Doctorul care le scoate pacienţilor cipul din cap

Adela Sălceanu, medic primar psihiatru

Adela Sălceanu, medic primar psihiatru la Spitalul „Obregia“ din Capitală, îi învaţă pe bolnavii de schizofrenie cum să-şi anticipeze „căderile“ şi îi ajută să-şi afle talentele. Doctoriţa Sălceanu este un medic atipic. Nu poartă halat şi nici saboţi albi marca Scholl, cum au medicii de spital. Umblă în blugi şi tricou şi cea mai mare parte a timpului şi-o petrece stând de vorbă cu amicii ei de la centrul „Trep

Aceştia suferă de schizofrenie sau de alte tulburări psihice şi vin la ea ca să îi povestească orice, de la securiştii „care le controlează viaţa cu ajutorul cipurilor implantate sub piele" până la ultima dragoste neîmplinită.

Mai citeşte şi:

Bucureştenii, bolnavi de scenarită: „Orice zvon care le ajunge la urechi le schimbă viaţa”

Ea îi ascultă, vorbeşte cu ei şi îi ajută să se înţeleagă pe ei înşişi. Când se iveşte ocazia, pune umărul ca ei să-şi găsească şi un job.

„Adevărul": Cum vi se adresează pacienţii?

Adela Sălceanu: Marea majoritate îmi spun "Adela", pentru că eu le cer aşa. Încerc astfel să le transmit că vreau să stabilim o relaţie de colaborare şi că ne ajută o formulă de adresare orizontală. Sigur, aici intervin cutume culturale, pentru că în România se foloseşte pronumele personal de politeţe. Iniţial sunt destul de timoraţi, însă văzând şi pe alţii că îmi spun pe nume, până la urmă acceptă să-mi spună "Adela". Mulţi aleg o formulă de compromis şi îmi spun "doamna Adela".

Şi dumneavoastră cum le spuneţi lor, bolnavilor?

„Beneficiari" (râde). Termenul folosit de statele avansate în această terapie este de „user", însă tradus la noi sună aiurea: „consumator". Aşa că aici, la Departamentul de Psihiatrie Comunitară şi Reintegrare Psihosocială „Trepte", le spunem „beneficiari". Centrul a fost creat în 2000, la iniţiativa Ligii de Sănătate Mintală, şi primii beneficiari care au venit aici i-au zis „Trepte", cu sensul de trepte spre o viaţă normală, spre integrare socială. Domnul dr.  Radu Teodorescu, şeful secţiei de psihiatrie de aici, a vrut ca centrul să fie unul de referinţă în psihiatria comunitară. Cu finanţare de la Banca Mondială am asigurat logistică şi am făcut traininguri cu specialişti pentru reabilitare psihosocială şi de terapie cu persoane schizofrenice. Acum aici suntem doi psihiatri, două asistente şi un asistent social.

De ce aţi ales bolnavii de schizofrenie?

Pentru că aici nevoia de terapie este foarte mare. De fapt, sunt multe nevoi, dar în zona tulburărilor psihotice, schizofrenia este este punctul cel mai important. Cei care vin aici au tratament medical care îi ajută să-şi controleze boala, dar dizabilitatea lor e mai mare. Persoanele cu schizofrenie au halucinaţii, ei pot auzi şi simţi lucruri care nu există în realitate. Îmi spun, de exemplu, că au un cip implantat undeva în corp. Când vin aici, la centru, ei nu sunt în perioade atât de acute, halucinaţiile nu sunt intense. Aici nu se fac intervenţii în criză. De obicei ei vin aici la sfârşitul unui episod. Şi se ajută şi între ei foarte mult, dacă unul dintre ei face o recădere, ceilalţi sesizează şi vin şi ne spun. Am reuşit de câteva ori să ajustăm tratamentul unor beneficiari şi să evităm internarea pentru că ceilalţi stăteau cu ochii pe ei.

Dar de ce spuneţi că e bine să evitaţi internarea?

Pentru că în majoritatea cazurilor, există o reacţie emoţională a beneficiarilor faţă de internare şi nu vor. Sunt şi situaţii în care ei realizează că au nevoie şi atunci o acceptă.

Bolnavii de schizofrenie realizează că au nevoie de ajutor?

Da, au momente de critică a propriilor gânduri. Adică sunt pacienţi care spun "am halucinaţii toată ziua", ceea ce înseamnă că ei realizează că "e partea aia de boală". Ei observă uneori că li se repetă nişte lucruri şi încearcă să-şi explice de ce. Şi fac eforturi să distingă între gândurile bune şi cele rele, să le verifice. Şi întreabă pe alţii, eventual pe cei din familie. Prietenii mai puţin, îi evită. În general evită expunerea - nu vor să se ştie că sunt bolnavi, nu se lasă fotografiaţi. Dar aici, la centru, vorbesc între ei. Au o sală unde joacă ping-pong, mai beau o cafea şi acolo discută orice, de la sex şi boală până la serviciu. Colateral, se întâmplă ca eu să mai aflu câte ceva.

