Dana Rogoz, salariată de la vârsta de 8 ani

Vedeta de la Pro TV şi-a dorit de mică să devină actriţă, iar visul i s-a împlinit mult mai repede decât credea, la Abracadabra. Înainte de asta, ea a făcut parte din grupul Minisong.

Abramburica s-a născut la Bucureşti, în septembrie '85, şi are doi fraţi mai mari, Radu şi Andrei. Face parte din generaţia Minisong şi Abracadabra, iar la 4 ani susţinea primul ei turneu.

Mai citeşte şi:

Timişoreanul Caius Fericean vrea să realizeze primul "Avatar" românesc GALERIE FOTO

VIDEO Desene Animate: De la “Nu zaietz pagadi!” la extratereştrii lui Ben 10

Ea recunoaşte că, deşi nu i-a lipsit nimic în copilărie, a avut o dorinţă rămasă neîndeplinită: nu a fost în nicio tabără, întrucât filma în vacanţe.

Pentru ea, televiziunea înseamnă locul de muncă, dar şi locul de întâlnire cu cei mai apropiaţi prieteni, iar actoria - o mare pasiune. Dacă ar avea ocazia să o ia de la capăt, Dana nu ar schimba nimic. Sau, cel mult, să strângă banii câştigaţi pentru a nu se simţi acum atinsă de criză. Dana are şi o temere: să nu rămână mereu Abramburica în ochii telespectatorilor. Crede însă că serialul „La Bloc" a reprezentat şansa ei şi a venit la momentul potrivit pentru a le arăta tuturor că a crescut şi că poate fi şi altcineva.

„Adevărul": Ce amintiri ai despre Bucureştiul copilăriei tale?

Dana Rogoz: De fiecare dată când mă întorc la blocul în care am copilărit, îmi aduc aminte că trotuarele erau pline de desene cu cretă şi şotroane şi că nu existau decât vreo cinci-şase maşini! Acum trotuarele nu se mai văd de autoturisme, nu mai există niciun loc în care s-o parchez pe a mea, fără să supăr vreun vecin. Îmi aduc aminte de prima cofetărie apărută în cartier, după Revoluţie, „Delice", şi ce eveniment deosebit era când mâncam acolo o prăjitură. Copil eram şi când a apărut primul mall, în Vitan. Eram Abramburica şi participam la lansare, aveam o scenă unde îi aşteptam pe copii la un minispectacol. Parcă văd şi acum haosul creat când s-au deschis pentru prima dată uşile.

Ce-ţi aduci aminte despre casa în care ai crescut?

Îmi amintesc că aveam o Madonă pe care o primise mama cadou. Eram trei fraţi, trei draci, şi jucam fotbal prin casă. Şi la un moment dat mingea i-a retezat corpul. Am reuşit să o punem statueta la loc, în echilibru, fără să se observe de la depărtare. Apoi, mingea i-a retezat capul. Cert e că mama, când a şters praful, s-a trezit cu Madona făcută bucăţi... Îmi mai aduc aminte de Dudu - jucăria mea preferată în copilărie. O primisem cadou de la nişte belgieni, care ne fuseseră gazde, mie şi fratelui mei, într-un turneu cu grupul Minisong. Am o mulţime de poveşti de spus la nepoţi, când o fi vremea.

Cum arăta casa?

Era un apartament cu trei camere, clasic. Fraţii mei dormeau în camera din fund, eu în camera mică din mijloc, că deh, eram fată, şi părinţii în sufragerie. Era acolo un mobilier tip „tineret", cu patul încadrat în mobilă, şi aveam prostul obicei să lipesc abţibilduri peste tot. Aveam şi postere lipite de fraţii mei mai mari: unul cu Michael Jackson şi altul cu dulciurile Bonibon, pe care cred că-l primisem cadou la vreun spectacol tot cu Minisong. Sufrageria avea canapele de reiat, pe care le-a distrus ulterior pisica mea, şi covor cu un imprimeu bizar.

Exista vreun cotlon pe care îl foloseai pe post de cazemată?

Fie că era vorba de „v-aţi ascunselea" sau alt joc, eu şi fraţii mei găseam mereu motive să construim cazemate, în special la bunica mea, care avea nişte canapele foarte potrivite pentru ele, sau corturi, mai ales în dormitorul fraţilor mei. Legam colţurile cortului de ce apucam, de mobila, de cuie de tablou, de lampă, într-o zi chiar şi de televizor. Şi planul era ca la ora 15.00 să dărâmăm cortul, că venea mama acasă. S-a întâmplat însă ca Radu să fie atât de hotărât să-l dărâme, încât colţul legat de televizor a produs rasturnarea lui de pe comodă. A făcut flamă. Noroc că televizorul respectiv nu funcţiona în momentul acela, îi lipsea nu ştiu ce piesă şii cum ecranul nu se spărsese, l-am pus la loc zicând că e secretul nostru. Când l-au dus la reparat să-i pună o piesă, au constatat că trebuie să schimbe mai multe. Atât de multe, încât nu l-au mai reparat niciodată.

Aţi avut animale de casă?

Întotdeauna. Un câine, Irbis, adus în casă de Andrei, o şopârlă găsită de Radu şi care statea doar ascunsă după canapea. Părinţii au stabilit să păstrăm doar câinele. Apoi, o pisică, Mica, peşti, un şoarece-cobai, Gigi sau Gigica, nu ştiam exact sexul, adus de Radu din Ungaria pentru mama mea, care nu s-a bucurat prea tare. Am avut două broaşte ţestoase, Michelle şi Donatello, primite cadou de la fraţii mei, un iepure - Boogie -, de la un fan de Moş Nicolae, în aceeaşi zi în care am primit şi broaştele, şi un papagal, Speaky. Acum am un câine, Yorick.

A furat flori şi a ars covorul

La 24 de ani, Dana se consideră o persoană împlinită

Copilăria şi adolescenţa Danei sunt strâns legate de două prietene foarte apropiate, Alina, care îi este soră de cruce, şi Andreea (ambele, foste colege de clasă). „Citisem că trebuie să te tai, să curgă sânge şi să uneşti palmele. Ni s-a părut prea dureroasă mişcarea, aşa că am mers la profesorul de religie şi l-am întrebat cum se face", îşi aminteşte Abramburica.

Acesta le-a sfătuit să meargă la biserică, unde să se roage pentru a deveni surori de cruce, ceea ce li s-a părut mult mai decent, aşa că i-au ascultat sfatul. Printre prostiile pe care le-au făcut împreună, şi care sunt "foarte multe", Dana rememorează momentele în care au furat flori, din seră, pentru a îngropa o vrabie ucisă de pisica ei sau cum au încercat să scoată o pată de pe covorul cel nou cu fierul de călcat.

Dar cea mai mare năzbâtie din viaţa ei a fost una care s-ar fi putut încheia tragic. „Aveam un pui de câine pe care îl îngrijeam, împreună cu o vecină, în scara blocului. Într-o zi, doi tineri de la altă scară, pe care nu-i cunoşteam deloc, au vrut să ducă puiul la veterinar şi ne-au dat adresa lor, ca să putem să-i vizităm dupa ce se întorc de la medic". Între timp însă, căţeluşul a murit, iar cei doi băieţi, pe care nu îi cunoşteau, le-au propus să meargă alături ei cu maşina, ca să-l îngroape, undeva, în afara Bucureştiului.

„Şi m-am dus! Acum nu-mi vine să cred. Dacă aş avea un copil şi mi-ar face una ca asta, aş înnebuni. La întoarcere, mama m-a întrebat unde am lipsit atâta şi i-am explicat toată povestea, iar ea, săraca, îngrozită, m-a întrebat: «Dar cum ai putut să te duci cu nişte necunoscuţi în afara Bucureştiului? De unde puteai ştii că sunt oameni cumsecade?».

«Păi, aveau lopată!», i-am răspuns eu, fiind convinsă că acel detaliu era suficent ca să demonstrez că oamenii voiau să îngroape un câine. Norocul meu a fost că ei chiar erau oameni cumsecade", îşi mai aminteşte ea. Părinţii i-au ţinut atunci o morală sănătoasă, fiind convinşi că nu va repeta greşeala. Doar câteva săptămâni mai târziu însă, ea le-a deschis uşa apartamentului depanatorilor de cablu deşi era singură acasă, doar pentru că i-a văzut ţinând nişte cabluri în mână.

Marian Râlea, un personaj important în viaţa ei

Vacanţele de vară şi le petrecea cu spectacolele grupului Minisong, condus de Ioan Luchian Mihalea. Mai târziu, mergea cu Abracadabra la filmări, toată vara, la mare, iar iarna - la munte. Persoana care i-a marcat cel mai mult copilăria a fost „Magi", adică Marian Râlea. „Datorită lui am ales să fac actorie. El m-a făcut să mă îndrăgostesc de această meserie. Este un om cu totul deosebit."

Dana recunoaşte că era un copil agitat, de aici şi porecla de Abramburica, dar şi faptul că nu era răsfăţată, iar părinţii ei au lăsat-o mai liberă, mai independentă. „La 4 ani aveam turnee în ţară, fără părinţi. La 5-6 ani plecam deja în străinătate cu spectacole. De la 8 ani eram angajată la Pro Tv şi ştiam ce înseamnă un salariu, o diurnă, un concediu. Aşa că eram o fire zvăpăiată, agitată, dar atentă, disciplinată, responsabilă şi muncitoare când se dădea «Acţiune» pe platou.

" Când era mică, Dana ar fi vrut să devină stewardesă, iar pe la 10 ani ştia deja că e făcută pentru actorie. Primul prieten l-a avut la 15 ani, iar primul sărut, tot atunci, cu Mihai (mai mare cu trei ani decât ea), care venea în pauze să-i „fure câte un pupic", însă ea nu se lăsa. „Abia după trei luni a reuşit, saracu', să mă sărute. „Dacă ar fi să se gândească la momentele când va înainta în vârstă, Abramburica spune că ar alege să locuiască pe o plajă liniştită.