Român care trăieşte în America de 38 de ani, dar îşi vizitează ţara natală frecvent: „E frustrant când vii de la civilizaţie aici“

Românul care de 38 ani trăieşte în America (dreapta), dar care vrea să se întoarcă în România. Aici allături de unul dintre prietenii din Slatina FOTO: arhiva personală Daniel Dani

Un român care trăieşte de 38 ani în America, dar vine de două ori pe an în ţara natală şi visează să-şi trăiască bătrâneţile aici, vorbeşte despre aspectele care ne despart încă de societăţile civilizate, dar şi despre dorinţa celor plecaţi de a se implica şi de a schimba lucrurile acasă.

Daniel Dani (47 ani) s-a născut în Bucureşti şi a părăsit România alături de părinţii săi şi de sora cu 5 ani mai mică pe când avea doar 10 ani. A fost o întreagă aventură atunci. Părinţii, care făceau parte dintr-un grup de aproximativ 15 familii decise să plece din România comunistă, au fost reţinuţi, anchetaţi, reuşind în cele din urmă, la finele lui 1981, să părăsească România.

„Mama era fotograf profesionist, avea atelierul ei, cu negative, cu creion, chestii de genul ăsta, la nunţi, şi tata a fost şofer. În timpul când şi-a depus actele era pe ambulanţă, după care şi-a pierdut serviciul, l-au dat afară. Ion Voicu (n.r. - celebrul violonist) a fost singurul care i-a mai dat o şansă să pună o pâine pe masă. Aveam apartament în Drumul Taberei. Ne-au oferit nişte bani, dar era cam un sfert din cât investiseră părinţii mei... Ne-au luat actele, am plecat fără niciun fel de document românesc, ni s-au dat nişte paşapoarte maro. După Revoluţie, tata şi restul familiei nu şi-au recăpătat cetăţenia, dar eu am umblat puţin şi am reuşit. Am luat o copie după certificatul de naştere... Cât te-ar şterge, n-au cum să-ţi şteargă locul naşterii, cum s-ar zice. Şterg documentul, dar n-au cum să te şteargă şi pe tine“, a povestit românul care s-a întors pentru prima dată în România în 1990.

„Tata s-a întors după Revoluţie, chiar în ianuarie ’90. Eu am venit în februarie-martie 1990. Încă era balamuc pe stradă, am prins mineriadele, am şi participat la ele. Odată ce m-am întors n-am putut să mai scap, şi de atunci, încet-încet, mi-am făcut casă în Slatina, am apucat să cumpăr aici terenul, prin 1998...“, a continuat Daniel să rememoreze anii de când este, cumva, între două lumi. Şi-a cunoscut soţia, olteancă, din Poboru, judeţul Olt, în acei primi ani de după Revoluţie, în Bucureşti, iar singura fiică, astăzi inginer în industria tehno-medicală, li s-a născut în Statele Unite.

A continuat să revină anual în România, e singurul din familia sa care o mai face, mama şi tatăl au venit foarte rar (tatăl s-a stins între timp), sora doar de două ori, dar fiica sa şi-a petrecut vacanţele la bunicii din Olt, unde condiţiile sunt departe de confortul de acasă, fără apă curentă, cu veceul în fundu’ curţii, dar şi cu orătănii în bătătură, o experienţă extraordinară pentru un copil. Aşa le-a încolţit ideea să se retragă la bătrâneţe în România, cel mai probabil în Oltenia.

Fiica sa, astăzi inginer biomedical în cadrul unei cunoscute firme japoneze, şi-a petrecut vacanţele în România

„Mi-am dorit foarte mult să păstrez şi limba şi cultura. Am plecat plângând, cu mâna întinsă după bunică, bunica a fost cea care m-a crescut cel mai mult şi mi-aduc aminte la aeroport cum plângeam, cu mâna întinsă, că mă despărţea de mamaie, mama tatălui. Am plecat şi pe vremurile când ne jucam cu cornete, săream gardul să intrăm la ştrand, pentru că cu banii pe care îi dădeam la intrare ne luam un covrig acolo... Aventuri ale copilăriei“, a povestit bărbatul care a devenit cetăţean american în 1986, dar care în România se vede trăind peste 10-20 de ani.

A experimentat, acolo, tot felul de meserii, atât înainte, cât şi după absolvirea facultăţii de termodinamică. A vândut bomboane şi ciocolată la 10 ani, a învăţat să facă pizza la 16 ani, are calificare şi ca maseur, a lucrat în domeniul centralelor fotovoltaice, iar în ultima perioadă a descoperit un nou domeniu interesant, lucrând într-un centru pentru bătrânii afectaţi de Alzheimer. „Am încercat foarte multe lucruri, am făcut cinci ani ceva, am văzut că pot să fac respectivul lucru, am încercat altceva, mi-a plăcut şi îmi place să experimentez“, a explicat bărbatul.

„Socrul meu a murit de cancer de colon. Scăpa dacă medicii din Slatina ştiau ce să facă“

Din 1998 a început să-şi contruiască o casă în Slatina, un oraş care, spune Daniel Dani, seamănă din multe puncte de vedere cu Dubuque, oraşul din Iowa în care locuieşte. Sunt cam de aceeaşi mărime, au cam acelaşi număr de locuitori, însă aici asemănările pe undeva se opresc.

„În fiecare an veneam câte 6 săptămâni, mai construiam la casă, în ideea că ne retragem aici la pensie. Încet-încet ne-am dat seama că e o idee foarte proastă. Acolo, te duci la spital şi vezi că eşti tratat aşa cum trebuie, şi aparatură, şi tehnologie, şi când vii aici... Socrul meu a murit de cancer de colon. Scăpa dacă medicii din Slatina ştiau ce să facă. N-au ştiut ce să facă, l-au ciopârţit, şi-or fi spus -  şi aşa are 86 de ani -, şi-au bătut joc de el, până la urmă l-am dus la Bucureşti, l-au mai operat o dată acolo. Din păcate, s-a împiedicat, a căzut pe burtă... Ni s-a spus că altfel stăteau lucrurile dacă prima operaţie ar fi fost făcută cum trebuie, după două săptămâni a murit. Cam asta e problema, adică...

Cât de departe e România? Foarte departe. Nu vreau să laud Statele Unite, că nici la ei nu e Raiul pe pământ, şi nu peste tot, adică vorbim de un continent în care o ţară e cât Europa. Doar populaţia României o găseşti în New York. Diferă din stat în stat, unele state sunt mai sărace, altele mai bogate, America e mare, depinde ce-ţi place...

„Soţia refuză să conducă în România, îi e frică, pur şi simplu“

Te gândeşti că te întorci, dar, uite, mă-mpiedic, cad, sau ai un accident... Ajungi la bătrâneţe şi spui – Ok, vin aici, dar ca pensionar te mai îmbolnăveşti, îţi mai trebuie un control, mai... Ăsta e primul lucru la care m-am uitat, şi soţia la fel, şi când a văzut ce e în spital... Păi, cum să vin aici, că te duci cu o problemă şi vii cu zece. I s-a întâmplat soacrei mele, s-a dus cu un virus şi a venit cu... “, a povestit bărbatul, care spune că îi e greu să fac un top 3 al problemelor sesizate în România, încă nerezolvate.

„Sunt aşa de multe probleme încât nici nu ştii ce să menţionezi, dar totuşi sunt convins că dacă le oferi oamenilor soluţii, modele...  Sunt fonduri europene, de ce nu putem să îi copiem pe cei care le-au rezolvat deja? Avem două mâini, două picioare şi un dram de creier, putem face. Cu ce mă-ncântă pe mine bilele prin oraş şi panseluţele, dacă sunt atâtea alte probleme nerezolvate?! Cineva a făcut foarte mulţi bani pe bilele alea“.

Nu doar infrastructura e proastă, spune bărbatul: „Soţia refuză să conducă în România, îi e frică pur şi simplu. Conduce în State de atâta vreme, dar aici, când vine, îi e frică să fie pasager, d-apăi... Conduc foarte agresiv şi foarte lipsit de regulament, infrastructura nu e făcută, semnalizări, semafoare...“, explică românul doar câteva din diferenţele care le sar imediat în ochi românilor trăitori pe alte meleaguri.

Alături de soţie şi fiică

Spune că niciodată nu s-a mulţumit să constate lucrurile doar, ci a încercat să ajute. I s-a adresat, cu ani în urmă, primarului Slatinei, pe atunci Darius Vâlcov, la care a mers în audienţă cu o problemă legată de strada Piteşti, unde construia casa. Au început să discute şi au ajuns la multe alte aspecte care pot fi îmbunătăţite rapid, fără investiţii costisitoare, dar care schimbă lucrurile.