Şi ce îşi spun schizofrenii între ei despre boală?

Îşi spun, de exemplu, ce a făcut fiecare atunci când "au auzit voci". Află, de exemplu, de la celălalt, că dacă dai drumul la TV, o suni pe mama sau te plimbi, nu mai auzi vocile din cap. Sau că e bine să cânţi ceva.

Dumneavoastră cum vorbiţi cu ei despre acele momente?

În cazul ideilor delirante, unde gradul de credinţă al persoanelor este extraordinar de puternic, rezistent la orice fel de argumente, nu vorbesc cu ei despre asta. Ideile de urmărire şi de persecuţie sunt extreme de frecvente. Ori cele în care zic "ăia îmi transmit raze". Dacă intri cu el într-o discuţie în care încerci să-i aduci argumente contrare ideii sale, nu e bine. Eu voi fi doar încă una dintre cei care nu-i cred. Nu ăsta e primul pas. Primul pas este să afli ce simte şi cum simte şi de aici am putea construi uşor orice, pentru că deja s-a stabilit o minimă încredere.

Cum ajung bolnavii aici, la "Trepte"?

De obicei sunt trimişi de colegi sau aduşi de alţi pacienţi. Mi-aş dori să vină mai mulţi dintre cei internaţi deja în spital.. "Treptele" se ocupă de persoane cu schizofrenie, tulburări de schizofrenie sau tulburări afective bipolare. Întâi le evaluăm simptomele şi facem o schemă de evaluare a calităţii vieţii, adică încercăm să aflăm ce se mai întâmplă în viaţa lor. Pentru că noi aici nu putem să vindecăm schizofrenia, dar putem să-i ajutăm să se simtă mai bine. Avem pacienţi în remisie care se simt mult mai bine.

De ce aţi făcut psihiatrie?

La rezidenţiat aveam medie mare şi aş fi putut alege orice. Dacă aş fi ales orice altă specializare, mă vedeam în viitor cam pe unde aş ajunge. Mă vedeam internistă, într-un spital, nu-mi plăceau specializările chirurgicale, le găsesc foarte consumatoare. Şi acum, când mai ajung prin spital, mi se face rău când simt mirosurile acelea. Însă când mă gândeam la psihiatrie, nu mă vedeam nicicum în viitor. Şi asta m-a tentat.

Vă sună pacienţii noaptea?

De sunat nu, deşi numărul meu este la dispoziţia tuturor. O singură dată m-a sunat unul dintre ei la 3 dimineaţa, ca să-mi spună că se internează, dar era un caz de urgenţă. Dar îmi trimit mesaje noaptea, da. Odată am primit 50 de mesaje de la un beneficiar care făcuse o problemă din cauză că fusese refuzat de o femeie pe care o plăcea. Am aflat dimineaţă, când am vorbit cu el, că nu-mi trimisese mesajele numai mie, ci la toţi cei pe care îi avea în listă.

Se spune că medicii psihiatri înnebunesc şi ei un pic. E adevărat?

N-am simţit că „alunec", dar am simţit ceea ce se numeşte „burn-out". Adică eram atât de obosită încât nu mă mai puteam relaxa. Ca atunci când pleci în concediu şi nu poţi să te detaşezi de munca ta. Uneori, când se adună multă oboseală, descopăr că-mi vine să plâng atunci când văd un cerşetor bătrân.

"Noi, aici, nu putem să vindecăm schizofrenia, dar putem să-i ajutăm să se simtă mai bine. "

„Dacă trebuie, discut cu patronul lor despre boală"

Magazinul cu obiecte făcute de bolnavi 

Spuneţi-mi ceva despre cei care şi-au găsit un loc de muncă.

În 2009 noi am început un proiect de integrare pe piaţa muncii cu Agenţia de Monitorizare a Presei şi Motivation. Aceştia din urmă le caută joburi, condiţia principală fiind ca angajatorii să ştie de boala lor. Asta tocmai pentru că există o mare reticenţă faţă de aceşti oameni. Motivation are o bază de date cu angajatorii şi când apare ceva, ne anunţă. Eu aflu de la beneficiari dacă vor să se angajeze şi le evaluez posibilităţile, ce şi-ar dori şi ce pot să facă. Eventual ce cursuri le mai trebuie: de bucătăprie, turism, secretariat, calculatoare.

Şi aţi reuşit să angajaţi pe cineva?

Da, o tipă la un atelier de lucrat bijuterii manuale, un tânăr care ajută la bucătărie într-un restaurant şi un operator de calculatoare.

Cum au fost primiţi de patroni?

Destul de bine. Unul dintre ei, bijutierul, a vrut să discute cu medicul, adică cu mine. Şi m-am dus. Mi-a plăcut că nu voia se afle cât de „periculos" este să ai un astfel de angajat ci, dimpotrivă, cum ar putea să-l ajute, ce nevoi are, la ce ar trebui să fie atent.

Fata mai lucrează la bijuterii?

Are 24 de ani şi vine la noi de vreo 7, 8. Mai lucrase ca vânzătoare în Piaţa Berceni. A avut o recădere, a lucrat la căsuţă „Happy House" (n.r., „căsuţa fericită"), locul unde noi vindem, aici, la spital, obiectele făcute de beneficiarii noştri. Din păcate, la atelierul de bijuterii a renunţat după un timp şi noi am aflat prea târziu de ce. Fata se pricepea şi era meticuloasă, lucra bine, bijuteriile erau cu argint şi trebuia să monteze nişte lucrări. Dar de acolo i se dădea de lucru şi acasă şi în ultima vreme din ce în ce mai mult acasă şi din ce în ce mai puţin la atelier. Or, ea voia să aibă şi să vină la un serviciu, să iasă din casă pentru acest job...

Şi celălalt de la restaurant?

Era vorba de un job de 5 zile pe săptămână, iniţial a mers cel pe care l-am recomandat, însă până la urmă s-a înţeles cu un alt coleg de aici, de la „Trepte", şi a împărţit cu el, unul face două zile, iar celălalt, trei. Cred că nu a putut merge cinci zile pentru că nu mai lucrase înainte. Dar acum este într-o remisie foarte bună.

„Nimeni nu are halucinaţii vesele"

Primul pas în terapie: câştigarea încrederii pacientului

Când şi cum apare schizofrenia?

Vârful de incidenţă este de 20 de ani pentru bărbaţi şi de 24 de ani pentru femei. Ei văd că se schimbă ceva, dar nu sesizează că e o problemă psihică. Adesea debuturile sunt mai lente: dorm mai prost, nu se mai concentrează, nu mai pricep, apar gândurile bizare. În fază maximă, ajung la deliruri religioase, idei de persecuţie sau de urmărire. Felul în care o persoană îşi construieşte delirul vine din viaţa sa. De exemplu, dacă spun "mă urmăreşte Securitatea", atunci am avut persoane în familia mea care au spus asta.

Ce senzaţie îl domină pe un schizofrenic?

La început totul este trăit cu o îngrozitoare anxietate. Adesea conţinutul gândului nu este vesel. Nimeni nu are halucinaţii vesele, nimeni "nu aude" lucruri drăguţe. O persoană pe care am avut-o în tratament şi lucra într-o instituţie bugetară semnase nişte hârtii în timp ce şefii ei erau în concediu. Ajunsese să creadă că pentru a-i face probleme, şefii ei plecaseră intenţionat în concediu şi că totul este pentru a o închide sau a o otrăvi. Nu mai vorbea la telefonul mobil, închisese toate telefoanele din casă. Într-un final, ca să verifice dacă a fost otrăvită, s-a dus să doneze sânge pentru că ştia că i se fac analize. A mers până acolo încât a luat buletinul de analize şi s-a dus să-l legalizeze la notariat, pentru că o parte din ea îi spunea că nu-i adevărat ce crede. Însă toate astea n-au liniştit-o. Soţul ei a adus-o aici. Eu am încercat să o conving să meargă la medicul de familie şi să-i dea concediu medical. Nu i-am zis că nu e adevărat ce crede, ci că "trebuie să te linişteşti, să dormi, eşti foarte obosită". Îmi amintesc că i-am dat un tratament şi a avut probleme cu un medicament, pentru că pe cutie scria "comprimate filmate". Şi ea credea că o filmează prin acele pastile.

Ce s-a întâmplat până la urmă cu ea?

Şi-a dat demisia de la serviciu. A făcut tratament cam un an, după şase luni şi-a găsit un job, mă sună şi ne vedem din când în când. Ultima oară am aflat că e însărcinată în 7 luni. Faptul că n-am mai primit niciun semn de la ea pentru mine înseamnă că e ok. Ea este dintre cei care au avut doar un episod. Riscul pentru cei care au avut un episod este diferit: unii pot merge spre repetare şi schizofrenie, iar alţii rămân cu o singură experienţă.