Anca şi-a scris povestea vieţii cu piciorul stâng
0O tânără din Călăraşi, imobilizată într-un scaun cu rotile, povesteşte prin ce coşmar a trecut de când s-a născut şi cum a reuşit să depăşească barierele neputinţei. Anca Maria Botoi (28 de ani) suferă de tetrapareză spastică, o boală care afectează în special membrele superioare. Din acest motiv, tânăra nu-şi poate folosi mâinile.
Anca Maria Botoi (28 de ani) din Călăraşi îşi vede visul împlinit: cartea pe care a scris-o cu piciorul stâng va vedea lumina tiparului. Romanul intitulat „Povestea mea" va apărea pe piaţă peste o lună în 200 de exemplare, fiind tipărită gratuit de Editura Mediaprint. Cartea a fost scrisă la un calculator adaptat special cerinţelor ei. La picior are un mouse, iar tastatura este pe monitorul computerului. De acolo alege literele, iar piciorul dirijează formarea cuvintelor. Tănăra a început să scrie volumul când avea 19 ani. A terminat-o după trei ani, dar abia de curând a reuşit, cu ajutorul Centrului de Zi pentru Persoane cu Dizabilităţi din Călăraşi, să găsească o editură care să i-o publice gratis.
Calvarul unui suflet
Anca povesteşte în carte cu lux de amănunte calvarul pe care îl îndură de 28 de ani. Primul capitol este dedicat părinţilor săi. Fata recreează atmosfera unei nunţi presărate cu certuri, care a prevestit un destin nefast. Problemele părinţilor ei n-au încetat nici în perioada cât mama a fost însărcinată cu Anca. După mai multe zile de chin, bebeluşul a fost născut prin cezariană. „Copilul este aproape mort", i s-a spus. Nu era mort. Mama a aflat că nu va fi niciodată un copil şi mai apoi o femeie normală. Copilăria este marcată de bunica sa, Tudoriţa, care i-a fost alături în cele mai grele momente.
„Nu va merge şi nu va vorbi"
Anca este însoţită la cursuri de prietena sa, Maria
„...Aşa s-au chinuit cei trei cu fata până la vârsta de un an. Deşi nu mai era în ghips, Anca nu se ridica în pătuţ şi nici nu mergea măcar de-a buşilea. S-au dus din nou cu ea la spital în Bucureşti, unde li s-a spus că acest copil nu va merge şi nu va vorbi niciodată. Pentru Tudoriţa a început adevăratul coşmar. Umbla pe la fel de fel de doctori şi făcea toate tratamentele de care auzea. Avea o vecină, Leana, care o ajuta să-i facă Ancăi în fiecare seară băi de plante. Îi făcea tratamente naturiste, iar de la vârsta de 2 ani a început să umble cu ea prin sanatorii, iar Anca vorbea chiar bine, dar stătea mai mult în sanatoriu decât acasă", scrie tânăra în capitolul intitulat „Copilăria". Pasajele emoţionante din cartea Ancăi par desprinse din filme.
„Mariana (mama Ancăi - n.r.) a luat timp de şase luni program redus şi a instituit acasă un program foarte strict pentru Ancuţa. La ora 13.00, după ce se întorcea de la serviciu, începea un program de gimnastică recuperatorie cu fetiţa timp de o oră. Acelaşi lucru se întâmpla şi seara, de la ora 18.00. În dormitorul Ancuţei nu există decât un pat, o saltea şi un spalier pe perete. Gimnastica de recuperare o învăţase prin sanatoriile prin care trecuse. Făcea gimnastică foarte dură şi nu avea voie să zică «nu pot». Marea realizare a fost că, după şase luni de gimnastică, Anca putea să stea în picioare singură câteva secunde."
Un alt moment cutremurător din viaţa tinerei este legat de tatăl său. „Peste alte trei luni a trebuit să plece la Călan, unde urma să i se facă acupunctură. Mama îi explicase că doctorii urmau să-i înfigă multe ace în corp, iar ea, cuminte, trebuie să le suporte 15 - 20 de minute. De data aceasta venise cu tatăl ei. Avea doar 5 ani şi multă durere şi frică... Speriată de ce o aştepta, Anca a izbucnit în plâns. Deşi Cristi îi cerea să tacă, nu se putea abţine, atât de dor îi era de mamaia ei. Atunci, tatăl s-a înfuriat şi a ţipat la ea: «Vrei să plângi? Îţi dau eu motiv!» A scos cureaua şi a bătut-o cu ea până s-a învineţit, apoi a ieşit furios din cameră ca să n-o mai audă plângând".
"Sunt momente când nici eu nu pot să-mi imaginez de unde are atâta forţă. Dumnezeu n-a părăsit-o nicio clipă."
Maria prietena Ancăi
Studentă în anul II la Facultatea de Psihologie
De un an şi jumătate, Anca Maria Botoi este voluntar şi asigură secretariatul la Centrul de Zi pentru Persoane cu Dizabilităţi din municipiul Călăraşi. Aici se întâlneşte zilnic cu prietenii şi prietenele care au, ca şi ea, probleme fizice. Este studentă în anul II la Facultatea de Psihologie „Titu Maiorescu" din Călăraşi, unde merge însoţită de Maria. Pentru că nu poate scrie cu pixul pe hârtie, Anca susţine examenul cu ajutorul Mariei, care îi scrie lucrările după dictare. Anca nu se plânge, nu se vaită şi nu se întreabă de ce tocmai ea a fost aleasă pentru o soartă aşa de crudă. „Sunt momente când nici eu nu pot să-mi imaginez de unde are atâta forţă. Dumnezeu n-a părăsit-o nicio clipă", spune prietena ei, Maria.
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
