Viaţa prin balonul roz: Piracanga, după un an

Toate întâmplările prin care a trecut familia Câmpean în ultimele 12 luni sunt răspunsuri pe care Laura le căuta la întrebările fundamentale ale vieţii. În acest răstimp, am descoperit câte bucurii aduce viaţa simplă şi câţi oameni buni poţi să întâlneşti acolo unde te aştepţi mai puţin.

Acum un an - mai exact la 16 iunie - aterizam în Brazilia şi ajungeam în Piracanga, după o călătorie de aproape 30 de ore. Luam viaţa de la capăt - eu, Florian şi copilul nostru din burtică - într-un sat ecologic din Bahia, un loc înconjurat din trei părţi de junglă şi având în faţă Oceanul Atlantic. În timp ce voi citiţi rândurile astea, noi strângem ultimele bagaje înainte de vizita de trei luni în România.

Mai citeşte şi:

Laura şi Florian, românii din Brazilia, cuprinşi de "frica de România"

Mâine suntem în avion. Şi, înainte de plecare, m-am întrebat aşa, ca un fel de bilanţ, ce mi-a adus anul ăsta? Cum s-a schimbat viaţa mea, cum m-am schimbat eu, cum am crescut şi ce-am învăţat într-un an de zile?

Simplitatea vieţii

Dacă, pe undeva, mai aveam acum un an, într-un colţişor de minte, vreo îndoială legată de alegerea de a-mi trăi viaţa liber, neîngrădit, având încredere şi lăsându-mă în mâinile uriaşe şi atât de bune şi blânde ale lui Dumnezeu, acum nu mai am.

Acum sunt sigură că asta e calea, ăsta e răspunsul. Acum sunt sigură că viaţa e făcută pentru bucurie, pentru iubire, pentru împărtăşire, pentru a o trăi frumos, în recunoştinţă pentru tot ce avem şi în armonie cu oamenii, cu natura, cu Tot Ceea ce Este.

Anul ăsta în Piracanga m-a învăţat atât de mult despre simplitatea vieţii. M-a învăţat că nu am nevoie nici de bani mulţi, nici de cele mai la modă haine de firmă, nici de shopping, nici de televizor, nici de restaurante sofisticate, nici de petreceri mondene, nici de un job sus-pus sau de o poziţie socială care să-mi deschidă toate uşile ca să fiu fericită. Şi, mai ales, ca să fiu eu însămi.

Şi am enumerat toate cele de mai sus pentru că aşa a fost viaţa mea mulţi ani. Am aflat nu numai că nu am nevoie de toate astea. Ci, mai important, că toate astea mă împiedicau să aflu, să văd, să simt cine sunt, ce vreau, ce iubesc, de ce mi-e frică, ce mă doare, ce mă face să râd, ce mă face să plâng şi ce îmi şopteşte inima.

Am mai aflat şi am mai învăţat că, indiferent dacă avem opinii diferite, experienţe de viaţă diferite şi trăim în stiluri diferite, toţi avem, de fapt, aceleaşi doruri şi dorinţe, aceleaşi dureri şi nevoi, aceeaşi foame de iubire şi aceeaşi căutare pentru ceea ce e adevărat, unic, profund în fiecare dintre noi. Şi că opiniile diferite, de fapt, chiar nu contează. Contează doar să ne acceptăm, să ne ajutăm, să ne privim în ochi, să ne onorăm.

Margarita, Suely, Olivia, oameni...

Şi pentru că nu există coincidenţe, în anul în care în viaţa mea a venit Sasha am întâlnit-o pe Margarita, ca să învăţ atâtea despre copii. Am întâlnit-o pe Suely, ca să nasc un copil întreg şi sănătos. Am întâlnit-o pe Olivia, ca să învăţ despre cum să mă conectez cu ceea ce simt şi în felul ăsta să mă cunosc mai bine. Şi să fac în mine schimbări de care copilul meu are nevoie. Am ajuns să trăiesc în locul ăsta făcut parcă pentru femei gravide şi pentru copii mici - atâta linişte, atâta calm, atâta cântec de natură pură, curată, fericită. Am învăţat să mă relaxez.

Să încetinesc. Am învăţat să respir. Am învăţat să mă respect. Am învăţat să-mi spun adevărul meu, indiferent dacă asta supără. Să-l spun cu calm şi cu iubire. Chiar dacă nu reuşesc să fiu calmă şi iubitoare întotdeauna. Am aflat că aşa vreau să-l cresc pe Sasha - în respect, în adevăr, în calm, în relaxare, în iubire, în timp de respirat, în timp de adus mulţumire şi recunoştinţă pentru tot ceea ce primim, din abundenţă, de la Dumnezeu.

Un an de zile, într-un sat înconjurat de junglă, în Bahia, Brazilia. Mulţumesc pentru tot anul ăsta. Mă simt încă o dată binecuvântată. Şi asta e ceea ce vreau să aduc cu mine în România: binecuvântarea asta, recunoştinţa şi liniştea şi să nu le pierd nici măcar pentru o secundă. Iar dacă le pierd, să-mi amintesc să le aduc, cu blândeţe, înapoi...

Români în Bahia

Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (38 de ani) sunt doi români pentru care viaţa e mai mult decât muncă, şefi, stres şi credit la bancă. Împreună cu Sasha, băieţelul cuplului, cei doi trăiesc „departe de lumea dezlănţuită", la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un „sat eco" din sudul statului brazilian Bahia.

Au ajuns acolo anul trecut, pe când Laura era încă însărcinată. În Brazilia, toamna trecută, s-a născut Sasha. În fiecare săptămână, Laura povesteşte pentru cititorii ziarului „Adevărul" cum este viaţa în Piracanga.