Româncă în Vanuatu, ţara ultimilor canibali

„La capătul lumii“, în Oceania, ardeleanca Hanna Bota trăieşte câteva săptămâni printre băştinaşi. Scriitoarea clujeancă Hanna Bota se află în arhipelagul Vanuatu din Oceania, pentru a-i studia pe cei mai primitivi oameni de pe Planetă. CLICK AICI PENTRU FOTOGALERIE!

Mai citeşte şi:
VIDEO Dracula, vampirul care a pus Transilvania pe harta lumii, se întoarce
Seri artistice în Piracanga
Aşii din Educaţie vor schimba România

Hanna Bota, din Cluj-Napoca, este doctor în antropologie, cercetează în interes ştiinţific comportamentul locuitorilor din Vanuatu şi se documentează pentru un volum de non-ficţiune, care se va numi „Ultimul canibal”. Potrivit majorităţii antropologilor, în Vanuatu s-a înregistrat ultimul caz de canibalism cunoscut, în 1969, pe insula Malekulu. Clujeanca a plecat spre Vanuatu la începutul lunii octombrie şi va petrece cel puţin o lună printre triburile de acolo. Ea a povestit pentru „Adevărul“ primele zile petrecute printre băştinaşi.

„Vanuatu e la capătul lumii, doar câţiva metri şi îţi atârnă picioarele în gol, aşa ar spune mitologia antică, dar iată că, pământul fiind rotund, pot să văd doar faptul că cei de aici ne consideră pe noi trăitori la capăt de lume, iar pentru ei aici e tocmai centrul Pământului”, a spus Hanna Bota, la câteva zile după ce a ajuns „la capătul lumii”.

Fără apă caldă în capitală

Ajunsă în Port Vila, capitala republicii din Oceania, la mijlocul lunii, scriitoarea a fost cazată într-un bungalow de lemn, cu terase largi şi camere joase, gresie în camere şi faianţă în băi. Totuşi, la robinetul ruginit de la toaleta englezească este numai apă rece. „E foarte cald, tot timpul îmi vine să fac duş să mă răcoresc şi să îmi usuc pielea. Deşi nu s-a inventat apa caldă, nu s-a inventat aici nici cea rece, toată apa e dezmorţită, poţi face duş fără probleme, mai neplăcut e când trebuie băută”, spune clujeanca.

Lumea umblă desculţă

În tot oraşul e însă la fel, aşa că Hanna nu are de ce să se supere. Gazda, Thymoty, locuieşte totuşi într-un cartier rezidenţial, lângă Universitate (filială a Universităţii Pacificului de Sud, cu centrul în Fiji). „Toţi au o viaţă socială bogată, casa le e deschisă larg pentru oaspeţi, cunosc o mulţime de oameni, parcă ar cunoaşte întregul oraş, deşi locuiesc în capitală, populaţia de aici nu s-a rupt de viaţa de tip clan, cu vecini, prieteni, cunoştinţe de tot felul, nu sunt individualizaţi şi izolaţi precum cei din lumea «civilizată»”, spune Hanna.

Priveliştea de pe străzile din Port Vila întrece aşteptările: „Majoritatea sunt desculţi, dar nu contează cât de murdare le sunt picioarele, că uneori şlapii mei sunt mai curaţi, nu curăţenia contează, ci gestul de descălţare. Chiar şi în magazinele din unele oraşe se intră desculţ”.

Vorbesc 116 limbi diferite

Arhipelagul Vanuatu, ţară care şi-a obţinut independenţa faţă de Franţa şi Marea Britanie la 30 iulie 1980, se află în Pacificul de Sud, la o distanţă de 1.750 de kilometri de Australia, şi este compus din 83 de insule, majoritatea de origine vulcanică. Ţara are o suprafaţă de 12.200 de kilometri pătraţi şi o populaţie de 215.000 de locuitori. Deşi oficiale sunt trei limbi – engleza, franceza şi bislama (o combinaţie a gramaticii melaneziene cu vocabularul englez) -  în Vanuatu se vorbesc alte 113 limbi indigene, ceea ce plasează arhipelagul pe primul loc în topul densităţii de limbi pe cap de locuitor în lume.

„Sunt trofeul lor de culoare albă“

Familia lui Thymoty a pregătit o ieşire pe insula Moso, unde Hanna a dormit două nopţi. „În timp ce scriu, lumea stă pe terasă şi vorbeşte, trec vecini, se aşază, mai povestesc puţin, arată spre mine, sunt trofeul lor de culoare albă”, a spus românca.

Pregătirile pentru cea dintâi expediţie în lumea sălbatică înseamnă în primul rând un drum la piaţă, un teren viran unde băştinaşii vând cartofi dulci, banane, taro, nuci de cocos şi alte bunătăţi cu nume necunoscute.

„Am ajuns pe insula Moso cu toate produsele deşertate în burta bărcii cu motor. E o călătorie exotică pe Oceanul Pacific abia încăpând printre papaia, kumala, manioc, ciorchini de banane, pungi cu orez şi altele. Plaja micii insule e albă şi plină cu cochilii uriaşe de melci, am găsit chiar pe cărarea dintre palmieri o cochilie de scoică cât un platou. Sunt entuziasmată, în timp ce băştinaşii râd de bucuria mea, râd fără încetare, e un amestec de sentimente paradoxale, sunt pentru ei ca o mascotă care le aduce onoare, aşa se raportează, dar cu multă iubire. Îmi ating şi îmi mângâie părul, dar cu delicateţe şi discret, li se pare moale şi plăcut, părul lor e aspru şi scurt, cel mai lung păr e de 10-15 centimetri, e imposibil de crescut mai mult”, a povestit Hanna.

Atenţie la spiritul cel rău

Deşi sunt creştini, protestanţi şi neoprotestanţi, băştinaşii nu s-au lepădat încă de vechile credinţe. „Când am trecut pe lângă cimitir, mi s-a atras atenţia să nu vorbesc pentru ca spiritul cel rău să nu intre în gura mea şi să mă posede împotriva voinţei mele”, şi-a amintit femeia.

Următoarea destinaţie este satul Larwanu din insula Tanna. Suflarea satului se trezeşte dis-de-dimineaţă. Hanna a înnoptat în coliba acoperită cu frunze de bambus a lui Lapo, un băştinaş. Ansel este al şaselea copil al bărbatului.

Ca şi fraţii lui mai mici, nu a văzut niciodată un om de o culoare atât de albă. Împreună iau micul dejun. Hanna este, ca peste tot, privită cu o curiozitate mută. „Primul instinct a fost să fac o încercare de a curăţa feţele copiilor, dar ei s-au apucat de plâns, unora le era frică de mine din cauza culorii pielii, nu au mai văzut oameni albi cei mai mici dintre ei, iar cei mai mari plâng pentru că nu vor să fie spălaţi”, a mai spus Hanna.

Băştinaşii se adunaseră deja în nakamal, cum se numeşte spaţiul deschis unde se strâng bărbaţii tribului, şi au aşteptat sosirea „omului alb”. „Toată lumea era trează de mult timp, doar mie mi-era încă somn. Ei se trezesc dimineaţa la cinci, proaspeţi, râzând şi cântând odată cu păsările în concert, au un ritm în tandem cu natura, se culcă nu mult după apusul soarelui şi se trezesc cu răsăritul. Nu pierd serile în activităţi, pentru că neavând curent focul e prea puţin ca să lumineze vreo activitate, doar bărbaţii beau kava şi discută la lumina ţigărilor înfăşurate de ei în foiţe de bambus”, a povestit clujeanca.

Îmbrăţişările îi sperie

Satul tradiţional e diferit doar în faptul că e mult mai primitiv, nimeni nu poartă haine, aceasta e alegerea şefului şi tot satul trebuie să i se supună fără să crâcnească, se poartă doar nambas pentru bărbaţi şi fustele de iarbă pentru femei.

„După discursurile oficiale din zona deschisă a nakamalului ne-am aşezat pe iarbă şi am mâncat laplap, un fel de plăcintă coaptă în pietrele fierbinţi ale unui foc mare, mâncare din rădăcină de taro stropită cu lapte de cocos şi învelită în frunze uriaşe. E ca şi cum ar fi pâinea lor, toată lumea face zilnic laplap, are un gust cu care mă obişnuiesc greu, un aspect clisos, ca un griş în lapte făcut cu prea mult griş, fără gust. Dar se serveşte şi kumala, adică cartofi dulci fierţi cu nişte frunze de salată”, a povestit Hanna. 

Hanna, alături de o băştinaşă, în „fuste niu“, confecţionate din coajă de copac şi vopsite cu plante

Venirea femeii albe în sat este însă privită cu mult interes. Deşi apariţia unui om alb este privită cu suspiciune, încrederea creşte pe măsură ce află că femeia venită din Europa ar putea să-i ajute: „Au aflat că am nişte medicamente şi că am fost asistentă medicală, i-am povestit asta printre altele lui Lapo. A trebuit să consult bolnavii din sat, au venit chiar şi din alte sate. Mor de mila lor, recunosc câteva boli, dar nu am cu ce să îi ajut. Împart tot ce am, sper să nu păţesc ceva că nu mai am niciun algocalmin, nicio tabletă pentru tuse, păstrez doar patru tablete pentru o eventuală diaree... n-ar fi de mirare. Nu rămân toţi oamenii în viaţă, mai ales în satele tradiţionale, unde şeful interzice şcolarizarea, iar educaţia e precară şi igiena inexistentă”.

După câteva ore petrecute în mijlocul băştinaşilor, clujeanca se pregăteşte de plecare. Trecerea prin satul izolat a lăsat o impresie puternică: „Când să plec din sat o femeie mă urmează şi îmi dăruieşte un colier făcut din seminţe, mi-l pune pe după gât, iar în păr îmi înfige un beţişor cu pene colorate folosite ca ornament pentru dans. Îi mulţumesc şi o îmbrăţişez, gest necunoscut pentru ei, întotdeauna se sperie de gestul acesta, dar eu uit şi-l fac din nou. Femeia se ruşinează, copiii râd”.

Următoarea destinaţie: o zonă şi mai izolată, în care intervenţiile civilizaţiei sunt minime. Hanna ştie ce-o aşteaptă, este tocmai motivul pentru care a străbătut 15.000 de kilometri: „Mai sunt zone neatinse, oameni fără haine, fără unelte şi fără scriere. Eu ştiu că mai sunt, doar pentru ele am venit şi voi intra treptat în lumea necivilizată”.

Absolventă de teologie

Clujeanca Hanna Bota a absolvit Teologia, dar şi-a luat doctoratul în antropologie. A lansat mai multe volume de poezii şi două romane. „Maria din Magdala” a stârnit ample controverse, fiind considerat un roman anti-Dan Brown, întrucât căuta să ofere o nouă perspectivă celor prezentate de autorul american în „Codul lui Da Vinci”.