„Eu am încercat să aduc un sistem cum este în State, deasupra străzii, nu stai, te opreşti, şi cu capul pe geam să te uiţi după semafor unde e. E foarte prost gândit, până şi asta, cu limitatoarele de viteză făcute din asfalt. Asta, înainte să se facă, era domnul Vâlcov, m-am dus într-o vizită la el, să mă plâng de strada Piteşti, nu puteam să intru pe stradă, îmi adusesem un Ford american să fac faţă... M-am rugat de dânsul să facă ceva. Între timp i-am spus şi de limitatoarele de viteză – uite, în America se fac aşa, din asfalt, sunt ovale, gândite, marcate, le vezi... Şi ei s-au apucat şi le-au pus la trecerea de pietoni, aiurea, deja ai dat peste pietoni. Le-au făcut rampă în sus, drept, rampă în jos, nici nu e gândită... Asta când m-am dus prima oară şi-am stat de vorbă, era în campanie atunci. Am avut ocazii să vorbim de atunci, de nenumărate ori, după care a avansat, a plecat, nu l-a mai interesat oraşul.

Am chemat la mine pe stradă de două ori poliţia, din cauza vitezei. Vin pe la Dedeman, intră pe stradă şi,  dă-i viteză, e strada lungă. E stradă rezidenţială, nu e stradă de... Nu se face nimic. Să mai pună un limitator de viteză, seara se fac liniuţe...“, vorbeşte românul din America despre alte lucruri care par, poate, mărunte, dar care arată, din nou, nivelul de civilizaţie, pe de o parte, şi capacitatea statului de a reglementa şi de a impune respectarea regulilor, pe de altă parte.

A ajuns, sau aşa credea, la un moment dat la o înţelegere cu cei din primărie în privinţa trotuarelor, foarte largi, construite în detrimentul spaţiului verde. I-a rugat să îngusteze trotuarul, care este folosit de vecinii de pe toată strada ca spaţiu de parcare, şi să-şi îngrijească fiecare, eventual, spaţiul verde din dreptul proprietăţii. Şi astăzi, în schimb, maşinile celor care locuiesc în zonă sunt parcate pe trotuar, iar pietonii sunt nevoiţi să folosească strada.

„Totuşi, strada e un dezastru, adică pentru o stradă dintr-un oraş european... În faţă la parc sunt nişte capace de beton puse peste canal, te-mpiedici, maşinile sunt parcate pe trotuar, pietonii merg pe stradă... De-asta te frustrează, când vii de la civilizaţie la ce e aici“, continuă bărbatul, care pentru prima dată s-a implicat activ şi a susţinut chiar activitatea de campanie a USR-Plus la Europarlamentare, asta mânat de gândul că în acest partid au loc şi oamenii plecaţi peste hotare, dar care vor să se întoarcă şi vor să schimbe lucruri, eventual folosind expertiza dobândită în afară.

„Cam asta a fost idea cu USR – uite, mă bag şi eu, poate ascultă, poate... Încă sunt la început, foarte mici, încă dezorganizaţi... E un partid nou care trebuie să-şi găsească oamenii. Încep să vină acum spre ei, mai ales după rezultat, şi sunt oameni care vor să prindă valul, le trebuie criterii de selecţie. Eu n-am venit să prind niciun val, am venit, am ajutat, mă întorc“, a mai spus Daniel.

În vâltoarea evenimentelor şi-a dat seama de încă o diferenţă – ritmul de viaţă, mult mai alert în România. Dar şi de birocraţie, un capitol la care România excelează.

