Opera Naţională Bucureşti, de ziua ei. Înconjurul lumii în 90 de ani

George Enescu dirija, în spectacolul de debut din 1921, "Lohengrin", de Richard Wagner. Tot Wagner a răsunat la Opera Naţională Română aseară, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la instituţionalizare.

La 8 decembrie 1921, la ora 20.00. Sub bagheta lui George Enescu, Opera Naţională realiza spectacolul de debut pe scena noii instituţii – “Lohengrin” de Richard Wagner. Regizorul spectacolului de atunci a fost Adalbert Markowski. Duminică seară, tot de la 20.00, Wagner a umplut din nou sala mare a instituţiei de pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu. Opera Naţională Română a organizat spectacolul aniversar de 90 de ani de la instituţionalizare.

Click pe poze pentru fotogalerie!

La 20 de ani, viaţa zburdă în tine iar sângele fierbe a tinereţe. La 50 de ani eşti suficient de copt să dai sfaturi şi priveşti lumea cu ochii cunoscătorului. La 90, vederea se înceţoşează, picioarele nu te mai ascultă şi ceasurile par să se transforme în cronometre. Cătălin Ionescu Arbore dă asigurări că 90 de ani este o vârstă mai mult decât onorabilă pentru o instituţie aşa cum este Opera Naţională Bucureşti. “Poate deveni şi o vârstă frumoasă în clipa în care la 90 de ani eşti un bătrân simpatic şi plin de spirit cum sunt câteva figuri interesante ale vieţii noastre sociale. Aşa se întâmplă şi cu o instituţie, depinde cum îmbătrâneşte”, glumeşte acesta.

"În teatru mă simt ca în familie"

Instituţia a fost pe rând numită Opera Română, apoi Teatrul de Operă şi Balet, Opera Naţională Română şi apoi a ajuns să se cheme Opera Naţională Bucureşti. Indiferent cum s-a numit, Opera a însemnat locul în care cei mai mari artişti români şi-au dat concursul. Cu o şcoală incredibilă de baritoni în ani ’60 - ’70, care au făcut turul scenelor lumii, balerini de excepţie, soprane care au îngenuncheat Viena, Opera a trecut şi prin moment care erau cât pe ce să o doboare. Hotărârea comuniştilor ca instituţiile de cultură să se autofinanţeze au dus la un declin al artelor. Nici eliberarea de după Revoluţie nu i-a făcut mai mult bine, banii au rămas puţini, instrumentele muzicale aveau vârste centenare, pereţii erau lipsiţi de var de zeci de ani. Acum Ion Iliescu este printre puţinii demnitari care mai gustă spectacolul de la Operă. “Şcoala rusească” e de vină, spun gurile rele.

Directorul care este legat aproape visceral de instituţie, contează mai puţin pereţii care poate, cu ceva ajutor, vor reuşi să capete o formă “mai contemporană”. Spiritul teatrului de operă este cel pe care încearcă să-l reînvie. “Toate teatrele sunt la fel, fie că e cel din Bucureşti, Cluj, Budapesta sau Paris, clădirile pot să difere, dar aerul, atmosfera, mirosul, sunt aceleaşi. Mirosul acela specific de teatru în care se combină mirosul de praf cu cel de machiaj de bună calitate, cu cel al soluţiilor de pe decoruri, e un lucru pe care dacă îl capeţi în sânge, nu te poţi debarasa de el”, povesteşte cu emoţie.

Aşa că, de fiecare dată când intră într-un teatru, nu contează în ce colţ al lumii, se simte acasă. “Ai senzaţia că eşti în familie, apărat, eşti ferit de orice necazuri. Este o senzaţie, nu realitate, dar atunci când îţi faci meseria cu pasiune, aşa se întâmplă”, completează Cătălin Ionescu Arbore.

Teatrul de Operă şi Baritoni

A renăscut din propria cenuşă, şi-a decantat publicul, s-a transformat şi a făcut cumva ca gusturile alterate de atâta muzică izvorâtă din dealurile Hollywoodului să se transforme. Andrei Şerban a readus în atenţia presei cu punerea în scenă a operei “Oedipe” puţină controversă benefică unei instituţii care părea să intre în amorţire. Directorul Cătălin-Ionescu Arbore a ajutat ca soarta să i se schimbe şi să readucă lumea în sala de spectacol. Pe lângă munca de manager care-i ocupă zilele, scenograful trebuie să domolească şi nostalgia angajaţilor faţă de vremurile bune. “După părerea multora, anii de glorie cei mai marcanţi şi cei mai bogaţi şi în voci şi în personalităţi au fost anii ‘50-‘60-’70. Mai ales când se numea Teatrul de Operă şi Balet se făcea o transpoziţie şi se obişnuia să se spună «teatrul de operă şi baritone» pentru că existau atunci foarte multe voci de baritoni, Herlea, Ohanesian, Dan Iordăchescu, Enigărescu şi o pleiadă de nume, Goangă - n-aş vrea să neîndreptăţesc neenumerând pe alţii - şi iată deja s-au strâns un nume foarte important”, povesteşte artistul.

“Cu publicul e o ruletă rusească, trebuie să joci cu mare curaj!”

În 1953, opera avea 1200 de angajaţi, acum numără în jur de 700 cu tot cu colaboratori. Prin 1980 lucrurile au început să se schimbe. “Se ajunsese la o stupizenie să se unească toate atelierele instituţiilor importante, cică făcând economie de personal, frigul domnea în sală şi pe scenă, toţi artiştii erau îmbrăcaţi cu 700 de pulovere pe dedesubt, publicul stătea cu blănuri şi paltoane, condiţii improprii şi s-a distrus orice urmă de plăcere de a participa la actul de cultură. Artiştii au devenit nişte birocraţi speriaţi de greutatea muncii pe care trebuie să o ducă şi îngreţoşaţi să facă această muncă. Spectatorii veneau să admire tenacitatea cu care reuşeam să rămânem pe scenă. Asta a fost căderea în abis a culturii româneşti şi în special a teatrelor şi instituţiilor de spectacol, lucru care după 90 nu a putut fi îndreptat deloc”, explică directorul Operei.

Nu e un discurs de înfrângere, din contră. Îşi pune toată pasiunea la muncă să-i aducă pe oameni în săli. “Munca de artist este una foarte dificilă, este exact ca la olimpiadă, ai câştigat medalia de aur, printr-o întâmplare, conjunctură, dar odată câştigată trebuie să o plăteşti, iar lupta pentru a păstra medalia este crâncenă pentru că vin din urmă cei tineri cu altă energie decât tine care ţi-ai căpătat o experienţă dar şi o rutină”, spune Cătălin Ionescu Arbore. Şi apoi extrapolează teoria sa şi la public. Şi publicul trebuie păstra, odată ce l-ai câştigat. “E o ruletă rusească, dar trebuie să joci cu mare curaj!”

CITEŞTE ŞI: Opera Naţională Bucureşti la 90 de ani. "Fenomenul Pompeiu Hărăşteanu", de la Luduş la Teatrul Balşoi

                       Opera Naţională Bucureşti la 90 de ani. Baritonul român elogiat în “New York Times” şi "Le monde"