Viaţa copiilor abandonaţi crescuţi în „căsuţe familiale“. Cum au dispărut din România sordidele orfelinate-mamut

Orfelinatele-mamut, cu sute de copii în dormitoare aglomerate şi săli de mese sordide sunt istorie, însă şi copiii abandonaţi de astăzi, ca şi cei din urmă cu 15 ani, au aceeaşi dorinţă arzătoare – propria familie.

Pe ei lumea îi priveşte altfel, oriunde ar veni în contact cu „ceilalţi“, fie cu milă, fie cu o mare bănuială – „sunt de la casa de copii, cine ştie de ce sunt în stare“, atunci când reacţiile nu sunt chiar mai dure. Sunt copiii pe care familiile nu-i mai vor, nu mai pot să-i întreţină sau destinul le-a scris altfel povestea, răpindu-le cele mai dragi repere.

Cert este că sute de copii ajung să fie îngrijiţi în ceea ce terminologia de specialitate numeşte căsuţe de tip familial, în fapt apartamente sau case cât se poate de normale, unde sunt îngrijiţi aproape de modelul unei familii. Aceste imobile au început să fie achiziţionate şi amenajate pentru a-i îngriji pe copii începând cu anul 2004, ca o condiţie de aderare la Uniunea Europeană.

„Căsuţa de tip familial în primul rând înseamnă, ca şi spaţiu de locuit, un apartament într-un bloc de locatari, similar celor în care stă orice copil într-o familie, sau o casă pe modelul caselor oricărei familii. S-a renunţat la acel spaţiu de locuit unde exista sală de luat masa, dormitor, cabinet medical… Căsuţele de tip familial au maxim trei dormitoare, maxim şase copii, câte doi în fiecare dormitor, living-ul fiind loc de socializare şi activităţi, bucătărie, baie pentru copii şi baie pentru personal. Este o alternativă a familiei, doar că persoanele care îngrijesc, deşi şi-au luat rolul de părinţi, nu sunt părinţii biologici. Revenind la personal, tot personalul are ca atribuţii îngrijire, asistenţă, creare de deprinderi, până la urmă exact ce face un părinte cu copilulul lui, nu mai este structurat – bucătarul face doar mâncare, îngrijitorul, doar curăţenie etc. Se lucrează în trei ture, sunt permanent supravegheaţi şi permanent au pe cineva lângă ei. Noi stăm bine, Oltul, pentru că celelalte direcţii au făcut dezinstituţionalizarea în case şi au minim12 copii în căsuţă şi un angajat“, explică directorul Direcţiei de asistenţă Sicală şi Protecţia Copilului Olt, Rădiţa Piroşca.

Mai mult de 200 de copii, şi asta doar într-un judeţ, Oltul, au părinţi în trei schimburi. Mulţi îi cunosc şi pe cei biologici, pentru alţii căsuţa este singura realitate, iar copiii din sistem, marea familie.

„Din cauza părinţilor…“

Stau de vorbă cu şase fete – Mihaela, Iasmina, Flori, Iuliana, Ana şi Marinela – care locuiesc într-un apartament cu patru camere din Slatina. Cea mai mica este în clasa I, cea mai mare merge la şcoala profesională, la un profil pe care, recunoaşte, nu şi l-a dorit – mecanic auto. Ea e şi cea mai veche în casă, stă de 9 ani. Vorbeşte foarte puţin, pare abătută, „aşa e felul ei, dar mai şi râde câteodată, o facem noi“, spun colegele de apartament. O face să surâdă vestea că, pentru că îşi doreşte atât de mult să se specializeze ca hair-stilist, va avea posibilitatea să urmeze un curs de calificare, că nu e totul pierdut. Nu s-a găsit la şcoala profesională un astfel de profil, clase de igienă erau doar pentru liceu, mi se explică.

Activităţi de tot felul ale copiilor din sistemul de protecţie FOTO: Facebook/DGASPC Olt

Trei dintre fete sunt surori. Cea mai mare are deja planuri cât se poate de concrete. Este în clasa a VII-a şi va candida pentru postul de preşedinte al Consiliului Elevilor pe şcoală, acum e „doar“ vicepreşedinte, dar n-o mai poate întrece nimeni. Face şi tenis de masă, a făcut şi handbal şi încă are posibilitatea să se întoarcă, dacă antrenamentele nu-i vor ocupa prea mult din timpul destinat studiului, pentru că şcoala e pe primul lor. „Eu vreau să fac gimnastică, ştiţi cumva, se poate face gimnastică în oraş?“, spune fata cu cei mai frumoşi ochi verzi-albaştri pe care i-am văzut vreodată, elevă în clasa a IV-a. „Mergem când începe anul şcolar la Palatul Copiilor şi ne alegem fiecare la ce cerc vrea“, le promite una dintre doamne. Deşi e ceva mai dificil cu însoţitul la antrenamente, se descurcă. Fiind un singur lucrător pe schimb, ies de obicei în gaşcă atunci când trebuie să ajungă undeva, astfel încât toate să poată fi supravegheate.

Începem să vorbim despre vacanţă. Două dintre fete au fost la mare, o alta, care a fost în anii trecuţi în tabără, aşteaptă cu nerăbdare excursia cu clasa… Îşi amintesc şi de escapadele pe role, de partidele de săniuş la care merg iarna, de cursurile de actorie sau de dans, de petrecerile de Halloween de la şcoală sau de la Direcţie, pentru că ei sunt cei mai buni în organizare, de grătare, de petrecerile de aniversare…

Cu vocea aproape tremurândă, fac imprudenţa să le întreb de ce au ajuns aici. Le spun că, dacă li se pare nepotrivit subiectul, nu-l vom aborda… Scumpetea care se vrea gimnastă rosteşte aproape pe nerăsuflate - „din cauza părinţilor“, în vreme ce pentru sora mai mare e prea mult, îi dau lacrimile. Înghit în sec şi-mi amintesc de discuţia de mai devreme cu câteva ore, pe care o avusesem cu directorul Rădiţa Piroşca, şi care-mi spusese: „îşi doresc familia lor, toţi copiii îşi doresc familia lor, chiar dacă recunosc ei că le e bine şi nu spun altceva, în sufletul lor tind să aibă o familie proprie“. Îmi explicase, atunci, şi că fetele se întâmplă să plece, îndrăgostite, chiar înainte de 18 ani, să-şi facă propria familie, tot ce pot face cei din centru fiind să se asigure din  vreme cu cine se întâlnesc şi cât de serioase sunt intenţiile partenerilor.

Mi-e greu să revin la discuţia veselă de dinainte, dar, încet-încet, ajungem la cum au ajuns să aibă o bibliotecă a lor, cu ce sentiment îşi împrumută cărţile, şi recunosc, o parte, că „la început eram mai posesive“. Ajungem şi la planuri de viitor şi aflu că fetele vor să fie: poliţistă, chimistă, medic, antrenoare de gimnastică etc., dar şi că poveştile preferate sunt Cenuşăreasa, Barbă-Albastră… Până atunci învaţă să se descurce singure, îşi împart sarcinile privind curăţenia, atunci când nu au multe teme, se distrează făcând prăjituri, merg la cumpărături...

