Învaţă alfabetul la 25 de ani, cu alţi trei fraţi în bancă: „Mama a murit, iar tata, rămas cu 11 copii, nu ne-a mai lăsat la şcoală“

Poveştile lor sunt poveşti de succes, oricât de straniu ar părea. Au, unii dintre ei, peste 40 de ani, dar vin în fiecare sâmbătă şi duminică să desluşească literele şi să-nveţe să scrie sau să parcurgă drumul de unde l-au abandonat. Pentru ce n-au făcut „la timpul potrivit“ nu învinovăţesc pe nimeni, mulţumesc doar că au primit a doua şansă.

Urmează cursuri de alfabetizare cei care n-au trecut niciodată, în copilărie, pragul unei şcoli, sau se străduiesc să obţină râvnita „diplomă de zece clase“, cei care „s-au pierdut“ în adolescenţă, singuri sau împinşi de nevoi. Sunt peste 100 de elevi la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Slatina la astfel de cursuri şi tot atâtea poveşti, unele dintre ele care au smuls lacrimi profesorilor ce nu le cunoscuseră.

Ziua în care am hotărât să trecem pragul acestei şcoli, nici pe departe cea mai populară şcoală din oraş, nu putea fi decât una de week-end, pentru că adulţii vin la şcoală când nu aleargă să le pună celor de-acasă pâine pe masă. Niciodată, mărturisesc profesorii, clasele nu sunt pline, pentru că, deşi se străduiesc, elevii nu pot veni toţi chiar în fiecare sâmbătă şi duminică. Se străduiesc, în schimb, mai mult decât elevii „de la zi“, mult mai convinşi acum, când au prins poate ultimul tren, că fără de carte nu se poate. Vin de peste tot din judeţ: din Balş, din Scorniceşti, din Mărgineni, din Caracal, din Brebeni, din Valea Mare, dar şi din afara judeţului. Au fost elevi din Timişoara, Motru, din localităţi din Dolj şi Vâlcea şi, surprinzător, ei aveau cele mai puţine absenţe.

„Am văzut un reportaj cu deţinuţii care învaţă şi atunci am început căutările“

La grupa de alfabetizare, unde sunt înscrişi 22 de cursanţi,  în clasele I-IV, care învaţă simultan, fraţii Anca din Mărgineni (Scorniceşti) sunt o prezenţă constantă. Doi băieţi şi două fete, cel mai mic de 24 de ani, cel mai mare, de 27. În sâmbăta în care îi provocăm noi la confesiuni, unul dintre ei e bolnav, n-au venit decât trei. Nu lipseşte liderul, cel care într-o zi le-a deschis ochii şi le-a făcut cadoul pe care îl aşteptau de ani de zile: să meargă la şcoală.

Florin mărturiseşte că întotdeauana s-a simţit diferit pentru că nu ştia să scrie, deşi prietenii de care s-a înconjurat nu l-au rănit niciodată. Sclipirea i se citeşte în ochi, e mândru de decizia sa. „Păi, de ce n-am fost la şcoală e destul de simplu. Noi suntem unsprezece fraţi. Mama noastră a murit când eram foarte mici, iar tata nu ne-a mai lăsat. Nici măcar n-aş putea spune că nu şi-a permis. N-a mai vrut, pur şi simplu. Un frate mai mare s-a lăsat atunci de şcoală şi acesta a fost pretextul lui. Nici„ nu mai contează, nu văd cu ce-ar rezolva situaţia dacă astăzi ne-ar oferi o explicaţie. Nu i-am cerut-o! Ştie că mergem astăzi la şcoală, dar nu ştiu cât îi pasă!“, începe Florin povestea, din ton trădând faptul că vrea să consume repede episodul „cum de n-aţi fost la şcoală în copilărie“.

El are 25 de ani şi o fire întreprinzătoare. Acum lucrează în construcţii, dar s-a descurcat de mic. La 14 ani a plecat de acasă şi s-a ataşat de o familie la care stă şi astăzi şi care l-a sprijinit să-şi vadă visul împlinit. „M-am gândit că trebuie să fac asta în momentul în care am văzut la televizor un reportaj despre deţinuţii care urmează cursuri de alfabetizare. M-am gândit atunci că e imposibil să nu existe şi în afara puşcăriilor această şansă, aşa că am început să dau telefoane. Am găsit numărul şcolii în cartea de telefoane şi am venit de cum am aflat. Nu-nţeleg de ce să nu faci asta, când cursurile sunt gratuite, nu plăteşti nimic!“, argumentează Florin.

Pentru că fraţii întotdeauna au avut o relaţie specială, pe cei care n-au avut şansa, până la moartea mamei, să meargă la şcoală i-a adus cu el. Sora lui, Nicoleta, scrie cu sârg pe tot parcursul discuţiei, poate şi uşor jenată de situaţie. Se descurcă destul de greu la citit, dar îi place mult să scrie. Are acasă o fată de 11 ani, care acum o ajută la învăţat. Nu i se pare ciudat că rolurile sunt inversate, vrea să trăiască ziua în care îi va citi o poveste. Cuvinte puţine rosteşte şi fratele ei, Traian, care îi seamănă leit. Tot ce a fost important a povestit deja Florin, aşa că rămâne zâmbetul încurcat să suplinească frazele nerostite.

„M-am rugat de mama, nu s-a putut, ea a plecat, m-a lăsat acasă cu bunica...“

Pe celălalt rând de bănci, curioşi poate să asculte povestea colegilor de clasă, dacă n-or fi ştiind-o, dar oarecum nerăbdători să-şi deschidă şi ei sufletul, stau alţi „oameni mari“. Şi poveştile sunt pe măsură. Marian Cârstea are 29 de ani. N-a venit chiar de drag, recunoaşte, a fost o necesitate pentru eliberarea condiţionată. Dar a prins gustul, o trădează privirea şi plăcerea cu care vorbeşte despre ce i se întâmplă astăzi. Peste episodul care l-a dus în închisoare trece repede. A fost complice la un furt, de fapt prietenii lui ar fi furat bunuri şi le-ar fi adăpostit la el în casă... „Anturajul!“, filozofează acum tânărul. Cert este că s-a întors de unde a plecat odată cu plecarea mamei din ţară. 

„I-am zis mamei să mă dea la şcoală, ea a plecat, am rămas cu bunica... M-am luat cu pritenii... Acum totul e altfel. Merg ziua la muncă, seara mă grăbesc să ajung acasă. Îmi fac teme, mă uit la televizor, mă şi întreabă prietenii: «Bă, păi tu ai uitat de noi!». Am uitat, nu mai vreau! S-a schimbat sistemul! Din cauza prietenilor te duci de râpă!“, pare convins Marian, care acum se gândeşte la o familie, are alte planuri.
Coleg de clasă cu ei este şi veteranul de 42 de ani. N-a venit nici el de drag, dar e musai să facă şcoală, altfel se întoarce la puşcărie. E din Valea Mare, are copii, sunt la şcoală, până acum, dacă avea ceva de citit, îi citeau copiii, asta-i tot, rezumă bărbatul situaţia.

„Sunt persoane care vin din convingere, şi se văd progresele, dar sunt şi elevi constrânşi  şi doar atât. Oricum, se lucrează diferit cu adulţii. Îi preluăm de la niveluri diferite. Unii ştiu literele de tipar, dar nu ştiu să citească literele de mână şi nu ştiu să scrie, alţii nu ştiu nimic. Ceea ce facem noi e o provocare, iar răsplata e satisfacţia lor când au dat de cap unui text“, mărturiseşte învăţătoarea Evelina Drăgan.

„După ani de zile de la decesul fratelui am hotărât că e timpul să-mi văd de viaţa mea“

Poveştile nu se termină la grupa de I-IV, de-abia încep. Cei de la clasa a V-a în sus sunt în mare parte tineri care au renunţat, din teribilism, unii, alţii trăind adevărate drame, la şcoală într-un moment sau altul. Pentru că gustaseră din „drogul“ învăţăturii, sau doar pentru că li se cere peste tot „amărâta de diplomă de zece clase“, s-au întors, de data aceasta fiind decizia lor.

Tânărul de 21 de ani, sigur pe el, care vrea neapărat diploma de zece clase, mărturiseşte franc: „Nu mi-a plăcut cartea. Am renunţat când eram p-a cincea. Acum sunt a VI-a şi vreau să-mi iau diploma, să m-angajez şi eu cu acte, că aşa lucrez, dar...“.

De la voioşia lui, fără niciun semn, trecem la povestea Ralucăi. Drama ei, constatăm din reacţia colegilor şi a dascălilor care asistă la discuţie, n-a dezvăluit-o până acum. Are 23 de ani. A părăsit şcoala în clasa a VII-a, studia în Caracal. A fost un şoc. Părinţii ei, cadre medicale, au plecat cu un contract pentru trei luni, în străinătate. Fratele n-a rezistat şocului şi şi-a pus capăt zilelor. De atunci, deşi au trecut 10 ani, lucrurile n-au mai reuşit să găsească un curs normal. Raluca poveşteşte, cu glasul sugrumat de lacrimi, că a găsit foarte greu puterea s-o ia de la capăt. „Acum sunt 10 ani de când s-a întâmplat. Am hotărât că e timpul să-mi văd de viaţa mea“, reuşeşte să rostească. A ajuns în clasa a IX-a, dar nu se va opri la diploma pe care atât de mult o râvnesc colegii săi. „Cred că farmacie voi face, aşa şi-ar dori şi părinţii mei. Nu ştiu, asistent de farmacie...“, pluteşte în aer o jumătate de răspuns. Pentru că drumul acum e mult mai aproape, recunoaşte că se gândeşte şi mai departe, la o facultate.

„Un an de zile l-am minţit pe patron că-i aduc actele de angajare“

Surprizele continuă. Ionela spune că are 28 de ani. I-ai da puţin peste 16. Lucrează, sau a lucrat, doar ce s-a-nchis cafeneaua, ca ospătăriţă. Dar povestea ei e mult mai lungă şi cu peripeţii. „Părinţii mei s-au despărţit când eu eram foarte micuţă. La 10 ani a trebuit să aleg cu cine stau. Cât am stat la mama, de fapt am locuit într-un cămin pentru orfani, pentru că s-a recăsătorit, a mai făcut o fetiţă şi nu o voia cu alt copil. În clasa a VIII-a a trebuit să renunţ la şcoală. La 15 ani eram în Iugoslavia, munceam. Am plecat în Spania, m-am căsătorit acolo, n-a mers, m-am întors. În România l-am minţit pe patron un an de zile că-i aduc actele, să-mi încheie contract de muncă, dar dacă n-aveam,  ce diplomă s-aduc? !Acum doi ani am plecat din nou în Spania, lucrez sezonier, să pot să mă-ntreţin, dar vreau neapărat să-mi termin şcoala. Sunt cu un băiat de doi ani, lucrează la o firmă de produse medicale. Mi-e foarte ruşine să recunosc în faţa prietenilor lui că n-am terminat şcoala. Parcă 10 clase sună altfel, deşi nu aici intenţionez să mă opresc. Îmi plac limbile străine, poate voi urma asta... “, îşi permite să viseze tânăra.

De tinerii care-şi împrumută cursurile, se consultă cu privire la referate, se rânduiesc să vină să stea şi în cursul săptămânii cu profesorii de vorbă, să ceară lămuriri, s-au legat şi dascălii lor. „E importantă parcurgerea materiei, dar sunt momente  în care îţi dai seama că e mai important să discuţi, poate, o temă de dirigenţie. Nu pot fi în ceea ce priveşte materia de nivelul celor de la zi, pentru că numărul de ore este la jumătate, totul este mult mai condensat. Dar punem accent, la limba română, spre exemplu, pe corectarea greşelilor, pe însuşirea termenilor, pe îmbunătăţirea vocabularului. Îi îndemn să folosească mult dicţionarul. Mulţi dintre ei sunt tineri foarte buni, din generaţiile trecute au mers mai departe, şi-au continuat studiile“, spune profesorul de limba română Laura Marinescu.

Deşi nimeni nu a încercat vreodată să-i judece, pentru că s-a deschis subiectul „Cum aţi părăsit şcoala?“ profesorii îndrăznesc să-şi spună părerea. „Ei sunt victimele unui sistem. Nu cred că un copil de 10 – 12 ani poate să spună «Eu nu vreau să merg la şcoală!» iar decizia să rămână a lui. Probabil că dacă ar fi fost susţinuţi mai mult de familie nu s-ar fi ajuns aici!“, concluzionează profesorul de franceză Denisa Neacşu.