Amintiri din decembrie ’89: „Dacă n-am încălecat la morţi de m-au găsit loazele, mi-era nu ştiu cum să-i calc cu şenila“

Un fost maistru militar de la Deveselu a intervievat peste 50 de persoane care au trăit momentele din decembrie 1989 în cazarmă, în sediul miliţiei, în fabrici, adunând aceste mărturii în cartea „Decembrie ’89 – revoluţie sau… diversiune?!“.

„Am făcut investigaţii, am înregistrat mărturii, am recompus imaginar, cu ajutorul cetăţenilor şi militarilor implicaţi, clipele dramatice trăite aici în Câmpia Romanaţilor - Caracal, evenimentele dintr-un oraş comunizat absolut şi o garnizoană militară cu capacitate de foc imensă, reflectând starea de fapt şi spirit naţională“, îşi motiva Costel Vasilescu demersul care, în urmă cu trei ani, se concretiza în apariţia cărţii „Decembrie ’89 – revoluţie sau… diversiune?!“. Maistru militar în baza Deveselu în decembrie 1989, Costel Vasilescu a luat iniţiativa, în urmă cu cinci ani, de a aduna mărturiile celor care au trăit în puncte cheie evenimentele. „Cred că am stat de vorbă cu peste 50 de persoane şi concluzia cam asta ar fi, că a fost o diversiune. Adică asta spun inclusiv cei din Securitate, am mărturia unui astfel de om.“, a declarat Vasilescu.

17 decembrie 1989 – se declanşează alarma parţială

Cele întâmplate în Caracal şi în localităţile unde militarii şi muncitorii din Caracal au fost trimişi sunt redate ca un jurnal de front, din care nu lipsesc informaţii aproape greu de crezut astăzi, urmat de mărturii surprinzătoare ale celor implicaţi. „Să ştiţi că şi eu am avut rezerve uneori, însă i-am lăsat să povestească exact aşa cum şi-au amintit, n-am intervenit. Probabil că, în anumite cazuri, s-a mai minţit prin omisiune, oamenii povestesc, uneori, ceea ce le convine, însă au fost atât de multe mărturii încât aceste date se puteau verifica. Am organizat două mese rotunde, în urmă cu cinci-şase ani prima dintre acestea, dar am intervievat şi alte persoane care n-au fost atunci prezente“, a spus Vasilescu.

Conform jurnalului întocmit, totul a început în Caracal în 17 decembrie 1989, orele 18,45, când „ la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, (Preşedintele Republicii Socialiste România şi Comandant Suprem al Forţelor Armate), Generalul Vasile Milea (ministrul Apărării Naţionale) a transmis, către toate unităţile militare din România ordinul ,,Radu cel Frumos”, indicativ care declanşează alarma parţială de luptă, adică trecerea armatei în stare de război. Acelaşi ordin este transmis de Tudor Postelnicu (ministrul de Interne) şi Generalul Iulian Vlad (şeful Departamentului Securităţii Statului) către structurile militare din subordine. (,,Radu cel Frumos” era un indicativ secret, cunoscut numai de military.(…)Dacă „Radu cel Frumos” era indicativul alarmei parţiale de luptă, pentru alarmarea totală – sau generală – a sistemului naţional de apărare, în anul era instituit indicativul ,,Ştefan cel Mare”. Faţă de alarma parţială de luptă, alarma generală includea şi mobilizarea rezerviştilor). “, după cum scrie Vasilescu în cartea sa, din care revista de cultură Memoria Oltului publica, anul trecut, un fragment important, selectat de autor.

O jumătate de oră mai târziu, peste 10.000 de militari din garnizoanele Caracal, Deveselu şi Corabia erau în front, echipaţi, cu mâna pe arme, aşteptând ordine. Se efectuează apărarea terestră a unităţilor, iar regimental de aviaţie de la Deveselu este întărit cu unităţi de blindate.

Trece o noapte, scopul alarmei încă nu este devoalat, peste tot domneşte o linişte apăsătoare, înlocuită, încet-încet, de ştiri fragmentate, de comentarii ale militarilor. Jurnalul este astfel continuat de Costel Vasilescu:

- luni 18 decembrie. Peste tot planează incertitudinea. Nu sunt dezvăluite scopul alarmei de luptă şi misiunile militarilor. Tot personalul unităţilor militare se află în cazărmi, sub o acalmie apăsătoare. Pe dedesupt apar ştiri fragmentate, militarii comentează în şoaptă. Activiştii partidului şi organele de contrainformaţii sunt în starea de vigilenţă sporită;

- marţi 19 decembrie. Întregul Regiment de paraşutişti, cu echipamentul şi armamentul specific, a fost îmbarcat, de pe pista de la Deveselu, într-o flotilă de avioane de transport AN-26 venită de la Bucureşti, pentru o misiune nedefinită încă; decolarea are loc în jurul orelor 17,30. E semnul că lucrurile se complică!;

- miercuri 20 decembrie. Muncitorii din fabricile oraşului sunt înarmaţi cu bâte şi urcaţi în garnituri de tren cu direcţia Timişoara pentru anihilarea oraşului dezlănţuit împotriva sistemului; plecarea, după miezul nopţii;

- joi 21 decembrie, ora 10. În unităţile militare, comitetele de partid organizează adunări de susţinere a politicii partidului comunist şi a lui Ceauşescu, de înfierare a faptelor antisociale, antiromâneşti, iredentiste, fasciste şi imperialiste de la Timişoara, despre care militarii au fost informaţi în seara zilei de 20 decembrie la întoarcerea preşedintelui Ceauşescu din Iran. Atmosfera este încordată. Adunările nu şi-au atins scopul;

 - vineri 22 decembrie, începând cu ora 12, cincizeci de avioane supersonice de luptă – Mig. 21 sunt înarmate la maximum cu rachete, proiectile reactive, bombe, cartuşe... Un avion este decolat pentru a identifica poziţia elicopterului în care se afla cuplul Ceauşescu, pentru a-l doborî; seara, au fost aduse gărzile patriotice pentru a întări apărarea aerodromului; un batalion de tancuri preia paza pistei de decolare – aterizare;

 - Regimentul mecanizat şi Regimentul de tancuri sunt pe poziţii de intervenţie şi atac;

- noaptea, 22 spre 23 decembrie. Vacarm. Diversiune. Se mitraliază din toate părţile. Comandanţi duplicitari. La miliţie se dau foc dosarelor informatorilor;

- în după amiaza zilei de 23 decembrie, cele trei batalioane de tancuri din Regimentul situat pe strada Carpaţi pornesc în marş forţat spre Capitală; la Alexandria, căpitanul Burcea – Copilescu Adrian moare strivit între două tancuri;

- la Regimentul mecanizat, la mijlocul nopţii a fost împuşcat caporalul Dumitraşcu;

- 23 decembrie seara. Liderii comunişti Emil Bobu şi Manea Mănescu sunt aduşi cu un elicopter la Deveselu pentru a fi ţinuţi în captivitate;  ora 21. Urmare a unei diversiuni, militarii proprii execută foc cu pistoalele mitralieră asupra camionului în care se aflau piloţii; ora 22: avioanele pilotate de maiorii Bujor şi Tihon sunt decolate spre Bucureşti cu misiunea de a viza terorişti în Cimitirul Ghencea şi a executa foc;  

- la ora 22,30, Bateria de mitraliere antiaeriene din Regimentul mecanizat are ordin “să execute foc asupra a tot ce mişcă pe cerul patriei”. Se trage asupra unui elicopter aflat deasupra gării din Caracal;

- la miezul nopţii, soldatul Gheonoiu Laureţiu, paraşutist din Regimentul de la Caracal este împuşcat în cap în timp ce se afla în dispozitiv de luptă în pădurea Băneasa;

 - luni 25 decembrie. Patru avioane de luptă, supersonice, de la Regimentul 91 aviaţie –vânătoare Deveselu, înarmate cu muniţie de război, sunt decolate pentru a executa misiune de observare şi atac asupra eventualilor terorişti aflaţi la Cabana prezidenţială de la Reşca;

- pe 5 ianuarie 1990, soldaţii condamnaţi la Batalionul Disciplinar Caracal părăsesc unitatea prin forţă şi pleacă cu trenul, din gara Fărcaşele, la Bucureşti. Ajung la televiziune.

„Pe de o parte erai pus să loveşti semenul, iar pe de alta refuzul însemna neexecutare de ordin“

„Revoluţia“ este resimţită şi de muncitori, adunaţi, ca şi colegii lor din Slatina, şi trimişi la Timişoara, să reprime revolta. Iată ce spunea Dan Niţulescu, la acel moment lider sindical la Fabrica de anvelope din Caracal: “Eu aveam idee de mişcări sociale de la Europa Liberă, ştiam de Timişoara dar nu-mi venea să cred. Se vorbea că muncitorii au ieşit în stradă, au ocupat sediul judeţenei de partid, sunt în balconul Operei. În plus de asta, am primit un telefon de la un coleg de liceu, caracalean, Varga Niki care lucra la Centrul meteorologic. Eram de serviciu la anvelope în cabina portarului de la punctul de control, şi îmi spunea: “Dane, ieşiţi în stradă că la noi nu mai poate nimeni să întoarcă roata, la noi s-a ocupat sediul PCR”. Era un telefon de răspândire a veştii, cred că la fel au lansat mesaje toţi timişorenii în zonele de unde proveneau. ... Prima dată am fost chemaţi de acasă, la fabrică, în seara zilei de 20 decembrie 1989 între orele 18 – 19, toate cadrele de conducere: şefii de la sindicate, şefii de secţii, conducerea tehnică a unităţii, directorii. Eu eram bolnav atunci dar a trebuit să fiu prezent obligatoriu, deoarece, în cadrul gărzilor patriotice eu răspundeam de echipament şi, la momentul potrivit am ordonat distribuirea uniformelor. Chemarea, convocarea a fost făcută de secretarul comitetului de partid. Concret, au fost mobilizaţi şi salariaţii. S-a făcut o primă prezenţă apoi, prin şefii de formaţiuni care au raportat situaţia. A fost adus la servici peste 70% din efectivul fabricii de anvelope, s-a trecut la confecţionarea bastoanelor de cauciuc, personal am văzut întrucât am trecut prin secţii. Am procedat şi la selectarea oamenilor, trebuia să fie numai bărbaţi iar fabrica să continuie fluxul de producţie. … Mulţi erau pasivi, cu toate că situaţie era delicată; pe de o parte erai pus să loveşti semenul, iar pe de alta refuzul însemna neexecutare de ordin, întrucât toţi ne aflam sub jurământ, iar tribunalul avea prerogative în acest sens”.

 „Fă-ţi cruce, c-aici murim!”

Marian Stanca, strungar la Întreprinderea de vagoane – Caracal: ,,… am fost trimis la Timişoara în decembrie 1989, împreună cu colegii mei din schimbul doi. Peste şapte sute de muncitori din unitate, plus alte mari efective de la Anvelope, Mobilă, FPSP, Tricotaje, ISCIP cu care am umplut trenul care ne aştepta în gară. Am fost nominalizaţi pentru deplasare fără a ni se prezenta scopul ori a ni se solicita acceptul. Mişcarea a fost dirijată la noi de secretarul Comitetului de partid Marian Olteanu. Am fost încolonaţi şi conduşi la gară fără a putea părăsi dispozitivul, eram flancaţi de militari şi securişti.

