Ce se întâmplă cu tinerii din ziua de azi?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La vârsta la care societatea i-ar vedea întemeindu-şi familii, mulţi dintre tinerii de azi depind încă financiar de părinţii lor şi experimentează ceea ce specialiştii numesc „adolescenţă prelungită“. Din ce în ce mai mulţi tineri trecuţi de 20 de ani se întorc în casa părintească, pentru că nu pot sau nu vor să-şi asume responsabilităţi. Se întâmplă peste tot în lume.

„Am fost nevoită să mă maturizez la o vârstă destul de fragedă, nefiind pregătită pentru anumite responsabilităţi cu care ar fi trebuit să se confrunte cineva pe la 20-30 de ani. Asta se întâmpla acum mai bine de 10 ani, când ai mei au divorţat. Mama a plecat la muncă în străinătate, iar tata s-a recăsătorit şi s-a dedicat noii sale familii. Am rămas la 15 ani cu sora mea, care avea 19 pe atunci, şi a trebuit să învăţ cum se întreţine o casă, cum să-mi fac de mâncare, cum să fiu şi fiică, şi soră, şi mamă, şi tată în acelaşi timp. Acum, când am mai crescut şi am ajuns să-mi câştig singură traiul, simt nevoia să mă mai prostesc din când în când, să mai copilăresc", povesteşte Simona, o tânără de 27 de ani din Bucureşti.

Mai citiţi şi:

România, printre cele mai religioase ţări

Prima multinaţională din Banat caută tineri ingineri pentru revoluţia 4G

Nu se simte în stare să-şi întemeieze acum o familie. I se pare o responsabilitate mult prea mare. „Eu nu am timp nici pentru mine, lucrez de dimineaţă până seara târziu şi nu aş rezista să mă mai ocup zilnic şi de treburi casnice. Aşa, singură fiind, îmi permit să fac piaţa şi să gătesc o dată pe săptămână, când devine absolut necesar."

Din floare-n floare

Tânăra face parte dintr-o generaţie pentru care procesul de maturizare, aşa cum a fost el definit de sociologi, se realizează tot mai târziu. Astfel, potrivit unei analize realizate de „New York Times", o treime dintre tinerii americani şi canadieni cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani îşi schimbă căminul în fiecare an, iar 40% din ei se mută cel puţin o dată înapoi, în casa părintească.

Totodată, în intervalul de vârstă 20-30, tinerii îşi schimbă jobul, în medie, de şapte ori, fiind mult mai instabili decât la oricare altă vârstă. Mai mult, două treimi dintre ei locuiesc o vreme cu un partener fără a se căsători, întrucât căsătoria nu reprezintă pentru ei o prioritate la această vârstă.

Astfel, dacă în anii '70 femeile din generaţia „baby boom" se căsătoreau, în medie, la 21 de ani, acum, tinerele se mărită pe la 26 de ani.

La fel se întâmplă şi în cazul bărbaţilor: în anii '70, vârsta medie la care se căsătoreau era de 23, în timp ce astăzi însurătoarea devine „normală" la 28 de ani. Avem de-a face cu un decalaj de cinci ani într-un interval puţin mai mare de o generaţie.

Sociologii numesc acest fenomen „schimbarea orarului de maturizare", fenomen ce atinge o bună parte dintre culturile lumii şi ce constă în îndeplinirea tot mai târzie a celor cinci criterii specifice maturizării: finalizarea studiilor, părăsirea casei părinteşti, independenţa financiară, căsătoria şi statutul de părinte.

Potrivit datelor oficiale din Statele Unite ale Americii şi a celor publicate de autorităţile canadiene, mai puţin de jumătate dintre tinerii care aveau deja 30 de ani în anul 2000 îndeplineau toate cele cinci criterii stabilite de sociologi, în timp ce, în anii '70, criteriile erau realizate de acelaşi procent de tineri care aveau însă 25 de ani.