„Pentru aceşti copii noi suntem ultima supapă, iar ei n-au nicio vină“

Lucrurile nu sunt peste tot la fel, iar directorul o recunoaşte. E greu de gestionat situaţia adolescenţilor, iar asta o poate spune oricare părinte. Cu atât mai greu sunt de stăpânit copiii din căsuţele de tip familial, care ajung aici fie pentru că sunt mulţi fraţi – anumite familii abandonează şi câte şase-şapte copii în sistemul de protecţie, iar regula este, pe cât posibil, fraţii să crească împreună, în acelaşi apartament sau cel puţin în acelaşi centru (mai multe căsuţe fac parte dintr-un centru de plasament) -, fie pentru că sunt la vârsta liceului şi nu sunt asistenţi maternali disponibili în oraşe, uneori chiar asistenţii maternali care i-au îngrijit până în adolescenţă se declară învinşi atunci când adevărata furtună hormonală se adaugă peste problemele emoţionale ale copiiilor… Greu de crezut, dar se întâmplă, sunt situaţiile în care părinţi din familii „normale“ pur şi simplu îi abandonează în sistem pentru că nu le mai pot face faţă atunci când intră în anturaje, se apucă de furat, au diverse adicţii.

„În căsuţe ajunge copilul care este neglijat, abuzat sau pe lipsă de resurse. Cel din urmă este cazul cel mai fericit şi aici discutăm foarte mult pe prevenţie, pentru că trebuie căutate alte pârghii de ajutor şi prevenţie. Înainte de a se da măsură de protecţie pentru copii trebuie căutate alte soluţii, pentru că eu consider că familia şi familia lărgită este mediul în care trebuie să crească un copil, nimeni nu poate substitui o familie care este doar a ta. Plasamentul la familia lărgită, până la gradul IV, este o soluţie pe care noi o căutăm şi pe care şi legiuitorul a găsit-o, acordând o alocaţie de plasament, este de 600 lei pentru copilul fără dizabilităţi şi 800 lei la cel cu dizabilităţi, iar la dizabilităţi mai au şi buget complementar. Practic, ruda nu este plătită ca şi asistentul maternal, ci i se dă un ajutor pentru copil. Pe lângă asta, mai sunt banii de şcoală, alte facilităţi acordate copiilor care sunt într-o situaţie vulnerabilă, prin alte organisme de educaţie. Eu chiar salut şcoala profesională, pentru noi este foarte bună, pentru că de multe ori ajung copii care au foarte mari lacune, greu de recuperat pentru nivelul clasei la care sunt, şi care nu ar face faţă cerinţelor unui Bacalaureat. O regulă a mea pe care doresc să o impun este - copiii să meargă la şcoală, educaţia şcolară te pregăteşte pentru viaţă, pentru integrare de grup, dincolo de achiziţia de cunoştinţe. Mai ales pentru copiii noştri, faptul că ei merg, stau 6 ore în bancă, înseamnă că îi pregătim pentru un loc de muncă, să stea, să se integreze şi să accepte un regulament“, a explicat Rădiţa Piroşca.

„Îi dai de ales între două lucruri – cureţi cartofii, sau îi prăjeşti“

Că lucruile nu sunt deloc simple o dovedesc răbufnirile „părinţilor sociali“. „Fac mâncare, pun în farfurie, îl invit la masa, gustă şi mi-o trânteşte pe jos, că nu-i place, după care îmi spune: «Şterge!»“, este doar unul dintre multele episoade mai puţin plăcute din viaţa într-un apartament în care sunt îngrijiţi copiii. Piroşca recunoaşte că pot fi astfel de cazuri, însă, spune, cu tact se pot rezolva multe. Copiii trebuie învăţaţi de mici să participe la curăţenie, la prepararea mâncării, la cumpărături şi chiar la gestionarea unui buget. Greu de stăpânit devin, e adevărat, copiii cu poveştile de viaţă cele mai grele, pentru care agresivitatea a fost un mod de viaţă. Ei, mai mult decât alţii, au nevoie de răbdare din partea părinţilor în trei schimburi. „Când s-au gândit aceste căsuţe, se gândise legislativ şi ca bugetul să fie doar pe căsuţă, astfel încât doar căsuţa să-şi gestioneze, dar nu s-a mai întâmplat. Dar copiii participă la lista de meniu şi sunt învăţaţi – cât costă ceea ce cumpărăm, uite, sunt plătite utilităţile -  chiar dacă n-o fac ei efectiv, se discută şi despre buget, mai ales cu copiii mai mari. Acea persoană care a expus o astfel de situaţie (n.r. - cazul prezentat de un părinte social) probabil că nu are o constanţă în atitudine. Îi dai de ales, ca şi în familie - ce alegi, cureţi cartofii, sau îi prăjeşti - să-i dai alternative între două lucruri, vorbesc de un copil mare, care poate trece peste o masă şi care atunci când o să-l răzbească foamea, face. «Nu-ţi aranjezi hainele, stai cu ele aşa…», noi încurajăm formarea de obiceiuri bune, dar, e adevărat, dacă vine un control din afară, se uită inclusiv dacă e curat în căsuţă şi poate nu mai întreabă dacă acel copil, aflat la o vârstă la care ar trebui să facă singur, n-a vrut să facă…“, spune Piroşca.

