Paraşutistul recordmen mondial

Gheorghe Iancu, 78 de ani, a atins la 31 mai 1961 perfecţiunea: prima aterizare din lume la punctul fix zero. Are la activ peste 4.000 de lansări cu paraşuta şi este deţinătorul a 36 de recorduri naţionale şi două mondiale.

Citiţi şi: BIHORENI DE EXPORT Românul care antrenează militarii americani la parașutism

VIDEO/Galaţiul are titlul de vicecampion naţional la parapantă

31 mai 1961 a fost o zi magică. Şi paraşutistul a simţit asta de dimineaţă, de la orele când aerodromul începea să se însufleţească. Era ceva în aer, şi se anunţa ceva deosebit. Era o dimineaţă de mai pe Aerodromul Strejnic din Ploieşti, cerul era senin şi paraşutiştii lotului republican îşi cărau paraşutele spre locul de îmbarcare. Visurile tuturor erau concentrate în acelaşi punct, toţi îşi doreau acelaşi lucru: să fie cel mai bun în ziua aceea.

Prima lansare cu paraşuta, la proba de 1.000 de metri, cu aterizare la punct fix, a fost record naţional, următoarea la fel, şi astfel toate cele ce au urmat, surclasându-le pe cele anterioare. 1.25 metri, 0,91 metri, 0,80 metri, totul înainta ca după un plan scris, înspre punctul fix al perfecţiunii: zero.

Dar oare avea să-l atingă cineva? Sorţii hotărâseră ca Gheorghe Iancu să sară ultimul. Era deja ora prânzului şi condiţiile meteorologice nu mai erau la fel de favorabile ca dimineaţă: vântul se înteţise un pic, azuriul cerului se mai estompase. Toate aceste semne erau traduse în cifre şi calcule în capul lui. Apoi, când zarva din minte înceta, apărea strategia.

Când avionul în care se îmbarcase a făcut ultimul viraj înainte de a intra pe linia de lansare, când altimetrul a arătat 1.000 de metri, Iancu şi-a lipit obrazul de metalul rece al cadrului uşii. Jos, aerodromul atât de familiar devenise o aglomerare de linii şi puncte.

Între ele însă, paraşutistul distinge clar groapa cu nisip încadrată de participanţii la concurs, care probabil acum privesc în sus şi aşteaptă. Acolo trebuie să aterizeze el cu paraşuta. În punctul zero, acolo unde nimeni, de nicăieri de pe planetă, nu mai aterizase, până în ziua aceea de 31 mai 1961. Şi cei de jos ştiau asta, şi el era ultimul concurent, aşa că aşteptau.

Un băiat a încremenit sub cer

Ca să ajungă la ziua asta, pentru Gheorghe Iancu a trebuit să fie încă o zi. Tot primăvara, la 4 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Americanii asediau Bucureştiul, şi în ziua aceea, când cerul era împânzit de avioane de bombardament, şi când toţi alergau în adăposturi sau erau deja acolo, un copil de 11 ani încremenise în curtea unei case. Obuzele se spărgeau ca la sfârşitul lumii, bombele cădeau nu departe de casa cu numărul 9, unde era un băieţel înlemnit, în jur se înălţau nori groşi de praf, fum, pâclă neagră.

Iancu se holba cu nesaţ, nu mai văzuse atâtea avioane la un loc, şi apoi click! O paraşută! Şi apoi încă una şi încă una! Soldaţii americani se salvau din bombardiere prin catapultare şi pentru Iancu încetase infernul auditiv, din care decelase doar un sunet imperceptibil, de fapt inexistent, ceva ca atunci când ninge şi doar copiii pot auzi cum ninge: plutirea paraşutelor înspre pământ.

Imaginea, senzaţia asta l-a urmărit până când destinul i-a trimis un covor pe care să păşească, însufleţit de toată forţa pasiunii lui. Şi asta s-a întâmplat când la liceul tehnic unde studia în ultimul an a venit pe neaşteptate un aviator. „Mă numesc Popescu Artenie şi sunt de la Comisia de aviaţie a oraşului Bucureşti. Vrem să organizăm o defilare cu un grup de paraşutişti pentru 1 Mai. Avem nevoie de vreo 50 de tineri arătoşi. Care dintre ei doresc să urmeze cursurile de paraşutism pot s-o facă", asta a spus aviatorul.

După ce el a plecat, minţile băieţilor erau deja pierdute. Visau numai aerodromuri, avioane, paraşute. Gheorghe Iancu a fost printre cei care au participat la defilare, şi în cele două săptămâni de repetiţii pentru eveniment, când trebuia să-şi pună paraşuta de mai multe ori, s-o dea jos, şi apoi să meargă cu ea în spate, şi-a dat seama de ceva care avea să-i schimbe cursul vieţii: tocmai se îndrăgostise.

Instructor la 17 ani

Primul salt cu paraşuta l-a făcut pe aerodromul-şcoală Clinceni, avându-l ca instructor pe reputatul paraşutist Nicolae Pangică. A trecut cu bine şi de-al doilea, pentru că, explică Gheorghe Iancu, acesta este cel mai greu moment din viaţa unui paraşutist.

Este lansarea conştientă, când ai deja prima experienţă la activ, şi este saltul care îţi va spune dacă să continui sau nu. Apoi, pentru Iancu a început ascensiunea: a terminat şcoala de paraşutism ca şef de promoţie şi a făcut parte dintre primele serii de paraşutişti sportivi din România, în anul de pionierat 1950. A urmat apoi cursurile şcolii de instructor în paraşutism, absolvită tot ca şef de promoţie. La 17 ani a devenit instructor.

La 28 mai avea să atragă privirile lumii asupra României, la 31 mai 1961. Până în acea zi avea deja la activ zeci de recorduri naţionale
obţinute în concursuri. Dar nu la asta se gândea acum, cu obrazul lipit de cadrul uşii avionului din care se pregătea să sară. Ci la punctul acela infim, pe care trebuia să-l nimerească, prin gestionarea paraşutei, a tensiunii, prin lupta cu vântul, cu curenţii de aer, cu emoţiile.

„Cad! O secundă, două, trei, punctual de jos creşte, devine enorm sub privirile mele fixe. Trag energic mânerul de comandă. Încă o secundă, două... Un şoc, şi încep să plutesc sub cupola de mătase a paraşutei. O senzaţie de stranie acuitate a pus stăpânire pe trupul şi gândurile mele, comandându-mi fiecare mişcare. De îndată ce m-am convins că paraşuta e bine deschisă, am apucat mânerele fantei, pironindu-mi privirile pe groapa de nisip. Căutam să determin locul de intersecţie a celor patru panouri albe care marcau punctul fix."

"Trag energic mânerul de comandă. Un şoc, şi încep să plutesc sub cupola de mătase a paraşutei. "

„Eu îi spun record mondial veşnic"

 După o lansare demonstrativă la Arad, august 1982

La acea vreme, paraşutismul românesc nu era aliniat cu ce se întâmpla în lume: lotul naţional de paraşutism făcea maxim trei lansări pe zi, în vreme ce dincolo de graniţe se făceau 10 iar paraşutele noastre erau rudimentare. Totuşi, schema era aceeaşi: o singură secundă de neatenţie, o eroare imperceptibilă a paraşutistului şi paraşuta te poate arunca într-o parte sau în alta, nu are precizia unui automobil, nici la viraje şi nici la frâne.

„Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează corect. Sunt la 400 de metri înălţime şi încep să văd discul minuscule de 10 centimetri care marchează centrul cercului. E curios: discul acesta creşte, se umflă, ca o pâine bine dospită. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor din lumea întreagă."

În ziua aceea, Gheorghe Iancu a  atins punctul zero. Perfecţiunea. Când a atins pământul, au fost câteva secunde de linişte. El era inundat de ceva ce nu poate fi transpus în cuvinte, colegii şi ceilalţi concurenţi încremeniseră. Apoi l-au aplaudat. Gândul cu care Gheorghe Iancu s-a îndreptat înspre performanţa vieţii lui poate părea desuet astăzi, chiar ridicol pentru unii.

„Asta va fi o zi măreaţă pentru România!", şi-a spus în avion, cu obrazul lipit de geam, înainte de lansare. Acum, în vremurile noastre, orice paraşutist de performanţă poate atinge punctul 0, de fapt, există în Cartea Recordurilor un om care a realizat 30 de lansări consecutive pe punctual 0, în 24 de ore. Dar primul din lume care a făcut-o, şi care a primit de la Paris diploma de record mondial definitiv, este Gheorghe Iancu, din România.

„Eu îi spun record mondial veşnic, că asta e până la urmă", spune Iancu, la 78 de ani, cu gândul fixat acum pe următoarea zi importantă din viaţa lui: 31 mai 2011, când se împlinesc 50 de ani de la record, şi când va marca momentul, cum altfel?, printr-o lansare.

„Sunt la 100 de metri înălţime. M-am contopit total cu paraşuta. Respir parcă numai prin voalura ei. Mâinile mele fac un singur instrument cu mâneraşele fantei. Acum, discul s-a mărit enorm. În clipa următoare tălpile mi s-au fixat chiar pe discul roşu. Miracolul, deci, s-a săvârşit. Gândul care ardea în creierul meu şi-a văzut împlinită marea obsesie. Am aterizat pe punctul zero!"

"Sunt într-o permanentă stare de alertă. Comenzile le dau prompt, reflexele reacţionează corect. Fascinaţi, ochii mei se fixează acum pe ţinta care este visul tuturor paraşutiştilor din lumea întreagă."

Carte de vizită

-S-a născut la 18 noiembrie, în comuna Grădiştea, Giurgiu.
-1951 - Şcoala de paraşutişti sportivi.
-1962 - Şcoala de instructori paraşutişti.
-Devine căpitan-comandor, după satisfacerea stagiului militar.
-1956 - Campion naţional absolut.
-1960 - Record mondial de lansare cu paraşuta pe timp de noapte, de la 1.000 de metri.
-1961 - Record mondial absolut, prin realizarea a două aterizări consecutive la 0 metri faţă de distanţa de punctul fix.
-1961 - Maestru emerit al sportului.
-1966 - Insigna de aur cu 3 diamante a Federaţiei Aeronautice Internaţionale
-1970 - Instructor paraşutist în cadrul flotilei 50 Aviaţie Transport.
-Peste 4.000 de lansări cu paraşuta.
-După Revoluţie, a fost avansat la gradul de Comandor paraşutist.

Diploma eliberată de Federaţia Aeronautică Internaţională