Surorile lui Coposu: „Pe Cornel nu l-au lăsat în Televiziune!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rodica şi Flavia Coposu rezumă lecţiile pe care le-au învăţat de la fratele lor, Corneliu, şi îşi amintesc, răscolite de durere, de zilele Revoluţiei şi de vizitele minerilor în 1990. Surorile Seniorului Corneliu Coposu vorbesc cu regret despre România de azi. Rămân însă cu speranţa că noua generaţie va fi cea care va aduce, cu adevărat, schimbarea.

Rodica (77 de ani) şi Flavia Coposu (85 de ani) ştiu ce înseamnă să nu-ţi negociezi principiile. Au învăţat asta de la fratele lor, Corneliu Coposu, fostul preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Coposu e cel în jurul căruia gravitau, la începutul tranziţiei româneşti, ideile schimbării.

Mai citeşte şi:

Ziariştii Revoluţiei, 20 de ani fără regrete

Mărturisirile unui fost deţinut politic: „Mă băteau cu furtunul de cauciuc până leşinam”

Locuiesc într-o casă modestă, cu o bibliotecă ticsită de cărţi vechi. Aceeaşi casă care a fost, pe rând, urmărită de Securitate, distrusă de mineri, refăcută cu trudă. Istoriile la care au fost martore şi la care au luat parte sunt multe, dar Rodica şi Flavia Coposu nu-şi asumă decât faptul că sunt surorile Seniorului. Şi asta pentru că au avut - spun ele - „norocul să se nască în familia ţărănistă". Au stat de vorbă cu noi doar după cereri stăruitoare, pentru că „ne-am temut să nu apărem pe «bloguri». Tot timpul ne ferim să nu plictisim opinia publică".

„10.000 de poezii şi o Constituţie"

Cele două doamne au fost martorele anilor grei de temniţă, 17 şi jumătate, în care Corneliu a lipsit de acasă, şi au recitat împreună, la întoarcerea lui, cele „10.000 de poezii şi o Constituţie" pe care Seniorul le compusese în întuneric.

Au cunoscut, tot alături de Corneliu, regimul de hărţuire continuă impus de Securitate şi tot atunci au sperat la dreptate şi la democraţie. Au cunoscut apoi şi primele umilinţe ale României postdecembriste, umilinţele minerilor, ale presei, ale adversarilor politici, dar n-au plecat şi au fost acolo, la final, când Seniorul a intrat definitiv în istorie prin fapte şi prin moarte.

„E oribil la CNSAS"

După mai mulţi ani şi-au luat inima în dinţi şi au răscolit scenariul de groază antedecembrist. Au fost la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi au văzut arhivele, „câteva dintre ele" - doar.

„E ceva oribil. Nu pot descrie ce înseamnă să ştii că ai fost ascultat zi şi noapte. Să ştii că în intimitatea ta a intrat cineva. Simţeam un fel de frig în spate când citeam", mărturiseşte Flavia Coposu. Acum povesteşte, zâmbind amar, cum, într-unul din dosare, un securist scria cu zel: „L-am întâlnit pe Călinescu (n.r. - numele de cod al lui Corneliu Coposu) şi ­l-am dus să-l tratez la restaurantul MAI. I-am cumpărat şi un pachet de ţigări Kent şi l-am tratat cu whisky. Rezultatul a fost negativ, n-a acceptat să colaboreze". Pe acelaşi dosar, generalul căruia îi era adresat raportul corectase apăsat: „Călinescu n-o să primească niciodată de la tine nici whisky, nici mâncare, nici ţigări Kent. Ai vrut să-ţi justifici 200 de lei. Ruşine!"

Minerii şi valuta din pereţi

Corneliu Coposu i-a privit mereu cu îngăduinţă creştinească pe toţi cei care l-au urât şi a rămas mereu neclintit, a rămas - aşa cum i-au spus toţi cei care l-au iubit - un Senior. Chiar şi după ce România a scăpat, formal, de sub jugul comuniştilor, când comedia politică se juca mai bine decât în piesele lui Caragiale şi când obosea luptându-se cu umilinţele aduse de mai-marii noului început de deceniu.

La fel a rămas şi atunci când minerii lui 1990 i-au bătut la uşă ca să-i ceară socoteală. În iunie, au venit „aduşi de maşina Poliţiei şi au spart toţi pereţii. Să caute valută. Au spart geamul cu ranga şi au făcut prăpăd aici", îşi aminteşte Flavia Coposu. Surorile nu vor să spună mai mult. Nu pot. Nu le lasă durerea. Undeva, în Bucureşti, trăiesc aceste două doamne în vârstă care plâng când vorbesc despre mineri.

Acum, în al 21-lea an de tranziţie, „nu există reper, nu există limită, nu există comparaţie între bine şi rău. Asta e drama.", regretă Rodica Coposu. „Şi, ca dovadă, sunt scoase la iveală şi înfloresc nişte personaje negative şi lumea nu are judecata să le pună la locul lor", continuă sora sa.

„Cu democraţia am început greşit"

Cum a evoluat România după '90?

Flavia Coposu (F.C.): Această falsă democraţie apărută la noi în '90 a început cu stângul. Primul lucru ce s-a făcut, imediat după evenimentele din decembrie, a fost un fel de blamare în bloc a celor care au început să facă afaceri. Şi atunci, pentru poporul care a fost 50 de ani sub comunişti, care a răbdat săracia, ideea de negustorie, de afacere, sau de activitate comercială era considerată ceva necurat, ceva de blamat. Ideea în sine de propăşire economică a fost din start ofensată. Şi considerată un lucru necurat.

Deci este foarte greu ca această categorie de oameni să se impună în vreun fel până când se va spăla morala şi lumea va înţelege că şi cei care fac afaceri sunt nişte oameni onorabili şi nu toţi fură.

Cum se pot schimba aceste concepţii?

F.C.: Capitalismul a fost la noi prost înţeles şi nu ştiu dacă a fost întâmplare sau expres condamnat. Acum se spune că noi n-am vrut să facem o democraţie, ci o Perestroika. Tot un soi de comunism, mai blând.

Tocmai acum se spune, după 20 de ani. Dar ca să poată ajunge la acea Perestroika, ei, conducătorii de atunci, au trebuit să condamne afacerile, iar toţi cei care ridicau capul şi nu se aliniau în pluton erau batjocoriţi. Acesta a fost începutul greşit. E foarte greu să repari o astfel de treabă. Încă nu s-a făcut o educaţie care să includă şi valori precum sacrificiul, absenţa recompenselor materiale ori dragostea de ţară.

Ce şansă mai are România de astăzi, cea fără Senior?

Rodica Coposu (R.C.): Spune tu, speranţele mele sunt zero.

F.C.: Cred că trebuie să aşteptăm să crească tinerii. Deocamdată nu sunt speranţe. Şi, până la urmă, cu o singură floare nu se poate face primăvara. Chiar dacă există o persoană care este mânată de nişte idealuri, nu de dorinţa de propăşire materială proprie, dacă nu are susţinere, nu poate face mare lucru. În România politică există o memorie foarte scurtă. Se fac nişte ştergeri de memorie surprinzătoare.

image

Viaţa Seniorului, de la Iuliu Maniu la CDR

Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914, în familia unui preot greco-catolic. Tradiţiile politice ale familiei l-au apropiat de liderul ţărănist Iuliu Maniu, artizan al Unirii din 1918 şi cel care avea să devină mentorul său. Coposu fusese, din 1937, timp de doi ani preşedinte al Oranizaţiei de Tineret PNŢ Cluj, apoi secretarul personal al lui Maniu.

Păstrează această funcţie până la 14 iulie 1947, când este închis de regimul comunist, odată cu Iuliu Maniu (care s-a stins în detenţie, 6 ani mai târziu). Coposu a stat în arest timp de 9 ani, fără niciun proces. În 1956 i se intentează primul proces şi este condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crime contra reformelor sociale". După alţi 8 ani petrecuţi într-un regim sever de izolare în închisoare, Coposu se îmbolnăveşte grav. Este eliberat în 1964, dar rămâne la domiciliu forţat, fiind urmărit constant de Securitate.

Până în 1989, Seniorul lucrează ca muncitor necalificat, iar după Revoluţie anunţă reintrarea în viaţa politică a Partidului Naţional Ţărănesc, devenit ulterior Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Conduce opoziţia împotriva Frontului Salvării Naţionale. Repercusiunile apar repede. Coposu devine ţinta unor campanii mincinoase de presă, menite să-l compromită. Nu renunţă şi, mai mult, formează Convenţia Democrată Română (CDR), al cărei lider a fost în perioada 1991 - 1993.

În 1995, Seniorul decedează. Deşi nu a avut parte de funeralii naţionale, sute de mii de români vin să-l conducă pe ultimul drum, în Bucureşti. N-a mai avut şansa să se bucure, un an mai târziu, de victoria Convenţiei şi a lui Emil Constantinescu în alegeri.

„Cornel ar fi fost optimist"

Ce vă spunea Corneliu Coposu despre Nicolae Ceauşescu?

F.C.: El tot timpul studia activităţile, măsurile comunismului, îşi dădea seama că sunt strâmbe şi tot spera că, la un moment dat, se vor acumula în aşa măsură încât îşi vor da singure în cap. El tot timpul spunea: fiecare dictatură moare prin propriile ei presiuni. Nu se poate să rezişti împotriva normalului. Acest regim comunist era o anomalie, şi economică şi politică, o anomalie creată artificial. Nu din dorinţa oamenilor, ci din ideile unor persoane.

A încetat vreodată să creadă în schimbare?

R.C.: El a crezut tot timpul în asta. Pe 20 mai 1989 eram aici la ziua lui, împreună cu câţiva prieteni. Corneliu împlinea 75 de ani. Ţin minte că erau toţi foarte indignaţi de una dintre deciziile lui Ceauşescu, iar Corneliu, dintr-o dată, a zis: «Punem pariu că până la Revelion am scăpat de el? Nu ştiu de ce, dar am convingerile mele că se termină.» Nimeni nu l-a crezut atunci.

Credeţi că astăzi ar fi fost la fel de optimist?

F.C.: Cred că da. Pentru că optimismul l-a caracterizat şi el a iubit foarte mult oamenii. Era foarte înţelegător cu unele slăbiciuni ale oamenilor. Despre cei care îl turnau la Securitatea spunea: nimeni nu este născut erou şi nu poţi să acuzi un om că, în anumite condiţii, presat cine ştie cum, a dat o declaraţie defavorabilă cuiva. Şi greutăţile au continuat. A fost o campanie oribilă împotriva lui după '89. Nu vă pot spune ce val de mizerii s-a aruncat asupra lui. Eu eram indignată şi îl întrebam cum poate să fie atât de senin. Spunea: trec şi astea. O viaţă întreagă ţi-o sacrifici pentru o idee, stai la închisoare 17 ani, te întorci şi, în fine, ideile tale ies la suprafaţă şi tot tu eşti inamicul numărul unu. Vă daţi seama ce paradox, ce farsă a istoriei!

Şi, totuşi, continua să spună că nu vrea să moară înainte de a vedea prăbuşirea definitivă a comunismului. I-a fost îndeplinită această dorinţă?

F.C.: Nu. Comunismul s-a prăbuşit ca rânduire, dar nu ca mentalitate. Ceea ce se schimbă cel mai greu este mentalitatea oamenilor. Au preluat conducerea nişte oameni care au fost cât de cât băgaţi în seamă pe timpul comunismului, care au reuşit să mai scoată nasul în străinătate ca să mai vadă nişte lucruri. N-aveau cum să nu câştige atunci pentru că se luptau cu amărâţii ieşiti din închisori, sărăciţi şi prăpădiţi.

Cum a acceptat înfrângerea lui Ion Raţiu la alegerile din 1990?

R.C.: Cornel ştia precis şi i-a spus clar lui Raţiu, în 1990: ­n-avem nicio şansă. Lupta este foarte grea. Dacă vă aşteptaţi să vă căpătuiţi, greşiţi amarnic. Deocamdată, şanse nu avem, pentru că lumea este cu creierul complet spălat şi nu vede decât un tătuc. Această atitudine nu s-a schimbat prea mult nici azi. Şi acum, oamenii tot un tătuc văd. Gândiţi-vă că la ţară sunt oameni care şi acum votează cu domnul Iliescu!

„Iliescu e ticălos!"

Cum aţi petrecut primele momente ale Revoluţiei?

F.C.: Întâmplător, eram pe stradă. Am văzut prima mişcare, din Piaţa Palatului, când a ieşit nenorocitul ăla de Ceauşescu şi le-a promis studenţilor câţiva lei. Eu nu locuiam aici, stăteam în cartierul Balta Albă atunci. În ziua în care Ceauşescu a plecat, am venit acasă pe la ora şase seara. Când am ieşit din metrou, era un tip îmbrăcat cu un fel de salopetă şi cu cagulă - ca diavolul îmi părea.

Avea o mitralieră în mână şi trăgea. Împotriva cui, nu ştiu. Vedeam cum săreau gloanţele spre asfalt. Am ajuns la Cornel acasă, care se uita la televizor, la comunicat. Parcă îl văd şi acum pe Iliescu, zâmbăreţ, când a zis: „Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu". Ţin minte că am răcnit: „Nemernicule, cum poţi râde când pe stradă se moare? Ticălosul ăsta e mai rău decât Ceauşescu! Iliescu e ticălos!".

Fratele dumneavoastră cum a reacţionat?

F.C.: Cornel s-a îmbrăcat şi a plecat în Piaţa Universităţii, să vadă ce s-a întâmplat. Şi de acolo, la Televiziune, pentru că s-a făcut apel la toţi oamenii de bună credinţă. El s-a prezentat şi a vorbit, în primă fază, cu Alexandru Stark, unul dintre reporterii cunoscuţi ai Televiziunii. I-a spus:„Anunţă-l pe domnul Iliescu că doresc să stau de vorbă cu dânsul". Dar pe Cornel nu l-au lăsat în Televiziune. Destul de târziu, era deja întuneric, a venit acasă. A doua zi nu l-au lăsat nici să se apropie de curtea Televiziunii.

De ce nu l-au lăsat?

R.C.: După ce s-a „despărţit" Roman de Iliescu, fostul premier a scris o carte, „Libertatea ca datorie", unde spune ce s-a întâmplat atunci. A spus că, într-adevăr, el era la Televiziune, că l-a auzit pe Cornel prezentându-se şi voind să-i trimită un bilet lui Iliescu. Când a apărut biletul în studioul 4 au sărit Iliescu, Brucan şi Bârlădeanu şi au spus: „Oricine, dar ăsta nu!". Noi atât ştim. Bine, înainte, tot timpul spunea că fratele meu a stat acasă, în papuci, în timp ce el făcea Revoluţia.

După Revoluţie, abuzurile au continuat. Au venit minerii...

F.C.: Prima confruntare a fost în 29 ianuarie, la o zi după mitingul partidelor istorice. După care a venit „clasa muncitoare" să facă gălăgie. A venit aici o armată de derbedei care a început să urle tot felul de prostii şi să scrie pe zidul casei „Coposu la cimitir, liberalii la azil". Erau tot felul de sloganuri împotriva lui Cornel direct şi împotriva liberalilor la global. Apoi au plimbat un sicriu prin Bucureşti cu „Corneliu Coposu" scris pe el. Deci ăsta a fost primul nostru contact „agreabil" cu aşa-zişii mineri.

Aţi încercat să discutaţi cu ei?

F.C: Urlau ca demenţii, iar eu am deschis geamul şi am zis aproape şoptit: „Ce doriţi?" S-au uitat la mine cu gura căscată şi au spus că-l caută pe Coposu. „Nu e aici, este plecat la sediu", le-am spus. După ce am ţinut acest dialog vreo cinci minute, s-au potolit şi au plecat.

R.C.: Minerii singuri nu aveau cum să descopere casa asta (n.r. - interviul a avut loc în Bucureşti, la casa lui Corneliu Coposu din zona Unirii, unde în prezent locuiesc Rodica şi Flavia şi unde este şi sediul Fundaţiei „Corneliu Coposu"). Aici era şantier. Au venit însoţiţi, asta e clar.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite