Cum a coborât Dumnezeu în subteran

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aurora (80 de ani) şi Cristian Dumitrescu (79 de ani) au găsit puterea de a depăşi teribila temniţă politică prin rugăciune şi toleranţă.

În seara de Ajun din anul 1951, Aurora Dumitrescu a plâns. A plâns în hohote, la fel de sincer cum plâng bărbaţii. A plâns după ce tocmai murmurase un colind trist şi nu s-a oprit decât târziu, noaptea, când ar mai fi vrut să plângă, dar nu a mai putut. Aurora avea 19 ani şi ochii atât de albaştri că e o crimă doar să-i laşi să verse lacrimi. Dacă nu mai ţineţi minte cum arată cerul de primăvară şi probabil că nu mai ştiţi, vă spunem noi: e senin, ca privirea Aurorei.

Totuşi, de ce poate să plângă o frumoasă domnişoară din Beiuş, o mândră studentă la Filosofie? Aurora Dumitrescu era „duşman al poporului" - orice ar putea însemna asta când ai doar 19 ani -, deci era anchetată de Securitate, de genul acela de oameni pe care îl cunoaşteţi deja, cei care îşi ignoră adevărata statură atunci când sunt nevoiţi să stea în picioare. Aurora Dumitrescu n-a mai plâns de atunci, nici măcar atunci când i-au rupt mâna la anchete. „Exista o carapace în care mă puteam închide, care mă ajuta să nu fac concesii demnităţii mele. Aceea era credinţa mea."

Năpasta deminităţii

Acesta nu este un articol despre raţiunea devenită curajoasă, ori despre mântuire şi smerenia drumului până dincolo. E vorba aici despre năpasta demnităţii, despre reazemul pietăţii şi despre tulburătoarele imagini din temniţele, din vieţile şi din memoria nemuritoare a celor mai sinceri şi împăciuitori oameni pe care i-am întâlnit vreodată: Aurora Dumitrescu şi soţul său, Cristian Dumitrescu, foşti deţinuţi politic.

Despre închisorile politice din România s-a scris mult, se va mai scrie şi niciodată nu va fi de ajuns, căci nimeni nu poate concentra în cuvinte temniţele urât mirositoare, lumina, igrasia şi suferinţa de acolo. În fiecare moarte şi în fiecare viaţă consumată în aceste spaţii sumbre va exista mereu un detaliu crud şi sordid, ceva poate prea mărunt ca să fie povestit, ceva apărut din cauza poverii şi a impersonalităţii unui loc în care, în fiecare zi, oamenii devin numere, iar numerele mor ca să devină oameni fericiţi.

Cristian şi Aurora Dumitrescu, în locuinţa personală din Bucureşti

Cristian şi Aurora Dumitrescu, în locuinţa personală din Bucureşti

„Nu cerem să ne compătimiţi"

Vreţi să vă spunem că, în închisoare, deţinuţii aveau un singur WC şi un singur duş, unde erau duşi după hatârul gardienilor? Că-i izbeau cu capetele de pereţi şi pe nimeni nu interesau şiroaiele de sânge? Că stăteau 80 de oameni într-o singură celulă, pe pământul reavăn? Că dormeau şi deasupra hârdăului care ţinea loc de toaletă? Că le dădeau să mănânce copite la Jilava?

Nu vă vom spune asta, căci nici Aurora, nici Cristian Dumitrescu nu ne-au lăsat să vedem această latură a carcerei. „Nu, noi nu cerem să ne compătimiţi, nu vrem să stoarcem lacrimi, vrem să ne primiţi ca martori ai unei anumite epoci istorice, căci suntem o bancă de date", spune Aurora Dumitrescu, iar acest exemplu de luciditate îl poate da numai o persoană care a văzut moartea. Am văzut o flacără în ochii cinstiţi ai Aurorei Dumitrescu, o spunem fără teama de a fi subiectivi, căci aşa e, Dumnezeu locuieşte în inimile mari - e o chestiune de credinţă şi de confort.

Singura speranţă

Aurora Dumitrescu a stat în anchete, la sediul Securităţii din Oradea, timp de un an şi o lună, dar nu asta contează, căci suferinţa, celebrele violenţe de la interogatorii şi brutalitatea anchetatorilor nu pot fi cuantificate. A luat apoi drumul închisorilor, a stat trei ani în temniţe, însă ne permitem să spunem că acestea sunt amănunte.

Studenta Aurora Dumitrescu, la 19 ani

Studenta Aurora Dumitrescu, la 19 ani

Poate că nu veţi putea înţelege, totuşi - noi nu am putut - cum poate rezista cineva, oricât de puternic ar fi el, terorii haotice şi permanente din închisoare, cum poate rămâne om, când tot ce-l înconjoară e făcut pentru a-l dezumaniza?