Maturizare cu termen-limită

Astăzi, tinerii iau în serios măcar câteva dintre aceste criterii, dacă nu pe toate, în apropierea vârstei de 30 de ani. Psihologul Jeffrey Jensen Arnett, de la Universitatea Clark din Worcester, Massachusetts, SUA, susţine că până la 30 de ani, tinerii experimentează un „sens al posibilităţilor", adică explorează propria identitate ceva mai profund decât o făceau în perioda propriu-zisă a adolescenţei lor.

Abia când se apropie de vârsta de 30 de ani, orizontul lor se îngustează, astfel încât încep să se gândească serios la angajamentele pe care le au de făcut, întrucât pentru ei această vârstă coincide cu un „termen-limită" al adolescenţei prelungite.

Neînţelegerile asupra statutului

În Occident, „adolescenţa prelungită" a născut dezbateri aprinse între sociologi şi psihologi. Şi asta pentru că implicaţiile acestui fenomen se răsfrâng asupra serviciilor sociale, aşa cum s-a întâmplat în urmă cu un secol, când s-a descoperit că adolescenţa este o etapă din viaţa oricărui om, iar instituţiile de învăţământ, cele medicale, dar şi legile au fost schimbate în aşa fel încât nevoile celor cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani să fie protejate.

Astfel au apărut ciclurile secundare în şcoli, dar şi legile potrivit cărora între 14 şi 18 ani, deşi încă minori, adolescenţii sunt suficient de maturi să-şi aleagă tutorele legal, în cazul în care părinţii lor mor.

Neînţelegerile asupra statutului tinerilor reies şi din regulile de zi cu zi. Astfel, la 18 ani, tinerii au voie să voteze, dar în unele state din America, orfanii părăsesc căminele abia la vârsta de 21 de ani. Mai mult, băieţii sunt chemaţi în armată la 18 ani, dar nu au voie să consume alcool până la 21 de ani. Tot în America, permisul de conducere este acordat începând cu vârsta de 16 ani, însă companiile de închirieri auto percep comisioane celor care nu au împlinit 25 de ani.

 De aceea, psihologii şi sociologii străini se întreabă dacă tinerii de azi ar trebui să se bucure mai mult timp de beneficiile acordate adolescenţilor de către instituţiile statelor, pentru a evita reîntoarcerea în căminul părintesc pe considerente financiare.

"În copilărie am fost obligată să mă comport matur. Acum mi-aş dori să mai copilăresc."
Simona
27 de ani

Adolescenţa şi „curba deznădejdii"

Adolescenţa ca şi concept a fost descoperită în 1904, odată cu publicarea studiului „Adolescenţa", de către G. Stanley Hall, psiholog şi primul preşedinte al Asociaţiei americane de psihologie. Hall a atribuit această etapă schimbărilor sociale ce intervin odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani. Fiind totodată primul preşedinte al Universităţii Clark, unde predă acum psihologul Arnett, Hall a descris adolescenţa ca acea perioadă de „furtună şi stres" în care tulburările emoţionale se îmbină cu stările de întristare şi de rebeliune.

Potrivit lui, „curba deznădejdii" începe la vârsta de 11 ani, creşte la cote maxime în jurul vârstei de 15 ani şi scade simţitor până la vârsta de 23 de ani. Începând cu 1990, Arnett a început să suspecteze că un fenomen asemănător se instalează în jurul vârstei de 20 de ani, la tinerii de atunci. Fenomenul persistă şi acum.

Maturizare în trei etape

Potrivit psihologului Erik Erikson, adulţii trec prin trei stadii de-a lungul vieţii lor. Astfel, „maturitatea tânără" începe la 20 de ani şi se termină la 45, moment în care începe „maturitatea mijocie", ce se sfârşeşte la 65 de ani. Peste această vârstă, oamenii experimentează „maturitatea târzie".

