Laura şi Florian, românii din Brazilia, cuprinşi de "frica de România"
0Încă o lună în Paradisul din Piracanga. Şi totuşi, realitatea de „acasă“ îi face pe Laura şi pe Florian să se gândească cu frică la cele trei luni pe care le vor petrece în România. Ne întoarcem în România peste o lună. Suntem schimbaţi, dar ne e teamă de durerea pe care o vom simţi la vederea oamenilor tot mai trişti din ţară.
Nu ştiu când au trecut 11 luni. 11 luni de când trăim în Brazilia, de când am lăsat în urmă România, familiile, prietenii, tot ce ştiam că înseamnă „viaţa noastră acasă" şi am ales un alt drum şi o altă ţară. Nu ştiu când a trecut timpul ăsta. Nu ştiu când au trecut cele nouă luni de graviditate, când au trecut şase luni de când s-a născut Sasha, nu ştiu când am învăţat portugheză şi când am simţit că Bahia şi noii noştri oameni dragi din Piracanga devin noua noastră familie, noul nostru „acasă".
Mai citeşte şi:
Mai avem exact o lună şi ne întoarcem în România. Doar în vizită, nu de tot. Mai avem numai o lună, care trece şi asta ca gândul şi ca vântul. Iar astăzi, în timp ce ne plimbam toţi trei pe plajă înainte de apus, cu Sasha dormind în baby carrier-ul purtat de tatăl lui, am făcut aşa, un scurt bilanţ. Unde suntem după aproape un an de zile?
Ne-am schimbat
Suntem mai înţelepţi. Asta sigur. Suntem mai senini, mai buni, mai calmi. Mai conectaţi cu noi înşine şi cu sufletele noastre, mai conectaţi cu ceilalţi oameni şi cu sufletele lor. Mai conectaţi cu Dumnezeu. Suntem mai prezenţi în propriile noastre vieţi, în ceea ce simţim, în ceea ce ne face fericiţi, în ceea ce ne doare. Ştim mai bine ce vrem şi ce nu mai vrem. Suntem schimbaţi.
Am învăţat mai multe despre respectul de sine şi pentru ceilalţi, despre iubirea de sine şi de ceilalţi. Am învăţat - şi suntem încă în procesul ăsta - să spunem şi „nu", cu iubire. Suntem mai integri şi mai adevăraţi, dar încă mai avem mult de lucrat la partea asta. Suntem mai răbdători. Şi am învăţat să ascultăm mai mult. Ne plimbam pe plajă, aproape de apus, cu un curcubeu cât toate zilele desenat pe cer, cu Oceanul la reflux...
Zeci de kilometri de plajă pustie. Doar plajă, Ocean şi cocotieri, zeci de kilometri. Câţiva vulturi negri poposiţi pe nisip şi noi trei, mergând ţinându-ne de mână prin apă. Ne-am imaginat pentru o clipă că anul ăsta a fost doar o vacanţă lungă şi că acum ne întoarcem în România, înapoi la muncă. Înapoi la viaţa de dinainte de anul ăsta. „Nuuuuuuuuuuu, simt că mi se face inima ghem, deci nu!"
Mi-e frică de România. Mi-e frică de lunile astea trei pe care le vom petrece în ţară. Mi-e frică. Nu din cauză că mi-aş pierde cele învăţate şi transformate înăuntrul meu în anul ăsta, nu. Simt că tot ceea ce-am înţeles şi am schimbat în mine se află la nivel profund, real, în inima mea. Nu mai poate fi pierdut. Şi atunci, de ce mi-e frică?
Teama de exterior
Vorbesc cu părinţii mei pe messenger şi-mi spun numai despre pensii micşorate, salarii reduse, oameni ieşiţi în stradă, criză economică, certuri politice. Frică. Frica de viaţă. Frica tuturor de tot. Nu mai ştiu nimic despre toate astea de un an, nu mai ştiu nimic. În balonul nostru roz, în lumea în care trăim acum, singurele angoase sunt cele pe care ni le provocăm singuri. În exteriorul nostru, totul e perfect aici. Ascult ce-mi spun ai mei despre situaţia din ţară şi mi se face frică.
Şi mă doare. Mă doare să-i ştiu îngrijoraţi, speriaţi, supăraţi. Mă doare să o ştiu pe sora mea speriată că va rămâne fără salariu şi că nu va avea cu ce să-şi plătească ratele la bancă. Şi-mi dau seama că de asta mi-e frică, de fapt. Mi-e frică să simt durerea celor dragi mie, să simt durerea din mine când văd tristeţea de pe chipul oamenilor, lipsa lor de zâmbet, teama de ziua de mâine, care îi face să se muşte, să se urască, să se judece şi să se îmbrace, zi de zi, în platoşa asta parcă de nepătruns a negativităţii şi pesimismului. Mă dor toate astea până la sânge. Şi de trei luni de durere din asta mi-e frică.
Luăm cu noi balonul roz!
Terminăm plimbarea, ne apropiem de casă. Sasha s-a trezit şi tresare brusc la sunetul unei păsări mai gălăgioase în seara asta. Habar nu are ce sunt alea claxoane sau oameni strigând unii la alţii. În lumea pe care o cunoaşte el nu există nimic strident şi lipsit de armonie. „O să ne luăm balonul roz cu noi în România, da? O să facem doar acele lucruri care ne fac să ne simţim bine şi fericiţi, o să mergem doar în acele locuri care ne bucură, da?" Eu şi Florian ne facem promisiunea asta, încă de pe acum. Şi ne ţinem strâns de mână şi ne bucurăm de încă o lună în Paradis, în linişte, în armonie, în cântec de greieri, în sunet de valuri, în verdele cu flori care ne bucură ochii în fiecare zi.
*Alte povestiri din Piracanga puteţi citi pe blogul viataprinbalonulroz.blogspot.com.
Români în Bahia
Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (38 de ani) sunt doi români pentru care viaţa e mai mult decât muncă, şefi, stres şi credit la bancă. Împreună cu Sasha, băieţelul cuplului, cei doi trăiesc „departe de lumea dezlănţuită" la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un „sat eco" din sudul statului brazilian Bahia.
Au ajuns acolo anul trecut, pe când Laura era încă însărcinată. În Brazilia, toamna trecută, s-a născut Sasha. Şi tot acolo a primit şi botezul spiritual. În fiecare săptămână, Laura povesteşte pentru cititorii ziarului „Adevărul" cum este viaţa în Piracanga, unde locuieşte împreună cu familia ei.
Se încarcă comentariile...
