Melania Medeleanu, prezentatoare TV: „Mă simt stânjenită atunci când îmi dau seama că un invitat mă minte şi mi-e ruşine de ruşinea lui“

Prezentatoarea cu privirea de un albastru electric preferă să-şi asume greşeli şi riscuri când vine vorba de a fi stăpână pe propria viaţă.

Melania Medeleanu prezintă principalul jurnal de ştiri Realitatea TV în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 20.00.

Mai citeşte şi:

Cătălin Ştefănescu: „Nu sunt distrus de faptul că sunt român“

Ca jurnalist, a debutat la radio Delta şi a lucrat şi pentru Antena 1 înainte de a ajunge la Realitatea. În fiecare an strânge jucării şi le duce copiilor din centrele de plasament şi din spitale. O face cu discreţie, punând un anunţ la intrarea Realitatea TV şi rugându-i pe colegii care au copii să contribuie. În două zile strânge saci întregi. „Sunt pur şi simplu lucruri pe care le poate face absolut oricine, fără niciun fel de efort", crede Melania.

Îţi place să spui că eşti bună prietenă cu „camera de filmat". Cum ai învăţat să transmiţi la prim-plan?

În ultimii 16 ani am petrecut în studiourile de televiziune mai multe ore decât cu familia. Şi dacă pe oameni nu reu­şeşti să-i cunoşti într-o viaţă, camera de filmat are mult mai puţine taine. Ea surprinde tot ce ai să-i dai. Dă-i naturaleţe şi va fi încântată s-o răspândească. Dă-i gafe şi nu va ezita să le arate tuturor. E un prieten cât se poate de fidel. Depinde doar de mine ca relaţia noastră să fie una fericită.

Cum ai ajuns să stăpâneşti arta asta, să-ţi dai seama că „gata, ştiu"?

Aş fi o îngâmfată dacă aş spune: „Gata, ştiu!". Ştiu tehnici, ştiu să fac un pas în spate şi să las ştirea să vorbească, ştiu că pot să accentuez o idee printr-o privire. O clipă de neatenţie, însă, sau un strop de îngâmfare pot întoarce toate astea împotriva ta.

Dar te-ai simţit şi stânjenită în faţa camerei de luat vederi?

Mă simt stânjenită atunci când nu sunt stăpână pe un subiect sau când mi se pare că presiunea timpului a făcut ca tema să nu fi fost, din punctul meu de vedere, suficient documentată. Mă simt stânjenită atunci când îmi dau seama că un invitat mă minte şi mi-e ruşine de ruşinea lui. Sau când trebuie să dau ştiri negative despre oameni pe care-i cunosc şi despre care aveam o părere bună.

La o transmisie în direct trebui să „umpli" spaţiile dintre imaginile de la cele mai grave evenimente. A fost vreun moment în care ceea ce vedeai pe ecran era atât de şocant încât n-ai ştiut ce să mai spui?

Cel mai recent eveniment de acest fel a fost tragedia de la Maternitatea Giuleşti. Aveam în direct imaginile de acolo şi trebuia să le comentez. Copiii erau scoşi, unul şi încă unul, şi încă unul şi părea că numărătoarea nu se mai termină. Momentele astea, până când în sfârşit cineva iese cu o declaraţie oficială care te poate lămuri, sunt îngrozitoare. Câte familii se uitau atunci la televizor, câte femei însărcinate care mai au puţin şi vor naşte, în câte spitale există riscul ca o asemenea dramă să se întâmple? Îmi treceau prin minte întrebările astea şi mă gândeam până unde poţi intra în detalii fără să afectezi atât de mulţi oameni. Şi cu cât informaţiile deveau mai grave, cu atât mai greu îmi era să le spun.

Care sunt orgoliile tale profesionale?

Orgoliul e un balaur cu 1.000 de capete. Retez cât pot pentru că dacă am pierdut sau am luat decizii greşite în viaţa asta s-a întâmplat cel mai des din cauza orgoliului. Îmi păstrez doar ambiţia de a face cât mai bine lucrurile la care mă înham.

Împreună cu bunicul ei drag

Iubeşte ştirile şi copiii

Dacă mâine ar renunţa la ştiri, Melania ar alege să facă o mulţime de lucruri, toate în legătură cu copiii. „Am fost foarte mult în ultima vreme printre ei şi m-au învăţat şi mi-au descoperit aptitudini pe care nu ştiam că le am. Mi-ar plăcea să le întorc măcar puţin din cât mi-au dat", explică Melania. Până atunci, o zi din viaţa ei începe cu cititul ziarelor - la prima oră - pe fundalul sonor al televizorului, fixat şi el pe ştiri. N-ar şti să spună câte ore petrece în compania ştirilor, „nu e un process care începe la o oră şi se termină la alta", e un foc continuu - „nu te opreşti niciodată din aflat". Până ajunge în redacţia de la Realitatea TV, e la curent deja cu principalele teme ale zilei şi ia la rând agenţiile de ştiri.

De fapt, Melania e când femeie, când copil. E matură, analitică şi responsabilă cu munca pe care-o face, ca atunci când, problematizând despre cei care n-o creditează spune că n-ar şti cum altfel să-i înfrunte decât prin muncă. „Să-mi fac meseria cât mai bine, asta ar fi singura şansă să-i câştig, nu eventualele explicaţii pe care le-aş putea da". Dar e şi jucăuşă. Uneori visează ca un copil, „naiv şi grandios", alteori pur şi simplu îi place să se-alinte. „Păstrez şi din toanele copilului care dă din picior şi se bosumflă când lucrurile nu-i ies aşa cum şi-a propus", spune glumind.

Zi de zi, nu s-ar putea imagina fără zâmbetul ei - devenit o marcă şi „pe sticlă" -, însă nici fără o puternică doză de asumare. „Viaţa mea e ce pun eu în ea - uneori decizii bune, alteori greşite, dar asumate. „N-ar renunţa niciodată la sensibilitate, chiar dacă uneori îi e greu fiindcă asta o face vulnerabilă: „Sunt momente în care aş vrea să nu reacţionez, să scot în faţă nişte mecanisme de apărare care să nu permită unor oameni sau unor imagini să mă emoţioneze".

Unul dintre momentele de relaxare în natură, în America

Amintiri din copilărie: tenis cu piciorul şi trasul cu praştia

Melania a moştenit „totul" de la părinţii ei. De la privirea de un albastru electric, la repere morale şi spirituale. „Am ochii unei întregi generaţii de Medeleni şi încă nu s-a infiltrat nimeni în familie care să nu aibă ochi albaştri. Părinţii, fie că ţi-au fost model şi vrei să le urmezi exemplul, fie că îţi propui să faci lucrurile cu totul altfel decât le-au făcut ei sunt un reper, câtă vreme acţiunile tale se raportează la ei". Bunicii au învăţat-o un lucru important: seninătatea.

Vorbeşte despre asta cu emoţie, căci şi-a pierdut bunicul în urmă cu doar trei săptămâni. „Ultima oară când ne-am întâlnit mi-a spus poezii. Nu mi-a lăsat nimic cu limbă de moarte, mi-a lăsat doar privirea albastră şi zâmbetul lui de om frumos la care o să mă întorc de câte ori îmi va fi dor", povesteşte Melania. Îşi aminteşte grădina bunicilor, un loc magic unde vara găsea orice - „roşiile coapte pe care le mâncam ca pe cireşe, zarzării în care mă căţăram în fiecare zi, cocenii din care-mi făceam păpuşi" -, şi lacul - „iarna, bunicul îmi îndoise două fiare ascuţite pe care le agăţa de ghete şi-mi dădea drumul pe apa îngheţată - patinam!".

Când era copil, Melania s-a format într-o dublă-cheie: „În prima parte a copilăriei, în care prietenii mei erau prietenii fratelui meu, jocurile mele presupuneau căţăratul în copaci sau tenis de picior, trasul cu praştia sau joaca de-a detectivii. În a doua parte, după plecarea fratelui meu, am început uşor, uşor să pricep ce înseamnă feminitate. Nefiind însă tocmai familiarizată cu asta, paşii făcuţi au presupus o timiditate de care am scăpat cu mare greutate".