Cristi Iacob: „Mă amuz cât de tâmpit pot fi uneori“

Cristi Iacob, actor

A făcut cunoştinţă cu telespectatorii în 2000, când a început să prezinte „Rişti şi câştigi“, iar acum este strigat Fabrizio pe stradă, situaţie cu care încearcă să se obişnuiască.

Cristi Iacob (42 de ani) şi-a împărţit viaţa cu scena de la bun început. Prima dragoste a fost vioara, urmată de actorie. Pe lângă asta, scrie şi sculptează, deşi preferă să spună că, de fapt, ciopleşte pietre. Cristi Iacob iese din tipar, chiar şi din cel al unui actor nonconformist.

Nu-i plac frazele lungi, mai ales cele menite să-l descrie. Trăieşte cum îi vine, se bazează pe inspiraţiile de moment şi îşi doreşte ca viitorul să fie acolo, aşteptându-l, iar el să fie recunoscător pentru asta. S-a căsătorit cu logodnica lui, Gabriela Iacob, pe un cal alb, Steluţa, la Galeşul de Argeş.

Citeşte şi: VIDEO Ce face filmul străin pentru actorul român?

A fost internul Oprişor în filmul „Tinereţe fără bătrâneţe" al lui Francis Ford Coppola şi urmează să joace cu Nicolas Cage în „Ghost Rider 2". În prezent este Fabrizio, din serialul „Moştenirea", difuzat de Pro TV, dar joacă şi în piesa de teatru „Mantia de stele", după Milorad Pavič, la Teatrul Mic din Bucureşti.

„Adevărul": Ai optat pentru roluri de „dur" în ultima perioadă. Te caracterizează în vreun fel?

Cristi Iacob: Nu prea, deşi sunt categorisit de către unele persoane din apropiere că n-aş fi un individ „comod". Roluri de dur am mai avut şi cu alte ocazii. E puţin cam mult spus că în ultima vreme am jucat mai mult de-astea. Doctorul Flaisberg din „Aniela", de la Acasă TV, era cât se poate de blajin, dacă nu chiar bleg.

Cum s-a schimbat Cristi Iacob de la „Rişti şi câştigi" până astăzi? Ai repeta experienţa?

Păi, s-a schimbat vrând-nevrând, că anii trec peste oricine, doar imbecilii rămân constanţi şi neatinşi de nimic. De-aia se şi numesc imbecili. Cum s-a schimbat individul respectiv, habar n-am. Iar de repetat experienţele, nici să mă dau cu fundul de pământ şi n-aş avea cum.

Vreun moment „memorabil" din partea unui necunoscut care te-a oprit pe stradă pentru că te-a recunoscut de la TV?

M-am obişnuit să mă strige lumea Fabrizio pe stradă. La început mă scotea din sărite, dar acum m-am liniştit, în fond este normal. Dacă
l-aş vedea şi eu pe Einstein pe stradă, aş ţipa după el să-mi explice cum este cu relativitatea asta. Nu prea desluşesc ce poate însemna „memorabil", poate te gândeşti la ceva picant. Poate momentul în care, la un interviu televizat, în direct, prezentatorul, un important om de presă, mi-a spus: „Să auzim câteva cuvinte şi de la domnul Cristi Puiu", iar eu i-am răspuns: „Poate Cristi-puiule".

Sunt mai puţini cei care ştiu că sculptezi...

Nu e sculptură, chinui şi eu pietrele niţel, aşa, de drag, este o chestie foarte intimă şi personală. E un tam-tam cam mare. E drept că am expus la Naţionala de sculptură mică anul trecut, dar a fost un cadou frumos din partea unor oameni care mă iubesc, nişte sculptori mari ai României. Dar de cioplit, mai rar în ultima vreme. Ultima lucrare am donat-o pentru o expoziţie în scop umanitar.

Ce face Cristi Iacob ca să scape de nebunia cotidiană?

Îşi vede de nebunia lui... De propria lui idioţenie. Şi mă mir şi mă amuz cât de tâmpit pot fi uneori. Şi mă mai mir de oamenii care comentează tâmpeniile făcute de alţii, când în ei înşişi colcăie tâmpenia ca în vulcanii noroioşi de la Buzău. Asta nu înseamnă că nu iubesc omul ăsta caraghios din preajmă, românul ăsta paradoxal, cretin şi genial în acelaşi timp. Adică, în cuvinte mai puţine, contemplu, dragă, contemplu.

Sunt momente în care simţi că poate alte timpuri ţi s-ar fi potrivit?

Normal că nu. Nu decide omul ce i se potriveşte mai bine, iar comentariile de genul „eu ar fi trebuit să mă nasc pe vremea lui Nabucodonosor" sunt alintături pur prosteşti şi inutile. Cu siguranţă, ăsta e timpul care mi se potriveşte cel mai bine şi trebuie să mă bucur de el aşa cum este el şi nu să jinduiesc după cai verzi pe pereţi de peşteră din Tassili.

Ai venit pe un cal alb la nunta ta. A fost un lucru pe care tu ţi l-ai dorit sau ai fost Făt-Frumosul Gabrielei?

Am vrut cal de când am ajuns în locul acela minunat, numit Galeşul de Argeş. Ar fi fost stupid să vin cu un SUV. N-am vrut cal alb. Mi s-a oferit. A fost un dar de la Bunul Dumnezeu. Calul roib pe care îl antamasem era plecat la un prozaic strâns de fân. Eram cam morcovit. Am trecut pe lângă o poieniţă scăldată în soare pe care păştea domol un cal alb, Steluţa. Am vorbit cu omul, am săltat pe deşălatelea şi asta a fost. Făt-Frumos? Am unu şaptezeci, dragă. Şi patruj' de ani...

„Dragostea durează 3 ani"?

Sigur că nu. A demonstrat-o Iisus Hristos, acum vreo două mii de ani.

Îţi mai aduci aminte prima apariţie pe scenă?

Păi, am fost pe scenă de mic. Am făcut vioară din clasa întâi şi aveam concerte la finalul fiecărui trimestru. Ca un soi de examene. Eliminatorii. Greu şi înspăimântător. Dar pot să-ţi spun că am mari emoţii de fiecare dată înainte să intru în scenă şi acum.

Cât te acaparează un rol?

Toate îţi schimbă ceva, n-ai cum altfel. Trec prin tine, eşti tot tu, nu e altul. Asta cu dedublatul, că eşti altcineva, că pielea personajului etc. sunt gogoriţe de adormit studenţii şi de justificat în faţa nevestei, după ce o înşeli cu neruşinare şi spui că n-ai fost tu, ci „unul modificat interior" din cauza teatrului.

Ce-ţi doreşti pe viitor?

Aştept să mi se întâmple. Viitorul ăsta. Îmi doresc să nu treacă nimic pe lângă mine, fără să-l rumeg bine, să fiu treaz şi atent la minunile din jurul meu.

"Aştept să mi se întâmple. Viitorul ăsta. Îmi doresc să nu treacă nimic pe lângă mine, fără să-l rumeg bine, să fiu treaz şi atent la minunile din jurul meu."

„Mirosul ăla de toamnă târzie"

Deşi este văzut ca un „băiat rău“, Cristi Iacob nu se consideră un dur Foto: Mediafax

Născut la 18 octombrie 1968, Cristi Iacob şi-a petrecut tinereţea la Galaţi. Cu mamă-pictoriţă şi tată-sculptor, Iacob a avut parte de o copilărie „frumoasă şi variată". Le rămâne recunoscător părinţilor săi, în mare parte pentru lucrurile în care crede astăzi. „M-au învăţat probabil şaptezeci la sută din ceea ce bănuiesc că ştiu", spune, în stilul caracteristic, actorul.

„Nu m-am plictisit deloc. Şi nici cei din jurul meu", se amuză Cristi. Spune că a fost genul de copil pe care „nu cred că ţi l-ai dori". „Nu vorbesc de învăţătură, ci de «mişcare». Am fost un «mişcător». Dacă era linişte în spaţiul în care eram, ai mei intrau în panică. Erau convinşi că am murit", rememorează actorul.

Are amintiri puternice legate de lucrurile din copilăria petrecută la bunici. „Îmi aduc aminte de gorunii înalţi de la bunica, în care îmi făceam case de scânduri până încoace, spre studenţie. Sus de tot, în cupolele de vâsc din vârf, la cincisprezece-douăzeci de metri înălţime. Printre cuiburi de gărgăuni şi de sfrâncioci. Mamăă! Mi s-a făcut o poftă", spune Cristi Iacob.

Ca pentru orice copil care a trăit la ţară mai mult timp, mirosul pregnant care îi aduce aminte de perioada fericită este unul cât se poate de natural. „Mirosul ăla de toamnă târzie, de prune uscate, mere, ţuică fiartă, nuci prăjite".

"Am fost un «mişcător». Dacă era linişte în spaţiul în care eram, ai mei intrau în panică. Erau convinşi că am murit."

"Nu e sculptură, chinui şi eu pietrele niţel, aşa, de drag, este o chestie foarte intimă şi personală. E un tam-tam cam mare. (...) De cioplit, mai rar în ultima vreme. Ultima lucrare am donat-o pentru o expoziţie în scop umanitar."

Carte de vizită

Şi-a început cariera în televiziune ca prezentator al emisiunii „Rişti şi câştigi", difuzată de Pro TV, în 2000. A mai prezentat emisiunea „Cartea TVRecordurilor", în 2004, şi a continuat în seriale TV precum „Cu un pas înainte" (2007), în rolul profesorului de actorie Cristian Romanescu. Au urmat producţiile TV „Martor fără voie" şi „Băieţi buni", unde l-a interpretat pe Rotulă.

Pe scenă, Cristi Iacob şi-a început activitatea în 1993, de când lucrează la Teatrul Mic, în Bucureşti. De asemenea, actorul a putut fi urmărit şi în piesa „Dragostea durează trei ani", în regia lui Chris Simion, jucată în Lăptăria lui Enache.

A fost distins cu premii naţionale şi internaţionale, precum premiul Festivalului de la Arcachon, Franţa, pentru rolul lui Pepe, din filmul „Pepe şi Fifi" (1994), al lui Dan Piţa.

Cristi Iacob a fost un copil năzdrăvan