Ce îi ţine pe tineri în casa părintească

Părinţii îşi ocrotesc copiii până la vârste înaintate, gândindu-se că-i ajută să ducă o viaţă mai bună decât ei   Foto: Photoland



Nevoia unei educaţii solide care să permită supravieţuirea într-o economie bazată pe informaţie este doar unul dintre factorii ce au condus la apariţia fenomenului de „adolescenţă prelungită", susţine psihologul american Jeffrey Jensen Arnett. Totodată, el arată că la apariţia acestui fenomen au contribuit şi alte aspecte ce ţin de schimbările culturale.

Consimţământul general asupra raporturilor

sexuale înaintea căsătoriei - situaţie ce reduce presiunea resimţită de tineri pentru a se căsători -, concubinajul şi metodele de contracepţie, precum şi accesul femeilor la tehnologii moderne pentru a rămâne însărcinate în afara perioadei fertile, în aşa fel încât să-şi poată vedea liniştite de cariere, toate aceste aspecte înlesnesc amânarea procesului de maturizare, arată Arnett.

Adulţi şi nu prea

Totodată, într-un studiu realizat de psihologul american în rândul a 550 de tineri din învăţământul superior din Columbia, New Orleans, Los Angeles şi San Francisco, Arnett a constatat că studenţii erau extrem de preocupaţi de propria persoană, nesiguri în privinţa viitorului şi, totodată, mult mai optimişti decât orice altă categorie de vârstă analizată.

Potrivit psihologului, toate aceste concluzii arată că tinerii de 20 de ani experimentează un „sens al posibilităţilor", întrucât niciunul dintre participanţi nu şi-a putut imagina că viitorul i-ar putea aduce un job istovitor, un divorţ urât sau nişte copii care-l vor trata cu dispreţ sau îl vor dezamăgi. Totuşi, Arnett a observat că majoritatea se confruntă în acelaşi timp cu sentimente de nesiguranţă, tristeţe, frustrare, dar şi cu impresia că nu înţeleg foarte bine regulile jocului.

Ce se întâmplă în creierul lor

Astfel, peste 60% din ei au mărturisit că se simt şi adulţi, şi „nu chiar adulţi".   De altfel, această stare duală reflectă şi ceea ce se întâmplă cu creierul lor, care este „deopotrivă matur şi nu prea". Neurologii au descoperit recent, în urma unui studiu sponsorizat de Institutul Naţional de Sănătate Mintală din SUA, realizat pe un eşantion de 5.000 de persoane, că dezvoltarea creierului continuă până în jurul vârstei de 25 de ani, când acesta atinge, de regulă, stadiul de maturitate.

Totuşi, această maturizare nu intervine în mod automat, ci depinde de conexiunile dintre sinapse folosite de fiecare. Astfel, creierul funcţionează după principiul „foloseşte sau pierzi", întrucât sinapsele neutilizate se închid şi se formează conexiuni doar între cele utilizate. Acest proces se intensifică în perioada copilăriei şi în cea a adolescenţei, dar şi după împlinirea vârstei de 20 de ani, când celulele creierului se înmulţesc.

Totodată, blocajul tinerilor între adolescenţă şi maturitate este generat uneori şi de părinţi. De cei supranumiţi de psihologi „părinţi elicopter", care „survolează" zona problemelor cu care se confruntă copiii lor chiar şi după ce aceştia cresc îndeajuns de mult încât să-şi poarte singuri de grijă.

„Părinţii ar putea regreta că s-au grăbit să se căsătorească sau să-şi construiască o carieră şi speră ca măcar copiii lor să beneficieze de mai multe oportunităţi decât ei. Sau şi-ar putea dori o relaţie mai strânsă cu copiii lor, atunci când aceştia se hotărăsc să plece de acasă", explică Robin Marantz Henig, jurnalist la „The New York Times" ce anume îi ţine sau îi readuce pe tineri în casa părintească.

image
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite