EXCLUSIV Cum s-a adaptat Dana Războiu la viaţa din Viena: „Numai menajera, româncă, mi-a cerut 1.600 de euro pe lună”

Dezamăgită de sistemul medical românesc, fosta prezentatoare a ştirilor TVR şi apoi Kanal D, Dana Războiu a decis să plece din ţară, într-un loc sigur pentru ea şi pentru copiii ei: Viena. La doar aproape trei luni de când a luat decizia de a emigra, Dana Războiu a povestit pentru „Adevărul” cum s-a schimbat viaţa sa.

Adevărul: Ai deja câteva luni de când ai ales Viena, pentru o viaţă mai bună. Cum eşti?

Dana Războiu: Mă crezi că nici nu mai ştiu când am plecat? Ăsta e un lucru bun. Pentru mine e un lucru extraordinar.

Stau destul de puţin în Viena, am ajuns stau mai mult prin România.  Mă rog, plec, vin. Dar e mult mai bine. Când ai un alt loc de trăit, în afară de România, începi să priveşti România cu ochi mai buni. Dintr-odată eşti mult mai îngăduitor, mult mai tolerant, e ca o supapă, când ştiu că pot să plec. Dacă nu mai vreau şi mă satur şi nesimţirea din jur îmi pune capac, plec! Şi mă duc acasă la Viena. Nu sunt cetăţean vienez. Sunt cetăţean român şi paşaport român. De-abia după ce am plecat din România mi-am dat seama că sunt îndrăgostită de ţara asta.

Citeşte şi:

EXCLUSIV Dana Războiu despre viaţa de emigrant: „La Roma mi-e ruşine să vorbesc româneşte”

Acolo nu te ştie nimeni pe stradă, nu ai acelaşi statut de persoană publică, aşa cum ai aici în România.  Te simţi mai bine?

Da, acolo e foarte comod. Tocmai pentru că nu mă ştie nimeni, e o libertate absolută. În afară de faptul că trebuie să te comporţi civilizat în societate, poţi să faci orice, în limita legii.

Copii cum se adaptează? Pentru cel mic, oricum, diferenţa este probabil foarte puţin sesizabilă.

Cel mic este foarte atras de apartamentul nostru din Bucureşti. Aici a stat şi aici are jucăriile. Acolo e uşor stingher, casa e mare şi pentru el mai puţin cunoscută. Iar Victor nu vrea să stea la Viena, pentru că şcoala, fiind International School, îl primeşte doar din nou în clasa I, pe când el este deja în clasa a doua.

L-am înscris şi aici şi acolo, numai că în Viena nu există „British School”, există doar „International School” şi „Amercan School”. Singurul învăţământ în care e primit la cinci ani la şcoală este cel britanic, or el a terminat clasa I, iar acum este în clasa a doua. La Viena îl primesc doar în clasa I din nou. Şi el nu vrea asta sub nicio formă, nu vrea să repete clasa I şi îl înţeleg, nimeni nu vrea să fie din nou boboc. De-abia începuse să se simtă şi el mai mare.

El vrea în Bucureşti, la şcoala lui. N-am reuşit să-l conving, pot să-l oblig, ceea ce pot să fac pentru că este totuşi un copil de şase ani care deocamdată este în custodia părintelui şi trebuie să facă ce spune părintele, dar nu am făcut-o. Cei de la şcoala la care l-am înscris la Viena mi-au dat o speranţă, foarte mică, dar ea există, să-l pot înscrie totuşi, să dea nişte diferenţe şi să treacă în clasa superioară, adică în clasa a doua.

Numai că mi-au şi subliniat faptul că a existat un singur astfel de caz dintre cei 1400 de elevi. Şi-a aşa a fost o mare excepţie. Mi-au spus că teoretic, se poate, practic, ei nu cred.  

Traiul, mai scump

În ceea ce priveşte aspectele economice, sociale, cum este traiul în capitala austriacă?

Mie mi se pare foarte scumpă. Depinde despre cel nivel vorbim de trai. La un nivel ridicat este foarte scumpă, pentru că serviciile sunt foarte scumpe. În România să ai şofer, menajeră, bonă e mult mai convenabil decât la Viena. Salariile sunt foarte mici în România şi cu asta nu spun o noutate.

Aici poţi să trăieşti în condiţii bune, plătind puţin, din punctul ăsta de vedere. Dacă în România, salariul unei menajere este de 300-400 de euro, la Viena este de 1300-1400 de euro şi face acelaşi lucru. Dacă vine cineva să-ţi repare frigiderul, te costă 300 de euro.

E adevărat că vine un individ îmbrăcat ca în filmele americane proaste, cum îi zic eu. Un individ foarte curat şi aspectuos, cu un laptop şi nu ştiu ce face cu laptopul ca să repare frigiderul, dar mi s-a întâmplat mie. Nota de plată a fost 300 de euro. De asta viaţa mi se pare mai scumpă.  

Dacă ai nevoie de orice, serviciile sunt foarte scumpe. Menajera mi-a cerut 10 euro pe oră. Româncă. Nu era o problemă că a cerut zece euro pe oră. Că e ok dacă-ţi vine zece ore pe săptămână.

Dar eu aveam nevoie, pentru că am doi copii, de o menajeră full-time. Menajera asta româncă, din Ardeal de felul ei, mi-a spus: „Tariful meu este de 10 euro pe oră”. „Ok, zic, dar dacă e să vă angajez full job, opt ore pe zi, ce salariu vreţi?”. Şi ea stă şi se gândeşte şi-mi spune: „Zece euro pe oră”. „Bine, zic, dar zece euro pe oră înseamnă 1600 de euro pe lună”. Şi ea a spus „Da!”. Eu am spus: „Nu!”. Despre asta vorbim, astea sunt lucruri concrete, când ajungi să trăieşti. Altfel putem să vorbim despre multe lucruri pozitive.

Ce alte opţiuni aveai, în afară de Viena?

Mai era „varianta Mihaela Rădulescu”- Monte Carlo. Nu ştiu de ce-i spun „varianta Mihaela Rădulescu” , pentru că ea e cunoscută, sunt mulţi alţi români care au plecat acolo. Asta era o variantă pe care aş fi luat-o în calcul pentru climă. Acolo este cald. Viena este un oraş rece.

E la fel de frig ca în Bucureşti acum, dacă nu mai frig. Iar toamna-iarna, este foarte vântos. Luna august e deja lună toamnă. Pe de altă parte, Monte Carlo e aşa, o colivie de aur, în care poţi să stai foarte bine, dar stai şi atât. N-ai Operă, n-ai nimic. Şi ar mai fi fost Elveţia, ca o ţară civilizată, însă eu n-am nicio legătură cu Elveţia, aş fi mers chiar în necunoscut, pe când în Viena mai am prieteni, nu aşa de mulţi ca în Bucureşti.

„Mi-e dor de televiziune!”

Dacă ar fi să pui în balanţă mulţumirile şi regretele faptului că ai ales să te muţi în altă ţară, în ce parte ar înclina această balanţă?

Să trăieşti şi în Bucureşti şi în Viena, când eşti român, este ideal, pentru că pot să-mi văd prietenii aici, pentru că Victor nu a fost mutat şi i-am respectat dorinţa de a merge în continuare cu colegii lui la şcoală şi de a fi în continuare în clasa a doua, ceea ce era imposibil la Viena, la Monte Carlo se poate, şi pot să trăiesc şi civilizat, să beneficiez de un sistem medical profesionist dacă am nevoie pentru Marc. Oricum, Marc este foarte bine, mergem în decembrie la control.

Trebuie să spun şi asta, că n-am îndrăznit până acum două săptămâni, am visat într-o noapte că sunt într-o televiziune mare şi frumoasă şi ţopăiam pe acolo de bucurie. Mi-e foarte dor de televiziune. Până acum n-am îndrăznit. Mă gândeam că n-o să-mi fie dor, îmi spuneam: „Uită-te ce e pe piaţa media în România. Nu mai vreau!”. În ultima vreme la Ştirile Kanal D l-am avut invitat în studio pe Sorinel Puştiu şi nu-mi venea să cred, eu trebuia să vorbesc cu el să-l întreb cum a început să cânte şi alte chestiuni de acest gen.

Ştirile nu mai sunt ştiri, nu mai sunt informaţii de interes general, sunt tot felul de bârfe, zvonuri, şmenuri. Informaţii care pe mine nu mă interesează şi mă surprinde că sunt oameni interesaţi de asta. Ştiu şi eu care sunt audienţele şi cam ce subiecte aduc audienţă, că doar fac televiziune de atâta timp. Aştept normalitatea în televiziune cum o aşteptăm cu toţii în societate.

Care a fost locul unde ai lucrat, în care te-ai simţit cel mai bine, încadrată în sistemul tău de valori?

Am lucrat în trei locuri. Am lucrat începând de la 19 ani, timp de 5-6 ani la TVR Timişoara. Mi-a plăcut extraordinar de mult acolo pentru că eram la început, era un studio tânăr. Noi făceam totul: ştiri, reportaje, anchete. Deşi aveam 20 şi un pic de ani, făceam anchete.

Făceam tot felul de emisiuni. Eu mergeam pe teren, aveam un operator care filma, e adevărat, dar eu veneam înapoi, eu le montam, învăţasem să montez. Le montam din butoane, nu era nimic pe computer. Făceam tot materialul. Era fantastic.

După aceea intram pe post, eu prezentam materialul pe care eu îl făcusem. Deci era extraordinar, mi-a plăcut foarte mult. Eram 16 oameni în toată redacţia. A fost o perioadă extraordinar de frumoasă şi eram şi studentă în acelaşi timp şi alergam de la facultate la studio. Erau foarte aproape facultatea şi studioul. Mi se părea că sunt atât de importantă.

Toţi colegii mei erau prin cluburi, prin discoteci, iar eu mă culcam devreme ca să mă scol devreme, mă consideram matură, îmi spuneam că ce lucruri importante fac! Mă consideram foarte importantă.

După aceea am venit în Bucureşti. Mi-au dat un telefon la un moment dat şi m-au întrebat dacă nu vreau să prezint ştirile de week-end, ştirile principale de ora 20.00, în week-end. A fost întrebarea vieţii mele. Cine nu-şi dorea să primească un telefon de la centru să-l întrebe: „Nu vrei să vii să fii prezentator principal de week-end?”. „Da, cum să nu!”. N-am intrat imediat. Am intrat după vreo trei luni.

Eram aşa într-o depresie pentru că nu ştiam dacă voi intra vreodată sau va trebui să mă întorc la Timişoara. După aceea am prezentat jurnalul foarte mulţi ani, vreo şase ani. Ceea ce e foarte mult pentru TVR, pentru că dacă se schimbă directorul, se schimbă şi prezentatorul de la ştiri. Nu ştiu de ce, probabil că trebuie să se arate că s-a făcut o schimbare. Deci şase ani a fost mai mult decât patru ani, cât a fost mandatul. Deşi nu am avut nicio treabă politică.

De ce ai plecat din TVR?

Nu mai eram la ştiri. Când am plecat din TVR n-am plecat de la ştiri, am plecat din divertisment. Am făcut o emisiune cu Sanda Ţăranu şi cu alte foste glorii ale TVR-ului, după aceea am făcut o emisiune care se chema „Ploaia de stele”, o prezentam cu Cosmin Cernat.

Eu am plecat de la „Ploaia de stele” pentru că Kanal D, post nou pe piaţă, mi-a oferit un post de prezentator principal la jurnalul de ştiri. Şi pe mine asta ma interesa cu adevărat: să prezint ştiri, nu altceva. La ştiri am ajuns din proprie  iniţiativă, la TVR Timişoara, unde la început, primele şase luni am lucrat tot în divertisment. Şi m-am mutat singură, pur şi simplu m-am dus la superiorul meu şi i-am spus că eu aş vrea să lucrez la ştiri, pentru că eu sunt un om serios ca structură.

Am prezentat ştirile la Kanal D vreo trei ani şi ceva. Acum este pentru prima dată în viaţa mea când nu lucrez în televiziune. Mă ocup de copii, de casă, pentru că noi construim o casă în Bucureşti. Am început-o acum doi ani şi trebuie terminată şi asta ne ia foarte mult, dar foarte mult timp.

Ai vrut la un moment dat să te apuci de studiat psihanaliza la Viena…

Da, dacă aş fi stat la Viena tot timpul, aş fi făcut şi asta. Mai e un lucru,în  normalitatea asta care există la Viena, intră şi faptul că dacă mergi la o facultate, la master (eu aş fi făcut un master pentru că facultatea am terminat-o, Facultatea de Psihologie la Timişoara), nu poţi să nu mergi. Din nou, în România poţi să faci masterul şi să nu te duci. Acolo nu poţi. Am o prietenă, tot româncă, care urmează aceeaşi facultate, "Sigmund Freud", în Viena, şi ea mi-a spus: „Nici nu se pune problema să nu mergi!”.

Eu i-am spus: „Uite, eu vin în România, pot să mai lipsesc?” şi ea mi-a spus: „O dată dacă lipseşti, la un curs, profesorul vine la tine, încearcă să înţeleagă de ce ai lipsit, dacă ai avut probleme, dacă înţelegi ce îţi explică, dacă nu-ţi place cursul pe care el îl predă şi te simţi atât de prost că nu mai poţi să lipseşti niciodată”. Acolo oamenii chiar sunt pasionaţi de ce fac, nu se duc la facultate doar ca să-şi ia o diplomă. Eu nu ştiu dacă voi profesa vreodată în psihologie.

Ai mai avea vreodată încredere în serviciile medicale din România?

La serviciile medicale apelezi de nevoie. Oamenii nu au încotro. Este strigător la cer ce se întâmplă. Am cazuri concrete de oameni operaţi în România cărora le-au luat doctorii proteza pe care ei au plătit-o, ca să o poată revinde. E atâta neputinţă de-ţi vine să urli.

Pe de altă parte sistemul întreg este la pământ şi tot pe de altă parte există în jurul nostru şi medici foarte devotaţi care nu ştiu cum de pot trăi într-o mocirlă generală, ca nişte flori pure. Şi sunt de admirat. Aş vrea să fie o soluţie şi poată fi şi aplicată care să transforme ţara.

Din acelaşi motiv din care au ales serviciile medicale străine, ai ales să-ţi dai copilul la o şcoală britanică?

Acum recunosc că ştiu mai multe despre sistemul medical românesc decât despre sistemul de învăţământ. Eu sunt o norocoasă şi sunt foarte mulţumită. Dacă este ceva care funcţionează în România este şcoala britanică.

Fiul tău cel mare îşi va finaliza şcoala aici în România?

Are şase ani şi jumătate, nu ştiu unde îşi va finaliza şcoala. E o întrebare pe care încă o mai dezbatem în familie.

Dacă ar fi să te întorci în televiziune, unde te-ai întoarce?
La CNN.

La TVR nu ţi-ai dori să te întorci?
Nu. Am lucrat în TVR 11 ani şi este suficient.

Citeşte mâine pe bucuresti.adevarul.ro cum vede Dana Războiu situaţia emigranţilor români la Viena.