Găinuşă: „Am procese de conştiinţă, dar le câştig la recurs“
0
A intrat în mass-media în urmă cu 15 ani, iar acum numele său trimite invariabil la emisiunea „Cronica Cârcotaşilor“. Doamnelor şi domnilor, Mihai Găinuşă!
Mihai Găinuşă şi-a câştigat reputaţia semnalând, fără să ierte pe nimeni, toate metehnele celor care vorbesc în public şi spune că poate ieşi liniştit la pensie făcând în continuare exact acelaşi lucru. A fost, pe rând, tocilar, rebel, „înscris în curentul pre-emo“ şi electromecanic la o centrală telefonică, însă viaţa i s-a schimbat radical atunci când a ales să lucreze în mass-media. După 15 ani de radio şi 10 ani de televiziune, nu s-a gândit să renunţe, mai ales că vedetele autohtone îi servesc non-stop „material“. N-are afaceri, nu vrea să intre în politică, nu e certat cu nimeni, la Tribunal n-a avut ocazia să meargă până acum, iar singurele procese sunt cele de conştiinţă. Despre toate acestea, un interviu fără bâlbe cu Mihai Găinuşă.
Adevărul“: Cine era Mihai Găinuşă când încă se afla pe băncile şcolilor? Era şi atunci în centrul atenţiei în pauze sau era mai degrabă un „tocilar“?
Mihai Găinuşă: Au fost două perioade distincte în cariera mea de „scoler eminente“: prima în care eram un elev silitor, care înţelegea ce se-ntâmplă la şcoală şi a doua - perioada traumatizantă de tâmpire instituţionalizată, în care tehnica specială a comuniştilor de transformare a creierului „omului nou“ într-o legumă fiartă a dat pe deplin roade. Pe cea de-a doua o juxtapun pe perioada liceului tehnic pe care, totuşi, l-am absolvit.
A reuşit „şcoala de partid“ să te transforme sau ai devenit un rebel?
Mihai Găinuşă în şcoală era un pionier comandant de grupă, bun strângător de plante medicinale şi castane, degrabă transportator de sticle goale şi, în rest, un visător care dorea enorm să devină haiduc. Odată cu influenţa, picătură cu picătură (chinezească) a matematicilor superioare - superioare gândirii mele - am devenit un mic chiulangiu care, în orele de chimie, compunea poezele scurte şi tâmpite pentru care era dat afară de la oră împreună cu colegul de bancă.
Cum le cucereai pe colegele de clasă?
Nu am fost în niciun caz idolul fetelor, probabil toate suspinau în secret după mine. Aşa mare secret că eu
n-am aflat niciodată! Eram înscris iremediabil în curentul pre-emo, „liceul-cimitir al tinereţilor mele“.
Când ţi-ai dat seama că vrei să intri în media?
După vreo trei-patru ani de îngropare a speranţelor într-o centrală telefonică, în care somnolenţa provocată de câmpul electromagnetic amorţea creierul într-un mod aproape etnobotanic, plus cam tot trei-patru tentative halucinante de a intra la ASE, unde luam invariabil între 2 şi 4 la mate şi 8 sau 9 la economie, am decis că e timpul să fac ce-mi place. Cum nu-mi plăcea să fac mai nimic, m-am apucat să învăţ autodidact pentru o facultate potrivită. Cum nimic nu mi se potrivea, am intrat la cea care le conţine pe toate celelalte: jurnalistica.
Care a fost primul contact cu mass-media?
Prima experienţă în media a fost la examen, când am făcut un reportaj uşor infantil la Tribunal, după care m-am lansat vijelios în cariera de reporter de ştiri la Radio Delta RFI. Au urmat două burse la Strasbourg şi la Paris şi, în paralel, o fulminantă carieră sub pseudonimul de Mihai Alexandru (prenumele mele) la emisiunea de divertisment-delirant radio Săptămâna Nebunilor. Apoi am condus o emisiune duminicală, „Colivia cu ştiudenţi“, la care am lipsit nemotivat doar când mi-am cumpărat o Dacie din târgul Vitan. Restul a mers ca pe roate. Mai puţin rabla respectivă.
Ai reuşit să publici cinci volume. Te poţi numi „scriitor“...
Primele două volume sunt nişte culegeri din textele scrise pentru radio. Scriitor am devenit abia după ce am pus punct romanului „Fără cap şi fără coadă“. Atunci mi-am dovedit că pot să termin texte mai lungi de trei-patru pagini. După care m-am axat pe povestiri, apoi schiţe şi urmează, probabil, un volum de haiku.
Cu ce te identifici mai mult: profilul prezentatorului de la „Cronica Cârcotaşilor“ sau cel de pe copertele volumelor tale?
Sunt identificat cu imaginea de realizator-prezentator tv, dar mă identific cu cea de pe copertele volumelor. Mă tem că cele două posturi au început să nu se mai împace între ele, mai ales că, în ultimul timp, fiica mea Eva m-a făcut să devin mai mult cititor de poveşti decât autor. Oricum, cele mai mari realizări ale mele sunt Eva şi viitorul bebe, Andrei. Restul e tăcere! Fără urlete.
„Niciodată nu voi intra în politică!“
Notorietatea îţi asigură vânzări destul de bune pentru fiecare carte. Cum reuşeşti să-ţi dai seama dacă volumele tale sunt bune?
Bineînţeles că majoritatea celor care au cumpărat prima mea carte au făcut-o mai mult ca să ia autograful bebeluşelor pe ea. Dar cei care au şi citit din paginile mele cred că au mai vrut. Că de obligat, nu i-am obligat să-mi cumpere următoarele cărţi. Am avut o revelaţie acum vreo lună. Un profesor de la Institutul Cultural m-a chemat la un mic curs cu studenţi străini, bursieri la traduceri din limba română. Acolo studiau cu interes, cu creionul pe text, fragmente din roman şi din „Povestiri mortale“. Mi-au descifrat înţelesuri pe care nici eu nu le-am bănuit. Ceea ce înseamnă că subconştientul meu de scriitor e mult, mult mai inteligent decât conştientul de „star“ radio-tv.
Ai putea trăi doar din scris?
Din păcate, în ţărişoara în care din propria carte nu încasezi decât 10 procente, din care plăteşti şi impozit la stat, mai e mult până la profit scriitoricesc.
„Cronica Cârcotaşilor“ se difuzează de zece ani, fără întrerupere. Care-i reţeta?
„Cronica“ are mult succes deoarece are subiecte non-stop. Nimic, dar absolut nimic nu s-a schimbat în cei zece ani. Ba, din contră, au apărut sute de noi tembeli şi a dispărut doar Elodia. Când ţara noastră va fi ca Germania, eu pot să mă retrag să scriu romanele de groază pe care mi le doresc.
Au românii umor?
Poporul român are foarte mult umor. Altfel, cum ai putea ca, în anul 2010, să circuli gratis într-o căruţă medievală în toate zonele ţării, în special pe drumurile naţionale, dacă nu ca să râzi de şmecherii cu limuzine bengoase şi de fraierii de şoferi care plătesc de rup pentru utilizarea aceloraşi drumuri.
Te-ai gândit să intri în politică sau câştigi oricum destul de bine?
Niciodată, subliniez, niciodată nu voi intra în politică! Cred că nu am nevoie să fur ca să trăiesc decent.
Iar notorietatea pe care ţi-o dă politica românească e cea pe care o primeşti la cazier după ce absolvi facultatea Sing-Sing.
Ai planuri de afaceri pe care încă nu le-ai pus în aplicare sau încă le mai ţii „la sertar“?
Planuri de afaceri am, dar nu am talentul necesar pentru aşa ceva. Iar singurele planuri de la sertar sunt cele cu scrisul meu, nu cele cu semnătura guvernatorului Isărescu.
Primeşti telefoane de ameninţare? Ai procese?
Singurul telefon ameninţător e cel pe care l-am primit cadou de ziua mea.
Mă ameninţă cu tehnica lui de neînţeles pentru mine. Procese am doar de conştiinţă. Dar, de obicei, le câştig la recurs.
Numele tău e strâns legat de „Cronica Cârcotaşilor“? Ţi-e frică să ieşi la pensie de la „Cronică“?
Nu mi-e frică, ba chiar ar fi un titlu de glorie. Dacă simt că intervine rutina pot oricând să fac altceva în paralel. De exemplu, copii.
Ce le transmiţi celor care au ajuns la acest rând al interviului...
Vă mulţumesc că aţi rezistat până la sfârşit! Acum, printre dumneavoastră va circula cineva cu o pălărie în care strângem un mic fond pentru propria mea statuie. Hei, unde plecaţi?
Carte de vizită
După patru ani de „carieră“ la o centrală telefonică dintr-un cartier bucureştean, Mihai Găinuşă s-a hotărât că vrea să pună punct şi să facă ceea ce-i plăcea cu adevărat: presă. A intrat la Facultatea de Jurnalism, s-a „plimbat“ cu burse în Strasbourg şi Paris, iar apoi a devenit crainic la radio, unde a rămas timp de mai bine de cinci ani. Cariera în televiziune şi-a început-o în 2000, la „Cronica Cârcotaşilor“, emisiune de la care nu ar pleca nici acum. În paralel, prezintă, alături de Şerban Huidu, şi o emisiune matinală la radio Kiss FM şi, în timpul liber, îşi foloseşte energia rămasă pentru marele său hobby: scriitura. Deşi spune că nu-i rămâne prea mult timp pentru scris, este deja la al cincilea volum, „Scândura de frizerie“.
Se încarcă comentariile...