În gară ni s-a dat câte o pâine, o conservă de peşte şi o sticlă de apă minerală, iar în tren ni s-au distribuit bâte de lemn. În tren mai făceam spirite de glumă, pentru a ne da curaj, dar de la Caransebeş am simţit că situaţia e complicată, gravă. Lumea manifesta, am auzit scandând ,,Jos comunismul”, erau maşini şi tanchete pe străzile oraşelor de pe traseu. Comentam şi trăiam clipe de groază. Colegii mei erau deprimaţi. „Fă-ţi cruce, c-aici murim!”, era expresia îngrijorătoare pe care ne-o adresam cu desnădejde. La Timişoara ne-am dezbrăcat de uniformele de gărzi patriotrice cu care fusesem echipaţi. Ne-au luat cetăţenii Timişoarei spre Piaţa Operei şi am văzut un oraş distrus, ne-au spus că armata a tras şi am văzut gloanţe înfipte în zidurile clădirilor.

Dimineaţa, când ne-am reîntors la Caracal, gara era plină de securişti; ca la comandă, cu viteză fulgerătoare, soldaţii ştergeau cu cârpe vagoanele pe care scria: ,,Jos Comunismul”, ,,Jos Ceauşescu…”.

„Acela a fost momentul în care am înţeles că s-a terminat cu regimul “

Maria Mihăilescu, preşedinte al Consiliului orăşenesc al sindicatelor, Caracal: ,,… Trebuia să organizăm adunări de susţinere în unităţile economice, dar evenimentele au escaladat şi nu au mai avut loc. Acela, pot spune, a fost momentul în care am înţeles că s-a terminat cu regimul. Lumea era debusolată, femeile mai mult plângeau ... Nu, nu plângeau după Ceauşescu, să nu se înţeleagă greşit, aveau o incertitudine, mai ales că soţii lor nu se întorseseră de la Timişoara unde au fost trimişi cu bâte...”.

Militarii, în schimb, aveau, poate, mai puţine informaţii decât muncitorii de prin fabrici. Apar ordinele contradictorii, care astăzi miros de departe a diversiune. După 20 de ani, cei implicaţi văd cu altfel de ochi evenimentele în care puteau sfârşi.

Căpitan Ţugmă Florin, Miliţia Caracal: „La ora aia, [n.a. 20 decembrie] eu nu ştiam de treaba cu Ceauşescu. Nimeni, nimeni de la noi n-a ştiut. Între 17 şi 22 noi am lucrat normal. Despre Timişoara ştiam ceva-ceva, dar era fals întrucât se vorbea despre golani. Oameni de la noi au mers la Timişoara, iar eu cu Pavel de la Securitate am mers să le ducem pâine la gară. Am luat-o de la fabrică pentru muncitorii cu bâtele. Şef la Securitatea Caracal era colonelul Iancu. Eu cu Pavel, după ce le-am dus pâinea, am întins-o din gară, cu toate că trebuia să-i însoţim.

„În caz de război, se distrug dosarele informatorilor, şi noi aşa am făcut “

Plut. şef Rogojinaru Gheorghe, Miliţia Caracal: ,,[…] Prima problemă, în caz de război, se distrug dosarele informatorilor, şi noi aşa am făcut. Le-am dat foc! Cum? M-am uitat să nu fie cineva, am dat foc şi am stat până a ars tot. Ăştia de la Securitate m-au văzut: ,,… mă nea Gică, ce faci?”, m-au întrebat ei, iar eu le-am răspuns: ,,Păi care e domne legea războiului, nu suntem în război acuma, odată ce am omorât şeful statului!” Şi le-au ars şi ei!”

Maior Tihon Alexandru, pilot, navigator şef, Regimentul de aviaţie Deveselu: ,,Informaţiile sunt foarte puţine pentru că ... noi, materialul volant – zburătorii, am fost izolaţi, am fost trimişi la Celulă şi... s-a terminat. Personalul navigant, la cel mai înalt nivel (locţiitor, navigator şef, comandanţi de escadrile, cu excepţia comandantului), nu au participat la luarea deciziilor. Personalul tehnic se ocupa cu deservirea şi, de asemenea, era izolat. Cei care manevrau tot ţesutul revoluţiei fiind comandantul aviaţiei – care dădea pricazul, şi pricazul [n.a. ordinul, în lb. rusă] era preluat de comandantul regimentului - lt. col. Harpailă Constantin şi de şeful de stat major - mr. Grosu Mircea. Nimeni, pe noi ceilalţi, nu ne-a pus în temă cu ceva. Maiorul Iliescu Dumitru, ca locţiitor de zbor, era între noi şi, de cele mai multe ori, când era cazul, sărea în Punctul de Dirijare a Zborului, pe când locul lui trebuia să fie lângă comandant. Şi navigatorul şef, la fel. S-a invocat faptul că eram cu licenţa la zi, adică examenele şi controalele în termen! Ăsta a fost un moft care n-avea de-a face cu situaţia de luptă. În situaţia de luptă, deosebită, aviatorul care nu făcuse controlul la trei luni, dar zburase vreo 10 ani în condiţii grele, trebuia să zboare, indiferent că-şi rupe gâtul, scopul era îndeplinirea misiunii. Păi, dacă nu avea controalele la zi, tu de ce-l ţineai la serviciu?! Situaţia aceasta nu a existat din eroare. Cum, din eroare, când toate veneau în cascadă! Nu e admisibil ca eu, comandant, să stau bine-mersi în birou, ca belferu, iar ăia îşi rup gâtul pe aerodrom. Cel mai evident aspect era ordinul de la Bucureşti : „nimic nu se ridică, se trage în tot ce zboară!” Atunci, de ce sunt decolate două avioane de la Deveselu? Că veneau elicoptere să atace! Care elicoptere? Dar sistemele de informare, sistemele de descoperire ce făceau? Bine, a fost bruiaj… Eu sunt de acord că există tehnică – tehnică, dar să nu uităm că matematica, oricât de avansată ar fi, se bazează pe cărămizile: adunare, scădere, înmulţire, împărţire. E bine? …

Când s-a dat ordin eu n-am stat să mă gândesc când am decolat, eu eram în slujba ţării, aveam un jurământ, era menirea mea să fac o treabă… nu trebuia să pun eu întrebări, deciziile veneau de sus. Cine a dat aprobare, cine a venit cu ideea că vin mii de elicoptere? Şi dacă vin, ce să facă Mig-ul 21 la ora 11 noaptea împotriva unui elicopter, aveai sisteme de ochire pe timp de noapte, aveai sistem de bombardare pe timp de noapte?! De ce să plece un avion noaptea pe cer senin încărcat la maximum cu petrol, armament, bombe, muniţie. Şi, după decolare i se comunică să vină imediat la aterizare cu atâta încărcătură! Cum îţi imaginezi, pe timp de război, un avion pe cerul patriei, senin sticlă, cu forţajul aprins! Te doboara cine voia… Comandantul este responsabil de tot ce s-a întâmplat! Dacă n-a ştiut era obligat să pună întrebări. Dacă noi greşim, au ei răspunsurile. La regimente ei au fost simpli executanţi, dar trebuiau să întrebe! Cum pot eu să-mi condamn nişte colegi la moarte, la surghiun? Asta e întrebarea esenţială. Ordinele nu sunt vorbe în vânt… Noi eram o mână de piloţi clasa I şi de comandă, şi d’abia după ce ştirile au început să mai transpire din cazarmă spre pistă, atunci s-a auzit, după data de 23, arestarea lu’ Ceauşescu, că se pun la cale mişcări de schimbări (atunci lumea s-a trezit şi şi-a pus întrebări cu privire la poziţia lu’ Harpailă [n.a. comandantul regimentului]). De ce el a stat numai în birou şi n-a venit niciodată în mijlocul celor de la celulă? Nici prin unitate n-a ieşit! El dădea ordine. El a fost un fel de releu, cu bună ştiinţă, că dacă nu eşti releu cu bună ştiinţă, ori mai scurtcircuitezi ori nu transmiţi nimic, eşti defect. Atunci au început mişcări, dar de la cei de jos, pentru că au fost nemulţumiţi privind inactivitatea şi implicarea dubioasă a lu’ Harpailă şi a lu’ Grosu în evenimentele reale care se desfăşurau pe teren, nu în birou”.

Cpt. Albu Ion, ofiţer paraşutist, Regimentul 56 Caracal: ,,Am plecat cu 9 avioane – în care am intrat cu tot cu oameni, cu tehnica de luptă pe care o aveam, fiecare soldat avea containărul individual, armamentul, muniţia; transmisioniştii mai aveau staţiile radio, acumulatori şi trusele de intervenţie, plus la fiecare subunitate fiecare comandant ştia foarte bine ce ia după el, pentru că aveam experienţele din taberele mobile, din aplicaţii...”.

„Să nu uităm că anumiţi comandanţi au fost implicaţi în această ,«revoluţie»“

 Maior Bujor Vasile, pilot aviator, locţiitor comandant escadrilă Regimentul 91 Deveselu: „După ce s-a dat alarmă la Deveselu şi au venit şi paraşutiştii, a început să apară şi armamentul greu al aviaţiei la aerodrom; şi atunci, au început tot felul de discuţii, ţin minte, se punea problema de înarmare a avioanelor: cu ce, în ce algoritm, la Grupul Tehnic se pregăteau rachetele. Au apărut armament şi muniţie pe pistă - ce unii nici nu şi-au putut imagina vreodată. Până a pleca şi paraşutiştii la Timişoara s-a format startul (din cele două escadrile de MF-uri), s-a dat SPL1 (n.a. starea de pregătire de luptă) care nu s-a ridicat mult timp. Erau mobilizaţi, la Celula de alarmă, toţi piloţii clasa I – pregătiţi pentru zbor; exista un dialog continuu – între inginerii de aviaţie şi piloţi, în ceea ce priveşte armarea avioanelor, pregătirea şi desigilarea contactelor şi butoanelor de tragere şi lansare, totul, pe fondul febrei de agitare şi necunoaştere a realităţii. Echiparea cu armament a fost maximă, pe variante care depăşeau chiar şi prevederile manualelor de specialitate. Imaginaţi-vă ce însemnau la un avion: două blocuri de proiectile reactive nedirijate, două rachete, o bombă plus tunul de bord cu 200 de cartuşe...

Să nu uităm că anumiţi comandanţi, şi o spun explicit despre Deveselu, atât Şeful de Stat Major - Grosu, cât şi Harpailă - comandantul (şi toţi cei de pe lângă el) au fost implicaţi în această ,,revoluţie”, pentru că în noaptea de 22 a aterizat un elicopter pe aerodromul Deveselu care i-a adus pe Emil Bobu, Manea Mănescu şi şoferul lor care era deghizat în femeie. Cu acel elicopter a venit un fost coleg de-al meu, se numeşte Diaconu, şi a refuzat acest coleg să vorbească cu mine, care am fost delegat să-i preiau. Harpailă a dat ordin să bag toată lumea în Celula de alarmă, să însoţesc microbuzul cu acei indivizi şi, cu o grupă de soldaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră, să-i conduc la comandament; iar aceşti indivizi au declarat, mai târziu, că au stat în permanenţă la Bucureşti! De ce au fost aduşi la Deveselu unde au stat zece zile?, e întrebarea noastră către autorităţi.

