INTERVIU Valentin Teodosiu: „Le trimiteam «Flacăra» şi mileuri fetelor în străinătate“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actorul Valentin Teodosiu (58 de ani) povesteşte cu umor şi detaşare despre momentele în care s-a îndrăgostit de scenă, în primele clase de gimnaziu, şi despre nemuritoarea viaţă de artist.

L-am găsit pe Valentin Teodosiu prea posomorât, chiar şi pentru un clovn. Vorbea încet, puţin şi precis. Nu-i place sporovăiala, mai ales când e vorba despre el. Mai face câte-o glumă, că altfel nu se poate, dar şi asta, destul de rar. Chiar şi aşa, în ciuda plictisului poate justificat, tot am încercat s-aşternem pe hârtie vocea sa - acel timbru pe care-l ştiţi din desenele animate ale copiilor dumneavoastră, din reclame sau, orişicât, de la televizor. Am vorbit despre copilărie, fabule, poezii şi fete de liceu, despre curentul pop, Umberto Eco şi Van Damme. Doamnelor şi domnilor, în această primăvară, numai în „Weekend Adevărul", Valentin Teodosiu!

„Weekend Adevărul": Domnule Teodosiu, v-aţi născut şi aţi copilărit în Bucureşti. Cum erau jocurile copilăriei în agitaţia din Capitală?

Valentin Teodosiu: Păi ieşeam la joacă vizavi de casa mea, unde era hipodromul cu obstacole. Mergeam acolo şi ne uitam pe sub fustele spectatoarelor - erau tribune din lemn şi ne piteam sub ele. Stăteam cât era ziua de lungă acolo: alergam, călăream gardurile, mă uitam la antrenamentele cu cai. Mai jucam şi câte-un fotbal. Eram copii cuminţi...

La şcoală cum era? Cum vă descurcaţi la matematică, la fizică?

Nicio treabă! M-am revăzut curând cu una din fostele mele profesoare de matematică: „Teodosiu, ţi-aduci aminte cum te uitai disperat în bancă să-ţi sufle colegii şi eu mă făceam că nu vedeam?" Eu eram cu recitările. Păi odată am scăpat de corijenţă la chimie pentru că am spus o fabulă, „Racul, broasca şi o ştiucă". Profesoara a zis: „A, eu sunt broasca", dar i-a plăcut. Era şcoala frumoasă, iar profesorii erau extraordinari!

Aţi avut o înclinaţie către actorie. Aveaţi un statut special printre colegi?

Nu, nu-mi ziceau „artistul".

Dar aţi cucerit vreo fată cu vreo poezie?

Le-am zăpăcit, îţi dai seama. Eram frumuşel, e adevărat, eram subţirel, înalt. E ciudată lumea asta a femeilor, nu ştii ce şi cum. La fel era şi atunci, domnule, numai că nu se drogau. Am avut şi eu nişte fete în liceu. Mi-aduc aminte de o evreică pe care am cunoscut-o într-o excursie la Braşov. Ea câştigase concursul „Cocorul de Cameră", eu eram cu recitatul. Ea era cu trei prietene şi eu cu ai mei. Pe mine mă plăceau celelalte, dar eu după ea eram înnebunit! N-a fost să fie, dar mi-a rămas gândul la ea. Tot în liceu, mi se aprinseseră călcâiele după o fată din clasă, cea mai frumoasă era! M-a trimis diriginta să-i duc acasă invitaţia la şedinţa cu părinţii. Nu ştiam că ea stă acolo şi, când am sunat la uşă şi am văzut-o în prag, mi-a căzut invitaţia din mână. Am rămas idiot!

Alături de fiica sa cea mare, la începutul anilor ’90



De teatru cum v-aţi apropiat?

În şcoala generală am făcut un montaj literar-artistic, cum erau atunci. Erau concursuri între licee, între sectoare, pe municipiu, între judeţe şi pe ţară - un fel de „Daciadă". Am avut şansa să joc într-un spectacol cu personaje din istorie. Ştiu că ieşeam dintr-o carte deschisă de istorie. Am avut două roluri: voievodul Gelu şi Alexandru Ioan Cuza. Ne-a machiat Jean Romăniţă, celebrul maestru de la Naţional. Ne-a fascinat, că nu ne mai recunoşteam decât după personaje. „Bă, tu cine eşti, eşti Petruţ?" După aia, în liceu, am început să recit, să iau locul I-II pe ţară la recitări.

Cum aţi hotărât să daţi admitere la Teatru?

M-a convins Bogdan Ulmu să dau la INATC (n.r. - Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică). Eu nu ştiam că te bagă la examen, credeam că te iau de pe stradă şi te bagă-n filme. Când mi-a zis „Nu vrei să dai la INATC?", am crezut că e nebun, că vrea să fiu şofer pe autobuz. Credeam c-are legătură cu ITB-ul.

Ştim că relaţia cu tatăl dumneavoastră a fost una distantă, că n-a ştiut când aţi dat la Teatru. Cine a fost sprijinul?

N-am avut niciun sprijin. M-am dus singur şi m-am înscris la facultate. Nu a ştiut nimeni când am luat prima, a doua sau a treia probă. Am intrat din prima, apoi le-am zis părinţilor. Într-adevăr, tata a fost mai distant, mai rece. Asta m-a făcut să sufăr, dar m-a şi întărit.

Tatăl dumneavoastră era ofiţer la Miliţia Economică...

Iar eu eram atât de imbecil încât, prin '73, corespondam cu 40 de gagici din toată lumea. Le ceream revistele „Pop Photo" şi „Music Express", LP-uri şi single-uri cu The Who, Rod Stewart, cu ce era la modă. Aveam anumite discuri pe care DJ-ii vremii le găseau mai târziu.

Nu era periculos?

Nu mă gândeam. Odată, m-a oprit unul pe stradă: „Mă, tu eşti sănătos la cap?" Eu râdeam: „Sunt, dar ce s-a întâmplat?" „Păi tu corespondezi cu idioatele alea şi taică-tău e ofiţer? Ia termină cu tâmpeniile!" „Dar nu vorbesc prostii, eu scriu despre ce am eu de scris, despre muzică. Le trimit «Flacăra», «Cinema», mileuri, iar ele îmi trimit discuri cu Sincron, LP-uri şi blugi." Încă nu te strângea nimeni cu uşa. Mai cântau Phoenicşii, era totuşi o relaxare.

Vă place disco?

Îmi plăcea atunci. Am fost disc-jockey la Universal Club, la Republica, acolo. Florin Silviu Ursulescu, fratele lui Tavi Ursulescu, care era DJ şi avea emisiune la radio, mi-a spus „Am auzit că ai «Let It Be» pe single. Îţi dau 10 LP-uri pe el!". Îmi pare rău că n-am mai păstrat din ele, că erau excepţionale.

Unde petreceaţi în adolescenţă?

La Teatrul Foarte Mic era o discotecă bună. Ne făceau maiouri cu sfoară, le vopseam. Era moda asta, avea toată lumea. Am ieşit odată şi am mers în şir indian cântând ceva din Jimmy Hendrix. Eram vreo 25-30 de oameni, se uita toată Piaţa Universităţii la noi.

image

Bust al studentului la operatorie Valentin Teodosiu



Care erau scriitorii preferaţi?

În adolescenţă mi-a plăcut literatura rusă. De literatura sud-americană m-am îndrăgostit mai târziu. Nu prea se găseau, dar eu le luam pe sub mână de la anticariatul de la Dalles. Eram înnebunit după Vargas Llosa, Umberto Eco, Ernesto Sabato, îmi plăcea şi Herman Hesse. Când am văzut că fetele mele au fost singure la bibliotecă şi şi-au luat „Păcală", n-am mai putut de bucurie. Acum te omoară computerul, citeşti în diagonală, iei direct rezumatul. Lectura e lectură! Cartea e carte!

"În anii '70, la alimentara noastră din Cotroceni se găseau icre de Manciuria la lighean."

„Te pup pe sufleţelul tău talentat"

Cum e viaţa de artist?

Măi, viaţa noastră este făcută din pasiune. Eu am avut ghinionul să fiu printre cei care au fost rugaţi să facă filme pe bani puţini. În 80 de filme am tot ajutat pe unul şi pe altul. N-am avut norocul lui Amza Pellea, care lua 40.000 de lei pe film şi-l făceau vara în două-trei luni. Mai umblam şi eu cu pantalonii rupţi, cu pantofii scâlciaţi. Eu, când l-am jucat pe Iorga, am luat 40.000, dar la „Ion", fiind proaspăt absolvent, mi-au dat 17.000.

Nu v-aţi gândit să renunţaţi la scenă?

Aş veni şi gratis, numai să nu mă scoată la pensie. Aş veni aşa, pe o pâine, o prăjitură, o cafea, numai să mă lase să joc. Păi cum să iei un tânăr şi să-i pui barbă, iar pe bătrâni să-i laşi acasă? N-ai cum! Teatru fără bătrâni nu se poate. Pe meşterul Beligan asta-l ţine în viaţă. Dacă l-ai scos la pensie, l-ai omorât! Noi ce să facem altceva, că nu ştim să batem un cui. Cum să mă scoţi la pensie? Oricum, cum eşti bolnav, cum nu te sună nimeni. Ai dispărut, altul! Nimeni nu e de neînlocuit în meseria asta.

Mulţi oameni vă ştiu de la televizor. Vă lasă în faţă la coadă, vă fac favoruri mici?

La Moscova, am fost cu Teatrul Nottara, cu „Karamazovii", într-un turneu de patru spectacole. Ştiam că se dă vodcă bună într-un loc, de la 13.00 la 16.00. Era pe vremea lui Brejnev. La 12.45 eram acolo, eu şi alţi 1.000 de oameni! Am dat să plec de la coadă, dar a venit un domn la mine şi a spus pe ruseşte: „Ăsta e artist, e din România, n-are timp să stea la coadă. Vrea şi el să ia, că e un mare actor". Am crezut că mă omoară ruşii, dar unul n-a scos o vorbă. M-am dus tremurând şi-am luat două sticle.

image

Valentin Teodosiu şi Bebe Cotimanis în „D’ale carnavalului“



Nu fac oamenii la fel şi aici, în România?

Te impresionează când auzi câte-o replică din piesele tale. Cel mai frumos lucru a fost când, la o alimentară de lângă Teatrul Nottara, mi-a căzut o mănuşă şi s-a aplecat o bătrână de 80 şi ceva de ani să o ridice: „Lasă, măicuţă, că eşti un mare artist al nostru. Te pup pe sufleţelul tău talentat". Am plâns o săptămână. Femeie de 80 de ani! Lucrurile astea nu pot fi plătite. Bucurii ca astea sunt fenomenale. Sunt şi situaţii în care trebuie să joci cu ai tăi pe masă. Mi-amintesc când a murit mama şi aveam în seara aia o comedie de Mălălele - „Cu capu' de nicovală". Eram sfâşiat! Mă, aşa succes, şi aplauze, şi râsete ca în seara aia nu cred că am mai avut vreodată. Eram distrus sufleteşte şi jucam drama mea, a neamţului din piesă. Se tăvăleau ăia pe jos. „Mă, de ce râd ăştia, că nu sunt în cea mai bună formă. A murit mama."

Vă place „noul val" din cinematografie?

Nu-i o soluţie. Şi nu cred în răutatea vizavi de înaintaşii lor, indiferent cât de bătrâni am fi. Nu cred că soluţia e să pui aparatul pe trepied şi să laşi actorul să vorbească o jumătate de oră.

image

În rolul lui Nicolae Iorga, cu 35 de ani mai tănăr decât istoricul   Fotografii: arhivă personală



Au fost filme premiate în străinătate...

Au fost nişte premii de conjunctură, cum sunt toate premiile: ai avut şansa, l-ai luat. Sunt prea duri: „De la noi începe..." Nu-i aşa, a început de mult şi a început bine. Nu poţi să faci un film într-o cameră. Noi stăm, suferim, plângem, ameninţăm, ne batem, jucăm, dar dacă subiectul nu e... Crezi că eu trag ca Van Damme 36 de duble, ca să iasă a 37-a? Nu poţi. Da' poate vrei să te uiţi ca De Niro în ochii lui frate-său când îi zice „Shut the f*ck up!" (n.r. - Taci naiba din gură!) Păi nu pot să mă uit cinci minute, că nu e peliculă.

Când aţi hotărât să scrieţi cartea „Un clovn pentru eternitate"?

În momentul în care am fost la medic şi i-am spus că mi-e rău, mi-a zis: „Domnule Teodosiu, aici avem nişte medicamente excepţionale, sunt ultimele apărute. Şi vă mai fac rost, dacă vreţi. Dar nu vă ajută la nimic". „Păi şi eu ce fac?", am întrebat. „Aveţi o singură şansă, să eliminaţi cauza." „Păi da, dar cum?" „Cum credeţi..."

Sunteţi fericit, domnule Teodosiu?

Da, sunt fericit. Sunt sănătos şi pot să-mi fac meseria. Am nişte fete minunate. Am prieteni actori mari, regizori mari. Când ne întâlnim e o sărbătoare.

"Mergeţi la teatru, că nu vă ţine nimeni mai mult într-un loc pentru 25 de lei!

A jucat în 80 de filme

Numele:Valentin Teodosiu
Data şi locul naşterii: 17 septembrie 1953, Bucureşti
Starea civilă: Căsătorit cu Luminiţa Erga (a doua soţie), cu care are două fiice de 7 ani. Mai are o fiică din căsătoria precedentă.
Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1978, la clasa profesorilor Petre Vasilescu şi Cornel Vendel.
- A debutat pe scena Teatrului Nottara, cu rolul principal din „Peer Gynt" de Henric Ibsen.
- Din 2002, este actor al Teatrului de Comedie.
- A jucat în 80 de filme, printre care „Ion", „Patul Conjugal", „E pericoloso sporgersi", „Această lehamite", „Nuntă Mută", „Concertul" sau „Poker".
Locuieşte în: Bucureşti.

image
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite