Aliaţi cu Dumnezeu în lupta cu dependenţa

Oamenii caută sprijinul în credinţă când sunt disperaţi şi nu mai găsesc altă cale de ieşire. Pele este unul dintre tinerii care au trecut prin infernul dependenţei de droguri, dar, „cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ambiţie“, a reuşit să renunţe la acest viciu.

Tânărul cunoscut în cercul lui de prieteni drept Pele a început să se drogheze în 2001, „pe la început, când era moda", după cum spune el. „Am venit acasă după ce am terminat armata şi am văzut că tovarăşii mei au alte apucături decât ştiam eu. Nu mai stăteau pe la bloc, nu mai beau bere şi, atunci când îi vedeam pe-afară, erau adormiţi şi beau numai sucuri. Mi-am dat seama imediat despre ce e vorba", îşi aminteşte tânărul, în vârstă de 32 de ani.

Prietenii săi nu mai stăteau în faţa blocului şi nu mai consumau alcool pentru că erau deja dependenţi de heroină. „S-au apucat toţi odată, eu am fost ultimul. Se strângeau într-o cameră de la parterul unui bloc şi acolo consumau. La început nu voiau să mă ia cu ei, ca să nu-i «torn», dar le-am zis să-mi dea să trag şi eu, ca să fim în aceeaşi oală. Şi aşa m-am apucat", povesteşte bărbatul cum a intrat în cercul consumatorilor de droguri, o lume despre care nu ştia mai nimic.

Citiţi şi:

Care sunt dependenţele de care suferă românii

Dependenţa, acrobaţie periculoasă

A aflat pe parcurs că atunci când se instalează dependenţa narcomanii sunt în stare de aproape orice pentru a-şi procura doza zilnică. A descoperit şi că, după o perioadă, consumatorii nu pot sta fără heroină nici măcar o zi din cauza durerilor de oase. A mai văzut că cei care consumă în grup se expun, conştient, numeroaselor boli şi infecţii pe care le pot contacta unii de la alţii atunci când îşi administrează doza cu aceeaşi seringă.

„Am aflat pe mâna mea"

„Nici nu am realizat când am devenit sclavul heroinei. Am făcut de toate ca să fac rost de bani, doar că n-am furat. Am vândut aurul din casă, hainele de pe mine, am intrat în tot felul de «combinaţii» dubioase, fără să-mi pese că risc puşcăria, doar ca să îmi bag în venă, să-mi distrug sănătatea. Aşa am aflat eu cum e cu drogurile, la prima mână, pe mâna mea", explică fostul consumator, pe care prietenii din cartier l-au poreclit Pele pentru culoarea pielii sale.

„Sunt mai creol şi eram cel mai bun fotbalist, de-aia îmi ziceau Pele, dar niciodată nu m-a deranjat. Oricum, mereu am fost respectat de toţi băieţii din cartier. Dar, după ce m-am apucat de heroină, n-am mai fost privit cu aceiaşi ochi. Nici măcar puştanii nu îmi mai ştiau de frică", spune Pele. Pierderea acestui „statut" pe care-l avea în cartierul bucureştean Sălăjan până să se afle că „trage la seringă" a fost unul dintre elementele care l-au determinat să se lase de droguri.

S-a lăsat doar cu ajutorul divinităţii

Era deja un consumator înrăit când a realizat că a ajuns o epavă. Trecuseră aproape doi ani de când se apucase de heroină, era îngropat în datorii şi nu mai trecea pe acasă cu săptămânile. „Atunci am hotărât să mă las. Când veneam cu autobuzul spre cartier, mă rugam la Dumnezeu să-mi dea putere să nu cobor la staţia Bobocica, unde mă aşteptau cei din anturajul meu. Coboram cu o staţie mai departe ca să-i evit", spune Pele.

Imediat ce intra în casă, se ducea în camera lui şi încerca să doarmă, dar durerile musculare nu-i dădeau pace. În plus, ideea că o doză îl poate elibera de tot chinul nu-i ieşea din cap. Atunci şi-a găsit „cel mai bun aliat" în lupta cu sevrajul: Dumnezeu. „N-am fost niciodată o persoană prea credincioasă, dar, în momentele în care durerile şi gândurile mă chinuiau mi-am dat seama că numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El a fost cel mai bun aliat al meu în perioada aceea de şase zile şi şase nopţi, în care am trăit un iad. Transpiram întruna şi în fiecare zi simţeam că nu mai rezist, dar mă rugam să adorm şi Dumnezeu îmi dădea putere să lupt", îşi aminteşte tânărul.

„Dumnezeu mi-a dat o a doua şansă"

El ţine minte şi data la care s-a simţit eliberat din laţul drogurilor. „În dimineaţa de miercuri, 19 februarie 2003, m-am trezit fără nicio durere, fără greaţă, de parcă cineva mi-a luat tot răul cu mâna. Eram ca un nou-născut. De fapt, chiar cred că Dumnezeu mi-a dat o a doua şansă. Şi eu cred că nu mi-am bătut joc de ea", spune Pele, care, între timp a devenit tatăl a două fetiţe pe care le creşte cât poate de bine.

„Nu mi-e ruşine dacă află vreodată ce prostii am făcut în trecut. Sunt mândru că am trecut peste ele. Chiar am de gând să le povestesc, atunci când mai cresc, ca să fie conştiente de pericolul ăsta. Pe mine n-a avut cine să mă înveţe", încheie Pele.

"N-am fost niciodată o persoană prea credincioasă, dar, în momentele în care durerile şi gândurile mă chinuiau mi-am dat seama că numai Dumnezeu mă mai poate ajuta."
Pele
fost dependent de droguri

Au ales un nou stil de viaţă

Nu numai dependenţii de droguri caută să-şi învingă viciul făcând apel la divinitate. Şi cei înscrişi în Programul „Alcoolicii Anonimi", apărut în 1935 în SUA şi extins apoi în toată lumea, procedează la fel. Cu toate că  nu este afiliat niciunei formaţiuni religioase, programul cuprinde 12 paşi care trebuie urmaţi şi care reprezintă, de fapt, o serie de principii spirituale. Mai mult, şase dintre aceştia fac trimitere directă către o putere divină.

„E un program spiritual în timpul căruia participanţii încearcă să-şi «şlefuiască» relaţia cu puterea superioară în care cred, indiferent de cum o numesc ei", afirmă Cristian, membru al unui grup al „Alcoolicilor Anonimi" din Bucureşti. El face parte din această comunitate de 10 ani şi spune că în acest timp, doar în Capitală s-au lăsat de băut peste 300 de persoane urmând cei 12 paşi. „Te poţi elibera în cazul în care crezi în Dumnezeu, te poţi elibera şi dacă nu crezi în Dumnezeu. Nu te poţi elibera, însă, dacă te crezi un dumnezeu", spune Cristian.

Linişte sufletească

Preotul romano-catolic Isidor Dâscă este convins de faptul că oamenii se pot salva doar prin credinţă. „Pentru a trece de obstacolele pe care le întâlnim de-a lungul vieţii avem nevoie de o motivaţie superioară şi cea mai mare este credinţa", explică părintele. El mai spune că a întâlnit foarte multe persoane care au recunoscut că şi-au găsit liniştea sufletească doar după ce l-au regăsit pe Dumnezeu.

„Vorbele Sfântului Augustin, «Ne-ai creat pentru Tine, Dumnezeule, şi neliniştită va fi inima noastră, până ce nu se va odihni în Tine», definesc cel mai bine spiritualitatea noastră, a oamenilor", spune preotul Isidor Dâscă.

Părerea Expertului

Elisabeta Ilie Psiholog

„Te ajută în momentele critice din viaţă"

Este întotdeauna de dorit ca omul să creadă în ceva pe tot parcursul vieţii lui. Acest fapt îl ajută foarte mult, în special în momentele sale de cumpănă, în care nu-şi poate da răspunsuri raţionale la problemele cu care se confruntă. Este destul de greu de spus, la modul general, cât de mult îi ajută pe oameni credinţa.

Acest lucru îl poate spune fiecare persoană în parte, în funcţie de experienţele pe care le-a trăit. Cu toate acestea, credinţa într-o putere divină, superioară omului, nu rezolvă problemele şi nu dă răspunsuri pentru cauzele lor. Credinţa ajută foarte mult însă pentru a depăşi momentele critice care apar în viaţa fiecăruia. De asemenea, contribuie decisiv în luarea deciziei de a merge mai departe, de a nu abandona lupta. Este foarte important să avem puterea şi dorinţa de a continua, chiar dacă ne este greu, de a ne ridica atunci când simţim că am căzut, iar această încredere într-o forţă superioară ne împinge înainte, ne dă practic această putere.

Însă trebuie să fim foarte atenţi, pentru că, atunci când credinţa ne face să ne „culcăm pe o ureche", pot apărea şi pericole. Mai precis, nu trebuie să cădem în extrema de a lăsa în seama puterii superioare în care credem rezolvarea problemelor noastre. Totodată, nu trebuie să ne resemnăm, gândindu-ne că „aşa a vrut divinitatea". Trebuie să luptăm prin toate mijloacele de care dispunem pentru a ne depăşi problemele şi să ne bazăm în primul rând pe noi atunci când avem de rezolvat o situaţie dificilă. ;Este întotdeauna de dorit ca omul să creadă în ceva pe tot parcursul vieţii lui. Acest fapt îl ajută foarte mult, în special în momentele sale de cumpănă, în care nu-şi poate da răspunsuri raţionale la problemele cu care se confruntă. Este destul de greu de spus, la modul general, cât de mult îi ajută pe oameni credinţa.

Acest lucru îl poate spune fiecare persoană în parte, în funcţie de experienţele pe care le-a trăit. Cu toate acestea, credinţa într-o putere divină, superioară omului, nu rezolvă problemele şi nu dă răspunsuri pentru cauzele lor. Credinţa ajută foarte mult însă pentru a depăşi momentele critice care apar în viaţa fiecăruia. De asemenea, contribuie decisiv în luarea deciziei de a merge mai departe, de a nu abandona lupta. Este foarte important să avem puterea şi dorinţa de a continua, chiar dacă ne este greu, de a ne ridica atunci când simţim că am căzut, iar această încredere într-o forţă superioară ne împinge înainte, ne dă practic această putere.

Însă trebuie să fim foarte atenţi, pentru că, atunci când credinţa ne face să ne „culcăm pe o ureche", pot apărea şi pericole. Mai precis, nu trebuie să cădem în extrema de a lăsa în seama puterii superioare în care credem rezolvarea problemelor noastre. Totodată, nu trebuie să ne resemnăm, gândindu-ne că „aşa a vrut divinitatea". Trebuie să luptăm prin toate mijloacele de care dispunem pentru a ne depăşi problemele şi să ne bazăm în primul rând pe noi atunci când avem de rezolvat o situaţie dificilă.