Bobu şi Mănescu au fost introduşi în camera de lângă biroul comandantului, cu santinelă la uşă, iar şoferul a fost dus la arestul garnizoanei aflat la corpul de gardă”.

„Era interzisă circulaţia în grupuri mai mari de trei persoane“

Cpt. Albu Ion: ,,Noi, pe data de 19 seara, către ora 17, am decolat, iar pe la 18 – 19 am aterizat la Gearmata – Timişoara; acolo, am fost întâmpinaţi de un ofiţer de contrainformaţii de la Divizia de Apărare Antiaeriană, care ne-a făcut o informare sumară, ne-a explicat că în oraş au apărut – urmare a deciziei de a evacua pe pastorul reformat Laszlo Tokes – nişte mişcări de stradă, produse de grupuri de oameni care s-au dedat la acte de vandalism: au spart vitrine, au furat din magazine, dar – în condiţiile în care armata a ieşit să liniştească situaţia, grupuri de neidentificaţi au atacat armata în stradă, au incendiat transportoare blindate, că armata a fost nevoită să riposteze, şi, ulterior s-a retras în cazărmi. (este vorba de Regimentul mecanizat de la Timişoara, n.a. ). Am ajuns în cazarmă unde ne-a întâmpinat secretarul Consiliului Politic al Diviziei - generalul Florea Cîrneanu, care, după ce a eliminat din rândul nostru câţiva soldaţi care erau din Timişoara şi împrejurimi, a făcut o informare întregului colectiv, după care, militarii în termen au intrat la cazare, iar pe noi – cadrele militare – ne-a adunat acest Cîrneanu în spălătorul de la etajul II (acolo stăteam, era o clădire mare, mai mare decât Casa Armatei, era cu dormitoare, cu săli de specialitate), deci, acolo în spălător ne-a făcut pregătirea: ,,...vedeţi că o să daţi nas în nas cu grupuri mari, îi somaţi să se oprească!”

Deja era instituită de Ceauşescu starea de necesitate în Timişoara, situaţie în care era interzisă circulaţia în grupuri mai mari de trei persoane. Printre altele, ne-a explicat şi cum să facem somaţia: ,,… vedeţi că în Regulamentul de Gardă şi Garnizoană somaţiile se fac prin voce şi prin armament! Trageţi întâi foc de avertisment în aer, dacă nu se opresc trageţi la picioare. Dacă nu se opresc nici acum, e posibil ca ricoşeele să sară şi mai sus. Sunteţi acoperiţi de lege!” În fine, chestiunea asta ne-a cam dat de gândit. Eu am avut şansa să întâlnesc acolo nişte colegi din Academia Militară. Unul era chiar comandantul Batalionului de Transmisiuni de la Divizie şi avea biroul chiar în clădirea în care eram noi cazaţi. Am intrat repede în legătură cu el, m-a invitat la el în birou şi m-a informat, în detaliu, despre ce se întâmplase. Omul ăla avea în Batalionul de Transmisiuni 6 militari despre care nu ştia unde sunt, probabil nici nu i-a mai găsit, pentru că – vorbind cu el după o perioadă, bănuieşte că au fost în lotul celor şaizeci şi ceva care au fost duşi de la morga din Timişoara la Bucureşti şi au fost arşi la Crematoriul Cenuşa. Era, pot să zic aşa, fără să analizezi prea mult, deja panicat. Ştia ce s-a întâmplat, şi mi-a spus: ,,S-a tras măi, s-a tras cu armamentul; ce să o mai învârtim că armata a ripostat? S-a tras! S-a primit ordin şi s-a tras, s-a executat! Sunt mulţi morţi la spital…”

„I-a pus pe tanchişti să doboare moara de la Comanca, să plece cu tancul în oraş, să vorbească de lupte imaginare“

Cpt. Negrilă Marian, ofiţer cu transmisiunile cifrate la regimentul de aviaţie Deveselu: ,,… Harpailă intra în birou la el, încuia uşa şi discuta la telefon cu voce scăzută. El n-a vorbit niciodată în prezenţa mea. C.I.-stul unităţii [n.a. ofiţerul de securitate care se ocupa cu containformaţiile militare] a intrat în conflict cu el, după cum am văzut, atunci s-a pus problema cu documentele când l-am şi auzit că i-a zis, a reproş: „Tovarăşe comandant, ăştia au trădat cauza noastră, a comunismului!”. …Trebuia să fie victime! Singura explicaţie că a primit ordin să ducă lucrurile în aşa sens. Eu l-am simţit, la un moment dat, că se detaşază şi nu vrea ca eu să ştiu de nişte ordine primite. Am vrut să intru în birou, dar uşa era încuiată iar el vorbea la telefon în şoaptă. Eu cred că el n-a avut niciodată o colaborare bună cu Grosu, pentru că şeful pregătirii de luptă şi şeful operaţiilor se subordonează şefului de stat major. Aceste două compartimente se ocupă, strict, de pregătirea luptei. Cât priveşte acţiunea de a dezinforma trupele, chiar din neştiinţă, tot dezinformare se numeşte. Că i-a pus pe tanchişti să doboare moara de la Comanca, să plece cu tancul în oraş, să vorbească de lupte imaginare; înseamnă că aşa au primit ordin.