Citiţi acest răspuns şi gândiţi-vă la voi: „Exista un moment - că nu-ţi faci cruce de cum intri acolo - când te transformai din om în animal, când nu mai aveai un nume şi erai un număr, momentul când îţi dădeai seama că pot să facă ce vor cu tine: îţi dădeau să mănânci, te duceau la toaletă, adormeai când voiau ei. Puteau să te omoare dacă vor. Au încercat o depersonalizare totală. Ceea ce depindea de oameni depindea de ei. Singura speranţă atunci era Dumnezeu. Foamea şi lipsa confortului psihic spiritualizează, te aduc în planul celălalt al fiinţei tale, în partea mistică. Acolo, toţi l-am găsit pe Dumnezeu, dar n-am devenit niciunul bigoţi, ci, poate, mai înţelepţi, poate mai înţelegători."

"Sătenii din Beiuş care nu voiau să intre în colectiv era săltaţi noaptea, duşi în primărie şi bătuţi cu geamurile deschise, pentru ca urletele lor, care nu mai aveau nimic omenesc, să înspăimânte întreaga comună.''
Aurora Dumitrescu

"Exista un moment - că nu-ţi faci cruce de cum intri acolo - când te transformai din om în animal, când nu mai aveai un nume şi erai un număr. Singura speranţă atunci era Dumnezeu.''
Aurora Dumitrescu

„Dumnezeu ajută pe cei care se ajută între ei"

Într-o dimineaţă oarecare din anul 1948, baciul Gheorghe vine în casa Aurorei Dumitrescu din Beiuş, pentru a-i aduce laptele. Din vorbă-n vorbă, lăptarul îi spune tinerei domnişoare că a auzit prin sat că americanii au paraşutat partizani în munţi - era vorba despre Ion Golea, Ion Samoilă şi grupul lor. Aurora Dumitrescu avea doar 16 ani, dar s-a dus imediat la prietenii săi să le povestească evenimentul. Ştiţi?, oamenii chiar credeau, în vremea aceea, că vin americanii şi era normal să creadă asta.

Ofiţerul Cristian Dumitrescu, la 23 de ani

Ofiţerul Cristian Dumitrescu, la 23 de ani

Au hotărât, în organizaţia lor, numită „1+1" să ia legătura cu partizanii din munţi, deci Aurora a fost însărcinată să se înţeleagă cu ciobanul, să-l aducă în mijlocul studenţilor din „1+1" pentru a se pune la curent cu toate detaliile.Parola era aceasta: „Dumnezeu ajută pe cei care se ajută între ei". Răspunsul: „Şi noi ne ajutăm". Nu le-a reuşit planul tinerilor din Beiuş, însă, mai târziu, când abia intrase la Facultatea de Filosofie din Cluj, într-o noapte de la începutul lunii decembrie, un grup de oameni s-a înfiinţat în faţa patului în care dormea Aurora Dumitrescu. N-a fost chip de explicaţii, căci tânăra „uneltise împotriva ordinei socialiste" şi, pe deasupra, mai era şi „guralivă, şireată şi nesinceră". Da, e vorba despre Aurora Dumitrescu, cea cu ochi frumoşi.

Un condamnat la moarte căruia i s-a arătat o icoană în celulă

„Eram la Securitate, în Bucureşti, mă încadraseră la pedeapsa cu moartea. Nu fac pe nebunul, îmi era foarte frică. Ştii ce frică-mi era? Mă gândeam cum o să fie în dimineaţa aia, când or să mă scoată afară şi o să aud comenzile «Drept înainte», «La piept, asupra duşmanului poporului», «Foc!». Şi toate or să fie mai departe, numai eu n-am să mai fiu. Mi-era frică", povesteşte domnul Cristian Dumitrescu şi, da!, chiar închide ochii când povesteşte, nu este o încercare nereuşită de a imagina o metaforă.

Era luna decembrie a anului 1956, iar domnul Dumitrescu se afla în celulele Ministerului de Interne încă din 5 octombrie. Motivul? Era, fireşte, un „duşman al poporului" - şi încă era unul de temut, căci l-au condamnat la moarte!

Cristian Dumitrescu era în anul IV la Academia Militară şi avea 23 de ani. O spunem noi acum, deşi oricum v-aţi fi dat seama: era un nebun idealist, care spera şi care credea. Revoluţia din Ungaria, din anul 1956, i-a dat însă putere să şi acţioneze: a format un grup de 60 de oameni, cu un profesor şi colegi de la Academie, au început să tipărească manifeste despre libertate şi să pregătească o revoltă de succes. E de prisos să reiterăm că succesul n-a mai venit - au fost „turnaţi" de unul dintre lectorii universitari, care îl substituia pe unul dintre profesori.

Au urmat şase luni de anchetă în beciurile reci ale Securităţii - la Ministerul de Interne, la Uranus şi la Malmaison - şi şapte ani târâţi prin închisorile şi coloniile de muncă din toată ţara. În această ordine, dacă ordinea are vreo importanţă aici: Jilava, Gherla, Jilava, Salcia, Galaţi, Gherla, Jilava, Gherla, Periprava, Gherla.

