O clujeancă povesteşte cum a trăit în ţara ultimilor canibali (EXCLUSIV FOTO)
0
Clujeanca Hanna Bota a petrecut, în această toamnă, o lună în mijlocul uneia dintre cele mai primitive civilizaţii de pe Pământ. După revenirea în România, scriitoarea dezvăluie, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Adevărul“, cum se trăieşte în ţara în care, în 1969, s-a înregistrat ultimul caz oficial de canibalism.
Intră în galeria foto pentru a vedea cum trăiesc băştinaşii în Vanuatu
Citeşte şi Româncă în Vanuatu, ţara ultimilor canibali
Care a fost programul tău în Vanuatu?
H. B. Primele trei zile le-am petrecut în capitala Port Vila. De acolo, am plecat cu un avion – parcă era autobuz zburător – pe insula Tanna, unde am petrecut zece zile. Apoi am plecat spre cea mai mare insulă a arhipelagului, Espirito Santo. Am stat patru zile în oraşul Luganville, opt zile pe munte, alături de băştinaşi, iar la final alte cinci zile în oraş.
Cum se trăieşte pe insula Tanna?
H. B. Acolo sunt atât sate tradiţionale, în care băştinaşii parcă s-au închis, dar există şi orăşele. Găseşti de la oameni primitivi la oameni de afaceri cu jeepuri. Am observat că băştinaşii sunt extrem de murdari. Am remarcat la ei faptul că sunt lipsiţi de orice fel de duritate. Poate şi pentru că sunt izolaţi complet de toate şmecheriile cu care noi suntem obişnuiţi. Inocenţa e principala lor caracteristică, cu toate că violenţa este o chestiune de obişnuinţă, în special în familii.
În ce sens?
H.B. Bărbaţii au drepturi depline asupra femeilor, care sunt privite ca bunuri. Cel mai de preţ bun pentru ei este porcul. Urmează apoi grădina, casa şi abia apoi nevasta. Până şi unul din ghizii mei, care era profesor, vorbea extrem de deschis despre violenţa din viaţa lor. „Femeile vorbesc cam mult, normal că trebuie bătute“, îmi spunea. La un moment dat, am relizat că, în Vanuatu, e mai bine să fii peşte decât femeie. Au mult mai multă consideraţie pentru animale. A urmat insula Espiritu Santo.
Aventura acolo mi-am început-o în Luganville, un oraş construit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de către americani. Acolo, am stat la o femeie de 70 de ani. În satele izolate, în schimb, nimeni nu ştie câţi ani are. Bărbaţii calculează după momentul în care se rad prima dată, iar femeile după ciclul menstrual, după căsătorie sau după momentele în care nasc. Calculând, după datele pe care mi le-au oferit ei, am ajuns la concluzia că şefului tribului în care am stat avea cam 47 de ani. Când l-am întrebat mi-a spus senin: „40-50-60, ce contează?”
Cu mâncarea te-ai descurcat?
H. B. Pe insula Tanna a fost OK. Acolo erau legume şi fructe din belşug. În plus, pescuiau mult. Problema cea mare a fost pe Espiritu Santo, unde mâncarea principală e rădăcina de taro, un fel de cartof mai mare. Fierb rădăcinile în apă sau le coc în foc. E o mâncare fără gust. Norocul meu a fost că ei făceau şi pâine, iar după patru zile au fiert şi puţin orez. Ca să nu mor de foame, totuşi, mâncam nuci de cocos aproape în fiecare zi.
Ai reuşit să găseşti ultimii canibali?
H. B. Oficial, nu mai există. S-ar putea, însă, să mai fie în triburile foarte ascunse, de pe insula Espirito Santo, cele care trăiesc într-o izolare totală, la vreo trei-patru zile de mers pe jos de zonele în care am fost eu.
Am încercat să discut cu ei despre acest subiect, dar sunt foarte reticenţi. Mi-au lăsat impresia că le e ruşine. În urma discuţiilor cu ghizii mei, am reuşit să identific, totuşi, trei feluri de canibalism care au existat. Cei care vorbesc despre canibali, o fac detaşat, ca şi cum nu ar fi ceva din cultura lor.
Primul ar fi „canibalismul de obedienţă”, la care se ajungea ca urmare a deciziilor şefilor de trib. Ar mai fi canibalismul apărut în războaiele dintre triburi. Practic, cei luaţi prizonieri erau mâncaţi. Aveau credinţa că preiau puterile celor pe care îi mâncau. Ultimul tip de canibalism e cel faţă de oamenii albi.
Victime au căzut, la început, cei care veniseră să îi transforme pe băştinaşi în sclavi.
Totuşi, mai sunt urme ale faptului că în zonă a existat canibalism?
Pe insula Tanna, băştinaşii mai organizează ceremonii pentru turişti, în care simulează canibalismul. Deşi pare aşa, nu o fac doar pentru bani, ci repetă această ceremonie la sărbătorile lor. Cea pe care o prezintă, însă, turiştilor, mi-a lăsat impresia că ar fi prea teatrală. E mai mult de faţadă.
Cum i-ai perceput pe oamenii din Vanuatu?
H. B. Sunt foarte primitori, în special bărbaţii. Din partea femeilor, însă, am simţit o oarecare gelozie. Sunt convinsă că era din cauza faptului că bărbaţii mă considerau egala lor. Cei la care am stat se făleau cu mine. Noutatea principală a fost că am stat chiar printre ei. Alţii de obicei doar îi vizitează şi pleacă mai departe.
Am remarcat faptul că au mari probleme de sănătate. Cei din triburile tradiţionale fumează non-stop şi beau foarte multă kava, o băutură fabricată din rădăcina unei plante. Tuşesc foarte mult, cred că au cu toţii tuberculoză. Au şi reumatism, îi dor încheieturile. Totul e din cauza climei umede şi a faptului că umblă dezbrăcaţi. Mie mi-a fost frig acolo şi cu un hanorac pe mine. Noaptea, îngheţam în sacul de dormit. Iar ei dormeau goi.
Ce am mai observat e că nu au nicio grabă. În viaţa lor nu îi împinge nimic de la spate. Referitor la capacităţile intelectuale, modul lor de gândire este destul de simplist. Adulţii gândesc asemeni unor copii de 12 ani de la noi. Gândesc doar atât cât să se adapteze nevoilor lor, care sunt foarte puţine. Nu îi interesează să scrie, să citească, nici măcar cu desenul nu se descurcă.
Cu ce ai rămas după această lună petrecută în Vanuatu?
H. B. Cu siguranţă, e o cotitură în existenţa mea. Sunt decisă să iniţiez diverse proiecte pentru a-i ajuta.
Cât te-a costat aventura în Vanuatu?
H. B. În total, 2.000 de euro. 1.500 de euro am plătit pentru biletele de avion, iar 500 de euro am luat cu mine. Aceşti bani i-am cheltuit acolo, în special pentru deplasări între insule. M-am întors acasă fără niciun ban.
Ai mai repeta experienţa?
H. B. Dacă aş găsi sprijin financiar, m-aş întoarce oricând. Deja mi-e dor.
Cine este Hanna Bota
Clujeanca a plecat spre Oceania cu gândul de a studia comportamentul băştinaşilor, pentru lucrarea sa de doctorat în antropologie, dar şi pentru a scrie un roman intitulat „Ultimul Canibal“. Hanna a absolvit Teologia şi a lansat mai multe volume de poezii şi două romane. Unul dintre acestea „Maria din Magdala” a stârnit controverse, fiind considerat un roman anti-Dan Brown, întrucât căuta să ofere o nouă perspectivă celor prezentate de autorul american în „Codul lui Da Vinci”. După revenirea în România, Hanna Bota a început să lucreze. „Deja am scris 100 de pagini. Estimez că va fi avea aproximativ 300-400 de pagini”, spune scriitoarea.
Se încarcă comentariile...