 Era o anarhie totală, fiecare cum putea să se apere, să se fofileze. Păi, când din punctul de comandă s-a anunţat că ,,vin 33 de elicoptere din direcţia Craiova, pregătiţi-vă de luptă, vor ataca comandamentul”, îmi aduc aminte că erau toţi acolo, iar Socol – comandantul Divizionului de artilerie, a plecat primul, şi după el, toţi ceilalţi. A rămas comandamentul gol. Vă daţi seama ce senzaţie am avut eu atunci când a trebuit să rămân lângă cei doi [n.a. Bobu şi Mănescu] aflaţi în încăperea de lângă biroul comandantului, că nu puteam să-i abandonez. Unul singur a mai rămas, maiorul Mitică Gojgar, Dumnezeu să-l odihnească, cu el m-am întâlnit prin bezna aia. Când s-a dat alarma de luptă, pe comandant nu l-a luat pe nepregătite. El ştia deja, se afla în unitate, chemase grupa operativă, între care şi pe mine ca ofiţer cu cifrul pe unitate. Era informat şi m-a chemat la el spunându-mi că am să primesc o telegramă şi să i-o prezint numai lui. Era indicativul ,,Radu cel Frumos”. Contrainformatorii au ştiut mai de dinainte. Aveau informaţii de la şefii securităţii. ... mi-au reproşat că am fost în slujba comuniştilor! Păi, atunci, Lucescu care i-a şi apărat la proces! [n.a. Lucescu Constantin, avocatul cuplului Ceauşescu, acum are gradul de general şi trăieşte în Caracal]. … a fost pericol! Atunci când am plecat puţin, să mă schimb, Dorneanu, care era cu Opriţa, s-a împuşcat în picior. [n.a. Dorneanu şi Opriţa erau subofiţeri de transmisiuni şi asigurau paza încăperii în care se aflau Emil Bobu şi Manea Mănescu]. Vreau să subliniez că, atunci când i-a adus, erau camerele pregătite cu paturi şi lenjerie, i-am îmbrăcat în pijamale de soldaţi, eu i-am dezbrăcat de hainele lor, i-am verificat peste tot că se vorbea că au emiţătoare pe ei, prin tocuri… Aveau haine deosebite, erau cineva la vremea aia. Harpailă m-a numit să răspund de ei; eu am refuzat în prima fază că nu e misiunea mea să mă ocup de treaba asta, iar el mi-a zis: ,,Ascultă-mă, îţi ordon, e situaţie de război şi ştii ce presupune ordinul neexecutat!”. La Comitetul de Partid trona incertitudinea, le era teamă. Şi Pop, şi ăştelalţi, mâinile lui dreapta şi stânga, plus Creţan şi Tănase, nu credeau că Ceauşescu va fi executat.

Revin şi spun că am avut o discuţie cu Bobu pe data de 25, după ce i-au executat. M-am dus şi le-am spus: ,,-Pe tovarăşul l-au executat”, iar Bobu a mai întrebat: ,,-E adevărat, tovarăşul ofiţer?...” Eu aşa am vorbit cu ei, pe acest ton, pentru că mă gândeam... dacă se schimbă calimera şi lucrurile nu sunt clare; eu nu ştiu dacă ne executa pe toţi, dar pe mine, sigur! Dacă eu aveam atitudinea să-i fi lovit? Pentru că subofiţerul Opriţa era mai slobod la gură şi vorbea la pertu cu ei: ,,Hai, hai dezbracă-te, că şi aşa uită-te cu ce facem căldură!” Adusese nişte ciocălăi din GAZ [n.a. sectorul zootehnic], erau umezi de ieşea fum şi miros de bălegar de te înfunda. ,,Uite, aşa trăim noi, nu ca voi!” L-am chemat şi l-am apostrofat: „Băi, ăsta a fost omul de casă al lui Ceauşescu şi nu ştii cum se învârte roata...” Bobu a observat şi mi-a zis: ,,Lăsaţi, tovarăşul ofiţer, lăsaţi că nu mă supăr… dar totuşi, nu ne executaţi?” ,,Nu vă executăm tovarăşe secretar”, l-am asigurat eu.

Cpt. Dinu Dumitru, comandant batalion tancuri, Regimentul mecanizat Caracal: ,,… era pus în aplicare planul dar nu ştia nimeni pentru ce anume. Tot ce ştiam erau numai zvonuri: că la Timişoara se întâmplă ceva şi că trupele ruseşti ar fi intrat pe la Galaţi, că s-a tras asupra lor, iar noi să fim permanent pregătiţi..., şi alte ştiri confuze, chiar cu caracter diversionist. Eu aveam un militar din Timişoara, tocmai atunci era în permisie şi când a venit am stat de vorbă cu el în cancelarie şi mi-a povestit cam tot ce se întâmplă acolo. Am chemat şi eu statul major al batalionului şi comandanţii de companii şi le-am comunicat că situaţia se cam îngroaşă, şi nu e nicidecum ce ni se dă nouă pe postul de televiziune şi la radio. S-a dus zvonul şi, din acel moment am intrat în vizorul organului de contrainformaţii, iar ofiţerul C.I. a stat numai pe capul meu, zi şi noapte, în orice punct mă aflam. În afară de asta, noi comandanţii de batalioane trebuia să mergem în fiecare dimineaţă să raportăm care este starea de spirit a oamenilor din subordine, ce se întâmplă, pe lângă stadiul pregătirii... Intrasem într-o panică… d’asta… Când am primit ordinul de luptă să plec la Deveselu, aveam, inclusiv cadre militare care au început să plângă, soldaţi, inclusiv eu, când am dat ordinul de luptă pentru deplasare aveam momente în care-mi pierea glasul, pentru că vedeam oamenii din faţa mea disperaţi, ca şi cadrele din toată unitatea când au văzut că plecăm… Domina frica, nimeni nu ştia ce se putea întâmpla şi cum! …

„Dăi, mă, o lovitură d-aia, aţi tras voi atâta...”

