VIDEO Îngrijorător! Manelele devin un brand de ţară
0
Detestate pentru mesajele simpliste sau vulgare, dar şi iubite din aceleaşi motive, manelele seamănă cu România actuală, relevă un studiu realizat de Muzeul Ţăranului Român. Pentru cei care le cântă şi dansează, manelele sunt „muzica de suflet“ şi sursă de averi. Pentru cei care le cercetează, sunt „visul românesc“, o oglindă a societăţii în care trăim.
Manelele sunt un fenomen care nu mai poate fi ignorat. Chiar dacă nu le consideră „estetic extraordinare", un grup de cercetători de la Muzeul Ţăranului Român (MŢR) alături de colegi din Franţa şi SUA au început să le studieze pentru că, antropologic, reprezintă „reconstrucţia identităţii muzicale naţionale", cu incluziunea minorităţii care le-a „inventat", cea a rromilor.
Mai citeşte şi:
VIDEO Traian Băsescu: Românii nu resping ce provine de la rromi. La 99% dintre ei le plac manelele
„Mă tem că suntem cum sunt manelele", a spus etnomuzicologul Speranţa Rădulescu într-o conferinţă despre această muzică. „Dacă nu ne plac, de cele mai multe ori se întâmplă pentru că aşa suntem şi noi, şi avem motive să nu ne placem."
Bani, sex şi duşmani
Când cântă pentru clienţii lor bogaţi, maneliştii vorbesc despre bani şi „modalităţi şmechereşti de a-i obţine", despre putere, sex şi duşmani, au aflat cercetătorii. „Temele sunt legate de bani, duşmani, lumea interlopă", spune şi Dan Ciotoi de la trupa Generic, considerat unul dintre părinţii manelelor. „De aici vin banii către solişti. Când cânţi la un interlop şi îl lauzi că are bani şi maşini, bagă mâna în buzunar şi dă 10-15.000 de euro sau mai mult."
Pentru oamenii de rând, interpreţii cântă despre dragoste, politicieni, crime şi bârfe, despre familie, prieteni şi, din nou, despre duşmani. „Eu întotdeauna m-am inspirat din viaţa oamenilor", spune şi Nicolae Guţă. „Pentru că am trecut prin toate etapele vieţii - dragoste, disperare, dezamăgire - ca un film."
Pentru cei care dansează pe manele, contează mai puţin versurile, ci să iasă în evidenţă. Pentru femei, să-şi mişte şoldurile, să-şi şerpuiască braţele şi să-şi scuture umerii pentru a-şi demonstra senzualitatea, iar pentru bărbaţi, să afle lumea ce „bună la pat, drăguţă, deşteaptă şi sexy" este femeia lor, au constatat cercetătorii.
Se aud în restaurante, baruri şi discoteci, la nunţi, botezuri şi aniversări, alternativ cu muzica populară, etno, disco, pop, hip-hop, tehno, house sau muzică ţigănească, principalele genuri din care maneaua se inspiră.
Publicul ţintă
„Cel mai bine prind la adolescenţi şi tineri cu o educaţie sumară, cu vârste între 15-34 de ani", spune Speranţa Rădulescu, iar un sondaj realizat de voluntari pentru această cercetare arată că 30% din cei intervievaţi s-au declarat în 2005 simpatizanţi ai manelelor şi în 2008, 27%. Cifrele sunt contrazise însă de cele din Barometrul de Consum Cultural, realizat de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, care arată că, în 2005, 10,3% din români ascultau manele, iar în 2006, procentul a scăzut la 8%.
Există însă o majoritate a românilor care declară că le destestă, din motive estetice sau sociale, spun cercetătorii. „Maneaua e cântată cu predilecţie de ţigani şi la noi domină ura de rasă", completează Nicolae Guţă. Cei mai vehemenţi împotriva manelelor sunt intelectualii, oamenii în vârstă, muzicanţii rromi, tinerii educaţi, spun cercetătorii. Dan Ciotoi dezaprobă: „Eu pot să spun că nu e adevărat. Noi cântăm de 20 de ani la profesori şi doctori".
Directorul MŢR, antropologul Vintilă Mihăilescu, prezent la conferinţa despre manele, nuanţează. „În cazul majorităţii, cei care urăsc manelele, 90% sunt ipocriţi. Exagerez, dar există clar o doză de ipocrizie. Se întâmplă ca în public să declare că detestă manelele, dar în privat să le asculte", explică antropologul.
„Visul românesc"
Maneaua cântată astăzi nu mai este doar o muzică socială, născută din revolta unei minorităţi ignorate, ci este o expresie a succesului unei societăţi în care noii-îmbogăţiţi îi domină pe oamenii de rând prin puterea banului.
„Este visul românesc şi prinde în măsura în care competiţia pe care a adus-o economia de piaţă este pusă în scenă cu toate problemele ei. De cele mai multe ori înseamnă duşmani, prieteni în care n-ai încredere, şmecheri, barosani", adaugă Vintilă Mihăilescu. Manelele s-au transformat într-un model de reuşită şi plac pentru că „sunt aşa cum suntem sau cum am vrea să fim".
Preia elemente din orice gen muzical
Maneaua este ca un burete care absoarbe elemente din toate genurile muzicale, potrivit muzicologului Mirela Radu, prezentă la dezbaterea de la Muzeul Ţăranului Român. A preluat din muzica Orientului, unde s-a născut, dar şi din cea a Occidentului, elemente pop, rock, rap, disco, jazz, latino şi simfonice.
Dan Ciotoi
O tendinţă descoperită de cercetători este cea a transformării unor melodii celebre, cum este genericul serialului „Tânăr şi neliniştit", pe ritm şi texte de manea. Ceea ce creează ascultătorului un sentiment de confort, pentru că e familiar, iar manelistului, confortul de a se simţi europenizat.
Timbru şi ritm
Pentru că are atâtea influenţe şi prea multe forme, Mirela Radu spune că maneaua nu este un gen muzical, ci reprezintă o sumă de caracteristici ce pot fi aplicate oricărei piese. „Un gen muzical presupune caracteristici fixe, care să se poată regăsi în toate piesele sau măcar în majoritatea", explică Radu. „La manele, la un moment dat se pulverizează, nu mai găseşti nimic comun. Pot fi piese atât de apropiate de stilul house încât nu mai au timbru oriental de manea, nu mai au ritmul, nu mai au instrumentaţia. La început cântau cu ţambal, acordeon, contrabas. Acum au orgă şi vioară electrică."
Dan Ciotoi, liderul trupei Generic, ştie părerea specialiştilor şi este de acord cu ea. „E muzică orientală. Numele de manea e greşit. Substituie cuvântul muzică. Cum ar fi muzica populară, de exemplu", spune interpretul. „Aşa, dacă maneaua nu ar fi muzică, ce altceva ar fi. Ca şi prostituata, care e tot femeie, aşa e şi maneaua tot muzică". Nicolae Guţă dezaprobă: „Cum să nu fie gen? E un gen ca oricare altul. Vi se pare că ar fi un gen neînţeles, care se adresează marţienilor?".
A devenit populară la începutul anilor '90
Originile manelei rămân neclare, pentru că cercetătorii au găsit foarte puţine dovezi ale existenţei acestei muzici în secolul al XIX-lea. Numele de manea a apărut pentru prima dată în scrieri din anii 1850, în sud-estul României contemporane, pe atunci aflată sub suzeranitatea turcească. Era un cântec de dragoste turcesc, „lent, languros", a explicat etnomuzicologul Speranţa Rădulescu, cântat de muzicanţi ţigani sau de boieri, din voce şi tambur.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, maneaua a dispărut treptat. Era cântată tot mai rar, de câţiva lăutari bătrâni pentru clienţii lor conservatori. În 1949, doi folclorişti descoperă, totuşi, o manea turcească, instrumentală, într-un sat dunărean, Clejani. Melodia, pe atunci lentă, s-a transformat mai târziu într-un joc ţărănesc dinamic - sârba.
Vechi şi nou
În anii '60 însă, câţiva muzicanţi bucureşteni scot pe piaţă o muzică pe care o prezintă ca ceva nou şi o numesc manea. Se pare că fusese adusă din Dobrogea, de la turcii pe atunci numeroşi în regiune. Câteva dintre aceste piese scapă de cenzura comunistă şi ajung pe discuri comerciale. Muzica se răspândeşte rapid în comunităţile rromilor din centrul ţării. Este însă diferită de cea cântată şi dansată de aristocraţii veacului trecut, iar cercetătorii admit că este posibil să nu existe nicio legătură între maneaua veche şi cea nouă, în afara numelui.
Noua manea avea o melodie ornamentată, era cântată de interpreţi cu timbru vocal şi emisie nazală specifice muzicii ţigăneşti, iar versurile ofereau o versiune idilică a vieţii în comunităţile de rromi. În anii '80, când nu era încă foarte răspândită, maneaua e cântată o dată sau de două ori la o petrecere, de tarafuri cu vioară, acordeon, ţambal şi contrabas. La începutul anilor '90 câştigă popularitate, este asimilată unei categorii muzicale mai largi, denumită „muzică orientală", devine dinamică şi agresivă.
Dan Ciotoi şi trupa Generic, pe care a înfiinţat-o la Târgovişte în 1990, sunt consideraţi unii dintre „părinţii manelelor". Ciotoi spune că trupa cânta şi muzică uşoară românească, muzică grecească, dar şi manele, pentru că „de aici vine banul". „Cu cât este mai contestată, cu atât merge mai bine", spune el.
Maneaua este răspândită în comunităţile rrome
Profilul ascultătorului
La fel ca rockul, rapul, hip-hopul sau jazzul, maneaua este o muzică de protest, cântată de oameni dintr-o categorie socială inferioară care vrea să se exprime original, explică etnomuzicologul Speranţa Rădulescu. Potrivit profilului realizat în Barometrul de Consum Cultural pentru anii 2005-2006, ascultătorul de manele este mai degrabă bărbat, provine din mediul urban, are o educaţie medie. Este un mare consumator de media, dar nu şi de cultură.
Sondajele realizate pentru cercetarea despre manele ca fenomen social - începută în 2009 şi care va fi publicată în volum după finalizare - arată că manelele au tot mai mulţi fani. Asta nu înseamnă că nu sunt în continuare contestate şi excluse de pe toate posturile naţionale de radio şi televiziune. Etnocoreologul Anca Giurghescu explică aversiunea şi prin faptul că maneliştii sunt, de fapt, o „replică a mogulilor" şi aspiră la o avere care se face „prin şmecherii şi corupţie".
Se încarcă comentariile...