„Sunt bucuroasă că în ultimul an n-am mai primit nicio cerere să ne retragem copilul din şcoală“

Şi tot din realitatea mai puţin expusă fac parte şi faptele regretabile ale anumitor copii, sau atitudinea de respingere a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale atunci când se încearcă integrarea în şcolile de masa. Lucrurile evoluează, însă, de la un an la altul, „şi chiar mă bucur că în anul şcolar care s-a încheiat nu am mai avut nicio solicitare să ne retragem copilul din şcoală“, a mai spus directorul DGASPC.

Mulţi ajung în sistemul de protecţie la vârste mari, printre ei sunt cei pe care adeseori îi aduc poliţiştii înapoi în apartamente după ce lucrătorii sociali le-au anunţat absenţa nemotivată...

Directorul DGASPC OLT, Rădiţa Piroşca - foto Alina Mitran

„Avem şi copii pe care nu-i pot gestiona rudele de gradul IV şi familia, în sensul că fug de-acasă, nu-i mai ascultă, nu mai merg la şcoală, săvârşesc fapte antisociale sau fapte penale şi nu răspund penal. Şi aici avem o problemă, pentru că ne este destul de greu – un copil care săvârşeşte fapte penale pentru care nu răspunde penal şi este adus de Poliţie, de familie sau de comunitate pentru că nu mai pot gestiona la nivel de comunitate situaţia, solicită măsură de protecţie… Avem părinţi care chiar refuză să-şi mai crească copilul, pur şi simplu, noi nu putem lăsa copilul în stradă. Dar asta nu înseamnă că noi în secunda doi putem schimba lucrurile, pentru că nu avem un regim de puşcărie, nici măcar de corecţie, este un regim alternativ familiei şi-atunci copilul are dreptul să meargă în oraş… 

Cei care ne cunosc şi ne ştiu activitatea văd de unde plecăm cu copilul şi unde ajungem şi de cele mai multe ori nu a existat regres, ci invers, numai că nu se poate imediat. Când iei un copil de 13-14-17 ani, care-ţi vine cu tulburări de comportament, cu fapte antisociale, într-o săptămână, o lună, nu se poate să se schimbe total. N-o s-o poată face nimeni, cu orice metodă, dacă cineva cunoaşte reţeta, să ne-o spună! Am avut copii care au furat, au lovit, au bătut, s-au dus la şcoală, au urmat o şcoală profesională, şi-au ieşit bine. Numai că ei termină, se reîntorc în societate, iar nouă ne vin mereu copii care au astfel de probleme. Şi-atunci, cumva, nu luăm 10 copii, ne ducem cu ei până la sfârşit şi vedem cum am început, cum am terminat, e un proces continuu. Noi suntem ultima supapă pentru acest tip de copii şi, repet, copiii nu au nicio vină. Trebuie trataţi ca atare şi indiferent că au tulburări de comportament, că au săvârşit fapte antisociale, că au diferite adicţii, sunt toţi copii şi sunt suflete care merită să fie educate şi iubite. Că poate nu întreg personalul pune sufletul tot, sunt oameni şi ei…“, a mai spus directorul DGASPC.