Eu m-am deplasat la aeroportul Deveselu, am fost primit acolo de comandantul regimentului de aviaţie – Harpailă Constantin, de secretarul comitetului de partid, de şeful de stat major, de C.I.-stul unităţii. Nu ne cunoşteam, am dat mâna, m-am prezentat, iar Harpailă mi-a zis: „Domnule căpitan, din momentul de faţă răspundeţi de paza aerodromului; dacă se întâmplă să pătrundă cineva, sunteţi direct răspunzător”. Peste puţin timp mi-au precizat că dinspre Uzina de Vagoane, Staţiunea Experimentală şi Liceul Agricol vin grupuri de peste 500 de terorişti care vor să ocupe aeroportul şi, mi s-a atras atenţia că avioanele sunt în stare de luptă, echipate cu tunuri, rachete, blocuri de proiectile şi muniţia aferentă, cu rezervoare suplimentare de combustibil şi, un singur inamic dacă pătrunde acolo, e prăpăd! Îmi cereau să intru în dispozitiv de luptă, cu toate tancurile pe direcţia oraşului Caracal în lizierele dinspre Staţiune. Eu le-am spus că nu se poate să trec cu toate tancurile, n-are rost, mai bine un singur pluton, e suficient. Ei au insistat, în fine... m-au lăsat acolo şi mi-au dat un locotenent de infanterie drept călăuză, care în acel an terminase şcoala şi venise în regimant de trei luni, deci nici nu mi-a fost de mare folos întrucât nu cunoştea unitatea şi oamenii. Am trecut doar un pluton în poziţia de tragere şi, aici, am avut o inspiraţie de moment: n-am respectat echipajele de încadrare şi am format echipaje numai din ofiţeri şi subofiţeri pentru că nu aveam prea mare încredere în militarii în termen. Am dat ordin să nu se execute foc decât la comanda mea. Tancul e dotat cu lunetă de apropiere şi ochire, de urmărire a distanţei; la un moment dat eu eram prin spatele tancurilor – cu nişte transmisionişti cu staţii la spinare şi luam legătura cu echipajele. Celelalte tancuri erau dispuse pe aleea principală spre hangar... La un moment dat ne făceam probleme că se apropie ăştia. Vorbisem cu comandanţii respectivi pe care-i băgasem în tancuri, era vorba despre şeful de stat major al batalionului, despre comandanţii de companii, oameni de răspundere, că dacă se apropie la 700-800 de metri, vedem atunci ce vom face. În fine, au început să apară şiruri de terorişti – cum spunea comandantul de la aviaţie, se întindeau pe o lungime de 3 – 4 km.

„A fost creată premisa unui masacru prin diversiune. Pentru ce?“

Apropiindu-se, ne întrebam, că erau îmbrăcaţi în toate culorile posibile, şi, când erau pe la vreun km, şeful de stat major de la batalion – lt. maj. Popescu îmi spune: ,,Domnule căpitan, ăstea sunt gărzile patriotice, vin spre noi”. I-am lăsat să se apropie, am dat ordin ,,Ţeava sus. Descărcaţi armamentul” Totul era pus pe luptă! Era, însă, o companie de  paraşutişti, de militari în termen ce mai rămăsese din cei ce se aflau la Timişoara şi Bucureşti. Ei primiseră ordin că regimentul de aviaţie este ocupat de tancuri duşmane. Vă daţi seama că puteam să facem măcel, să-i facem pulbere şi să ne nenorocim şi pe noi. A fost creată premisa unui masacru prin diversiune. Pentru ce? … Tot pe 23 seara, mă trezesc cu comandantul Harpailă: „Vezi că-ţi mai trimit două tancuri”. ,,Păi, de ce-mi trimiteţi două tancuri?”, am întrebat eu surprins... M-a sunat şi colonelul Popescu, comandantul garnizoanei care asigura conducerea oraşului, şi mă întreabă: ,,Dinule, ţi-au venit tancurile?” ,,Ce tancuri domne?” „Păi am înţeles că nu poţi să faci faţă acolo şi ţi-am mai trimes de la regimentul de tancuri două tancuri”. Acuma, nu veniseră tancurile, se gândeau că au pus teroriştii mâna pe ele şi ni s-a sugerat că, atunci când vin să tragem în ele! Am aşteptat până la 8 seara, la 9 şi nu veneau tancurile. Dup’aia am aflat că începuse fosta şcoală de şoferi militari de la ieşirea spre Corabia să tragă pe Aviasan, ca-n codru, şi să aflu pe la 12 - 1 noaptea că tancul respectiv fusese oprit pe la batalionul de radiolocaţie şi a intrat în curtea lor... …

Noaptea, pe la ora trei, mă cheamă domnul colonel Harpailă şi-mi spune: ,,Băi Dinule, în moara de la Comanca sunt terorişti şi trag spre aerodrom; uite, am vorbit şi cu domnul general Roşu [n.a. Generalul Roşu Dumitru era comandantul Armatei a III-a cu comandamentul la Craiova] şi, uite, vorbeşte cu dânsul”. Acuma, eu nu ştiu dacă o fi fost domnul general Roşu sau nu cel care-mi spune: ,,Măi, care eşti măi tinerele, acolo, care eşti tu comandant de batalion?”, eu m-am prezentat şi dânsul continuă: „Băi, ia vezi băi, nu poţi băi, să dobori moara aia, să-i tragi câteva, să dobori moara aia din Comanca?” „Domne general, păi cum, dacă n-o nimeresc?” Poziţia tancurilor era la vreo patru kilometri. ,,Dăi, mă, o lovitură d-aia, aţi tras voi atâta...”, şi zic: ,,Domne general, şi dacă nu nimeresc moara, e noapte acum, nu văd!” ,,Băi, ia vezi mă, te descurci tu mă, ia vezi cum faci!”, susţinea el mereu. Harpailă insista mereu: “păi ce faci, nu tragi?” ”Nu trag domne comandant, cum să trag?!” Vorbesc şi eu, iau prin staţie, vorbesc cu ofiţerii pe care-i aveam în tanc: „Băi, uite ce ordin primesc...” iar ei au replicat: ,,Domne căpitan, nu se poate domne, vreţi să ne lege dup’aia, dacă se duc proiectilele prin sat, prin casele alea, p’acolo”, şi n-am executat ordinul ăsta şi s-au încerat tot felul de...

Nu mai spun dup-aia. Şi a doua zi se încerca, aflaseră unde stau, pe ce stradă locuiesc, dar revin... Sunt convins că din momentul zilei de 22, anumiţi comandanţi au ştiut mersul revoluţiei şi au primit indicaţii precise ce să facă şi ei vroiau neapărat să fie morţi. Părerea mea e că altfel nu se poate; pentru că, dup’aceea, dacă ştia Harpailă şi unde stau, pe ce stradă... Îmi zice: ,,Domnu Dinu, domne, primii acuma un telefon, pe lângă altele, cu terorişti prin trenuri, primii un telefon că la CAP din Bold s-a dat cu substanţe toxice de luptă, strada Craiovei e terminată, cară salvările la Drăgăneşti, la Slatina, la Craiova, nu pot să facă faţă…” Eu spun: ,,Păi, acolo stau şi eu!” ,,Acolo stai?!” ,,Da!” „Băi Dinule, ştii ce ţi-aş zice? Ia un tanc şi du-te cu el, du-te până acasă să vezi şi tu situaţia familiei – care e acolo”, probabil, ca să tragă după aceea... ,,Cum să mă duc domnule cu tancul, păi vă daţi seama că acuma noaptea să plec eu cu tancul, d’aicea, pe strada Craiovei! Şi ce-aş putea să fac eu acolo?!....” .

„Săreau scântei din şenilă“

Plutonier Oane Marin, Regimentul 68 Tancuri - Caracal: ,,… Am mers până la Bucureşti cu cincizeci de tancuri fără a avea viteza mai mică de 40 Km/oră, săreau scântei din şenilă. Dimineaţa am ajuns. …Înainte de a intra în Bucureşti, comandantul regimentului, maiorul Marchiş ne-a transmis ca atenţionare: ,,Atenţie, din acest moment se moare! Se trage, nu ştim de unde, sunt terorişti, - aşa cum se vehicula lozinca atunci - oricând putem avea surprize!” Am acţionat în Piaţa Palatului cu mari greutăţi, am văzut oameni cum mureau. Am primit apoi misiunea de a apăra Depozitul de muniţie Ghencea că se preconiza că ar veni tancuri capturate de terorişti care vor să bombardeze depozitul şi astfel aruncă Bucureştiul în aer. Era 25 decembrie seara. Eram tanc lângă tanc la o distanţă de 50 de metri. Din blocurile din faţă se trăgea asupra noastră. Am păţit rău, mai ales că ne-a împuşcat şi pe plutonierul major Dinu Marinel. Era pe tanc. I-a rămas glonţul în cap. Acum e paralizat! ...

„Să omorâm tot ce vedem pe stradă!“

Ştiu că pe strada General Berthelot, când ne duceam către Ghencea, era un ARO albastru, parcă-l văd, trei inşi morţi, cu uşile deschise, se vedeau dârele de sânge închegat care cursese din gurile lor. Au fost mitraliaţi, era autoturismul de teren făcut praf, după care, mergând înainte către Cimitirul Ghencea, dacă n-am încălecat la morţi de m-au găsit loazele, mi-era nu ştiu cum să-i calc cu şenila. La Ghencea ne-a fost împuşcat soldatul Falcă Dumitru. Era în dispozitiv, făcea desant pe tancul observator, era noapte. Direct în cap prin casca metalică l-au împuşcat, numai cu mitraliera l-au ucis la o asemenea forţă... ... În noaptea de 25 spre 26 a primit ordin maiorul Marchiş, că întrucât pe strada Nuferilor se deplasează o formaţie civilă pe jos, mascaţi în femei care vor să pătrundă în Depozitul de muniţie, la ora zero noaptea să executăm foc cu armamentul de infanterie de pe tanc asupra tuturor persoanelor care se deplasează pe acest itinerar. Noaptea! Să omorâm tot ce vedem pe stradă! Marchiş ne-a instalat în coloană, plutonul de sarcină, de sacrificiu, care să acţionăm noaptea aia, ne-a ordonat formula de atac, un tanc a rămas pe centrul bulevardului cu tunul şi mitraliera în faţă, tancul 2 mergea pe partea dreaptă, iar treiul pe stânga, şi tot ce mişcă, indiferent ce este, se distruge cu mitraliera. Noroc că a venit un superior cu un ARO şi a anulat ordinul întrucât nu este vorba de nici-un terorist, altfel omoram toată lumea care se deplasa....

Cpt. Albu Ion: ,,Nouă ne vine greu să recunoaştem, acum, că armata a făcut greşeli, şi a făcut greşeli, nu toată armata în integralitatea ei, au fost anumiţi comandanţi care au făcut exces de zel. Au primit ordinul să reprime, l-au executat întocmai...”

Lt. Ştefănescu Smarandache, ofiţer paraşutist: ,,Ce vă povestim despre evenimentele la care au participat paraşutiştii de la Caracal, acestea survin după două zile în care în Timişoara armata, poate nu toată armata, a executat foc împotriva demonstranţilor, lucru pe care noi, reprezentanţii armatei, nu am reuşit să-l desluşim până acum…” (n.a. gradele militarilor specificate în materialul documentar sunt cele din momentul 1989, sub care au acţionat în evenimente. Ulterior, au fost avansaţi, în raport cu funcţia şi vechimea, unii chiar până la gradul de colonel. Lt. col. Harpailă Constantin, comandantul Regimentului de aviaţie, a fost avansat la gradul de general)