Acolo, la Securitate, într-o celulă ca oricare alta, unde pe jos era nămol şi în jur întuneric, Cristian Dumitrescu a găsit forţa să străbată tot acest periplu carceral, să rămână în picioare deşi trebuia să cadă în genunchi. A găsit puterea să-şi păstreze demnitatea, iar acest lucru este mereu cel mai greu.
Cum? „Ca să nu mă las frânt de frică, fiindcă la interogatorii nu trebuia să se vadă asta, i-am furat o lamă de ras anchetatorului. Am decis că atunci când voi simţi că mă rup, ca să nu le fac rău celorlalţi, îmi îmi voi tăia venele.

După eliberarea din temniţă, Cristian Dumitrescu nu L-a mai rugat nimic pe Dumnezeu

Şi şedeam în celulă aşa, mă gândeam cât de mult iubeam ziua de mâine. Deodată, în colţul celulei, am văzut ceva strălucind. Nu sunt nebun, să ştii! Mi s-a umplut sufletul deodată, era icoana mea de acasă, pe care o făcuse bunica mea şi mi-o lăsase mie." Această icoană se află acum pe unul unul dintre pereţii dormitorului său şi, de fapt, aşa a fost dintotdeauna. Cristian Dumitrescu se uită la ea atunci când se roagă. „Singura mea rugăciune care e acum sună aşa: «Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!» Nu îndrăznesc să-L rog nimic. M-a copleşit!"

„Sunt bordeie fără foc şi mâine e Crăciun"

Redăm integral unul din pasajele despre Aurora Dumitrescu apărute în cărţile de memorialistă ale foştilor deţinuţi politic. Se cuvine, însă, să facem o precizare: Aurora Dumitrescu este menţionată în toate cărţile celor care şi-au scris memoriile şi cu care a stat în temniţă, indiferent dacă au cunoscut-o sau nu personal. Următorul fragment îi aparţine lui Liviu Brânzaş, şeful de lot al tinerei de la Filosofie şi este inclus în volumul „Raza din catacombă".

„În primele momente ale serii din ajunul Crăciunului se aşterne o linişte neobişnuită peste celularul subteran. Probabil fiecare arestat s-a retras în intimitatea sufletului său retrăind dureros amintiri din copilărie. Colindă prin suflet imagini şi sunete din Crăciunul neasemănat, plin de farmec al copilăriei. Nici gardienii nu-şi fac simţită prezenţa. Deodată, dintr-o celulă se aude în surdină murmurul unei colinde.

Cu inima strânsă de emoţie, îi răspund tremurat, ca un ecou. Atunci, din celula alăturată, izbucneşte un plâns sfâşietor. Aurora, fata cea plină de energie şi exhuberanţă, plânge în hohote. Căci sunt bordeie fără foc şi mâine e Crăciun. Nicăieri, ca în bordeiele noastre subterane şi fără foc această colin­­dă nu este mai adevărată. Atras de hohote, apare plutonierul Szucs. În faţa acestei scene impresionante, omul acesta, căruia îi este interzis sentimentul de milă, încearcă să o liniştească. În vocea lui răzbate o vibraţie emotivă. Nici cel mai crud om nu poate rămâne insensibil în faţa acestui spectacol în care o adolescentă plânge în seara de Ajun, în bezna vizuinii îngrozitoare în care a fost aruncată."

"La 8 noiembrie 1945 am fost la Palat! Atunci am mâncat prima bătaie din motive politice: când au venit forţele de ordine, m-am ascuns într-un restaurant până seara. Ajuns acasă, mi-a dat o bătaie taică-meu...''
Cristian Dumitrescu

Psalm de Nicoară Iordache

De va fi, Doamne, ca să cad     sub vis
Sub crugu'nalt pe care l-ai deschis
Uimiţilor şi fericiţilor de noi,  
De-o fi ca să'ngenunchi sub glonţ flămând  
Sau ca să pier în temniţi ars de gând
Şi lutului să-i dau dobânda înapoi,   
În ceasu-acela, greu de'nduiosare   
Când chipul tău va fulgera pe zare  
Şi-o să mă soarbă adâncuri de senin,   
În ceasu-acela Doamne, printre stele,   
Voi tăbârci cu dorurile mele,  
Suind înlăcrimat să ţi le-nchin,   
Că toată'nfiorarea pământeanã   
Tot ce-a fost crin şi înnourări de geană,   
Din palma Ta le-am adunat, Părinte,  
Şi tot ce-a fost duios popas sub vise,   
Suflet prieten, plaiuri larg deschise    
De Tine-au fost lăsate să ne-alinte:    
Copilărie dulce de candoare,   
Iubiri ca limpezimile stelare,   
Tu, Doamne, mi le-ai răsărit în cale,   
De-au înflorit uimite clematite,   
În încropite ape otrăvite,
Din drumul meu nicicând n-o să m-ntoarne.

Aceasta este rugăciunea pe care Aurora Dumitrescu o spunea în cei trei ani în care soarta a purtat-o prin închisorile din România. Aurora Dumitrescu ştie pe de rost acest frumos psalm. Când îl spune, închide ochii.

După eliberarea din temniţă, Cristian Dumitrescu nu L-a mai rugat nimic pe Dumnezeu
Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite