!». Aşa mă saluta!"

Lacrimile de la Canal

Toamna anului 1949 l-a îmbrăcat pe Ioan Gheorghe din nou în haine militare şi l-a trimis să supravegheze cea mai mare „inginerie" din istoria României, Canalul Dunăre-Marea Neagră. În mijlocul terorii, în nebunia muncii continue şi în condiţiile medievale, Ioan Gheorghe a fost trimis să supravegheze bunul mers al „muncitorilor voluntari".

„Pe 9 septembrie 1949 am fost la Cernavodă. A fost primul ofiţer concentrat, trimis la Canal", spune bătrânul, de parcă ar fi un motiv de laudă. „Prima dată mi-au fost daţi în grijă 1.000 de ostaşi. Erau desculţi, în izmene şi în cămăşi şi lucrau cu nişte scule rudimentare. Plângeai când îi vedeai aşa amărâţi, dar nu aveai ce să faci. Dormeam cu ei în nişte barăci fără uşi, fără ferestre, doar cu nişte scânduri şi rogojine", îşi aminteşte acum bătrânul.

Prizonier în propria viaţă

Ostaşii lui Ioan Gheorghe de la Aerodromul „Mihail Kogălniceanu“

Pe şantier, demagogia de partid era prea ieftină ca să susţină marile proiecte ale socialismului românesc, iar munca - prea grea să poată găsi o justificare Canalului. Din mijlocul muncitorilor care nu înţelegeau de ce comunismul le pune târnăcopul în mână, Ioan Gheorghe nu a putut şterge eticheta de „reacţionar" pe care i-o pusese partidul. „Nu puteam să tac! Când îi vedeam pe ostaşii mei cum îşi dau duhul în fiecare zi nu puteam să tac!", se justifică bătrânul.

Cu „tinicheaua" legată de gât

Comuniştii aveau însă soluţiile pregătite pentru oricine nu era mulţumit de regim. Aşa că pe Ioan Gheorghe l-au trimis, „pe motiv disciplinar", într-un periplu pe la şantierele din ţară: Mihail Kogălniceanu, Constanţa Port, Ianca Sat, Siliştea Gumeşti, Braşov şi Combinatul Siderurgic de la Hunedoara. „La Hunedoara am fost deconcentrat în 1954. M-au dezbrăcat până la piele şi
mi-au luat toate hainele. Până şi cârpele pe care le băgam în bocanci mi le-au cerut. Am venit acasă desculţ, în cămaşă şi în izmene. Înainte să plec, directorul de acolo mi-a spus: «Pleci cu tinicheaua legată de gât! Să vezi ce ai să păteşti acum, că eşti civil.» Nu mai are rost să spun că au avut dreptate..."

Acasă, la Giurgiu, Ioan Gheorghe avea să se întoarcă în închisoarea care-l aştepta în propria locuinţă, iar traiul său avea să fie acompaniat şi controlat de delatorii şi agenţii de filaj ai Securităţii. În „ingineria" socială a comuniştilor, Ioan Gheorghe era doar un „vermina", iar viaţa lui începea să fie scrisă în dosare groase, devenite azi arhive incomplete. Ioan Gheorghe devenea „Problema 255".

Pentru începutul nociv al acţiunilor făţişe dirijate de Securitate, Ioan Gheorghe încă încearcă să găsească o logică sau o justificare. De fiecare dată când îşi aminteşte, bătrânul nu ştie dacă descrie o scenă dintr-un film sau una din viaţa sa.

„Aşa ceva vezi doar în filme"

„În vara anului 1957 mergeam pe stradă când o maşină neagră opreşte la bordura trotuarului. Doi vlăjgani sar din ea, mă iau în braţe şi mă aruncă în maşină. I-am întrebat ce au cu mine şi atunci unul dintre ei mi-a dat doi pumni să tac. M-a podidit sângele şi am tăcut, ce era să fac. M-au dus la sediul lor şi m-au închis într-o carceră. Apoi a început ancheta. Îmi puneau aceeaşi întrebare de 20-30 de ori. Îţi venea să înnebuneşti. Şi apoi începeau să-mi care pumni. Mă trânteau pe duşumea şi parcă nu se mai opreau. M-au ţinut patru zile atunci. A doua zi, unul dintre plutonieri a venit cu o cămaşă de acasă pentru mine, că a mea era plină de sânge. Aşa ceva mai vezi doar în filme!", îşi aminteşte bătrânul.

Din carcera Securităţii, Ioan Gheorghe vedea cum foşti camarazi, colegi de serviciu sau prieteni veneau să scrie notele informative. „Am văzut-o şi pe sora mamei mele. Mai târziu am aflat că era profesoară de istorie pentru Securitate. Adică le dădea diplome pe ochi frumoşi că, judecând după ce scria în declaraţiile lor, n-au fost prea mulţi care au depăşit stadiul de semialfabetism".

„Timp de trei ani am locuit cu un securist"

Ioan Gheorghe, tânăr

Convulsiile regimului nu au încetat. Au început însă percheziţiile, bătăile şi anchetele fără sfârşit. „Era un ofiţer al dracu', Velcu Ştefan în chema, care era poreclit «bătăuşul Securităţii». Vezi zidul de acolo? La o percheziţie m-a pus să-l dărâm. I s-a părut că sună a gol şi mă acuza că am acolo un post de telegrafie cu ajutorul căruia comunic cu străinătatea, cu «naziştii mei». Nu am vrut să-l dărâm, normal, dar ce să faci atunci când eşti sub o ploaie de pumni? Numai eu ştiu cum mă băteau...

Mă lăsau culcat pe duşumea plin de sânge şi plecau", mărturiseşte bătrânul. Nu a putut şi ştie că nu va putea uita niciodată aceste imagini macabre. „A fost prea mult! Am îndurat prea multe! Am pretenţia să spun asta! Cine mai poate lăsa trecutului acele clipe de coşmar? Eu nu pot!", recunoaşte bătrânul şi, atunci când închide ochii, parcă îi simţi emoţia din glas.

Crâmpeiele din memoria sa sunt prea sinistre şi prea absurde. „Aveam şi un jurnal din Germania, pe care îl ţinusem şi pe front. Pe ăla n-am fost precaut să îl ascund. Când l-au găsit la o percheziţie, ofiţerii de Securitate jubilau. Mă băteau cu el în cap şi strigau: «Gata! Te-ai ars! De data asta nu mai scapi, te omorâm!» Şi toate astea pentru ce?", întreabă încontinuu bătrânul, fără să aştepte însă vreun răspuns.

Aberaţiile comuniştilor i-au monopolizat întreaga viaţă din România postbelică. Apogeul lor, în anul 1960, pur şi simplu nu poate fi explicat. „În '60 a fost una dintre cele mai mari arestări. Cu bătăile începusem să mă obişnuiesc. Tăceam şi suportam. Dar, peste câteva zile, când mi-au dat drumul acasă, am văzut lacătul spart şi un copil care se juca la mine în curte. Am început să-l iau la rost şi imediat a ieşit un domn îmbrăcat în tunica de locotenent de Securitate. S-a uitat la mine, a zâmbit şi mi-a zis: «Încet, uşurel, că ştii de unde vin. Ţi-am ocupat spaţiul excedentar. De acum vom locui împreună». Mi-au băgat informatorul în casă. Ăsta spunea tot ce făceam! Trei ani de zile am locuit alături de acest securist şi familia lui. Când au plecat, mi-au lăsat casa în paragină. A trebuit să demolez acele camere, pentru că altfel se prăbuşeau!".