„De când am venit în România, nu mai am timp de Internet. Sunt mult mai activ aici, în State e mult mai lent şi mai simplu, rezolvi lucrurile din faţa calculatorului. Te muţi dintr-un loc în altul fără să pleci nicăieri, ne-am mutat de nu ştiu câte ori în State şi de fiecare dată totul a fost de dat câteva telefoane. Să-i informezi pe toţi o faci la telefon: lumină, gaze, carduri... Pur şi simplu dai telefon. Ai un buletin ca şi-aici, cine eşti, e mult mai simplu. Oamenii sunt altfel, mult mai civilizaţi. Suntem diverşi, sunt şi extremişti americani, dar imediat le taci gura când le spui – păi, şi părinţii tăi vin de undeva. Mergi prin magazine şi auzi că ăla vorbeşte greceşte, ăla vorbeşte româneşte... Unde stau eu suntem o comunitate mică de români, am fost cam primii. Ne-am dus la biserica grecească şi ne-au spus – ooo, am auzit de români, dar n-am mai văzut până acum, eram ca nişte extratereştri. Şi încet-încet am mai adus noi o familie, ei încă una, s-au mai mutat alţii prin Loterie, şi acum sunt cred că vreo 10 familii de români care ne cunoaştem, în Dubuque, numit după fondatorul oraşului, Julien Dubuque. E chiar pe Mississippi, pe colţ, între cele trei state – Iowa, Illinois şi Wisconsin. E un orăşel cum e Slatina, un Olt, un pod, populaţia de vreo 80.000, sunt multe lucruri similare, mai puţin oamenii, bircraţia, politica, infrastructura, spitalele, acolo sunt câteva spitale în oraş, chiar ai de ales. Plus de asta, sunt mulţi privaţi care lucrează cu firmele de asigurări, chiar ai de ales“, a subliniat românul şi alte diferenţe.

„Simţi oamenii, unii oameni se dau pe lângă tine din interes, alţii, care n-au ce să ciugulească, te văd ca un outsider“

După două luni petrecute în România, se întoarce în America bucuros de cele întâmplate la alegerile de-abia încheiate şi cu speranţa că românii vor pune din ce în ce mai mulţi umărul să schimbe lucrurile în bine. Recunoaşte că de atâţia ani de când revine a avut de a face cu oameni de tot felul. „Simţi oamenii, unii oameni se dau pe lângă tine din interes, alţii, care n-au ce să ciugulească, te văd ca un outsider - da, eşti român, dar nu eşti de-al nostru. Am şi eu rude care au copiii plecaţi şi-i întreb – mă, cum e acum, că ai copilul plecat de 5-6 ani de zile şi-l vezi o dată la câţiva ani? Şi-acum înţeleg şi ei unele chestii“, mai spune românul.

Cel mai greu e să schimbi mentalităţi, s-a convins bărbatul cu dublă cetăţenie, însă odată ce oamenii au văzut că schimbarea e un lucru bun, vor adera la ideile noi. E surprins, în schimb, că din administraţie, de cele mai multe ori, vin piedicile. A avut, în localitatea natală a soţiei, experienţe pe care greu le poate cataloga. I-a reproşat primarului că nu ia atitudine atunci când cetăţenii depozitează gunoiul menajer în pădurea superbă de la marginea localităţii, că nu le pune la dispoziţie un serviciu de salubritate.

Răspunsul, însă, l-a uluit: „Le-am spus să le dea foc în fundu’ grădinii, să nu mai arunce prin pădure – îmi spune primarul. Şi zic – cum poţi să le spui la oameni să dea foc? Nu te gândeşti că tot noi inhalăm aerul ăla toxic? Şi vin ăştia de la Mediu şi ne amendează pe toţi! Lasă, că mă descurc eu cu ăştia de la Mediu! – a fost răspunsul lui.  Zic – pe bune, serios, ăsta e răspunsul tău? Asta înseamnă că şi tu eşti corupt!  Şi el îmi răspunde - Aaa, eşti obraznic! Nu, nu sunt obraznic, sunt revoltat, i-am explicat. Ia o căruţă, se fac bani pe gunoaiele astea! Din poartă-n poartă, la câteva zile, trimiţi pe cineva să le adune, cu o căruţă, cu o maşină... N-ar fi fost o mare inginerie să faci asta. Dar ia mai întâi maşina şi după iei tomberoanele, el a făcut invers, le ţine depozitate... Sunt firme care cumpără gunoi, care reciclează“.

Din dorinţa de a rezolva acelaşi gen de probleme de mediu, a înfiinţat cu puţini ani în urmă şi la Slatina reţeaua Green Drinks. Veneau tineri interesaţi să protejeze mediul, ar fi vrut să aibă întâlniri frecvente cu cei din primărie, pe care să-i ajute cu idei, doar că totul s-a stins, pe de o parte pentru că oamenii făceau această muncă voluntar, pe de alta pentru că municipalitatea nu părea prea încântată să împartă decizia cu altcineva.