INTERVIU Marian Drăgulescu: „Săream pe ciment, pe iarbă, din copaci“

Marian Drăgulescu, gimnastul din palmaresul căruia lipseşte doar aurul olimpic

Multiplul campion mondial şi european Marian Drăgulescu (31 de ani) vorbeşte despre entuziasmul cu care executa, în copilărie, acrobaţiile deprinse în sala de gimnastică.

„Mariane, frumos mai comentezi", îi spune lui Drăgulescu un obişnuit al sălii de gimnastică de la „Lia Manoliu". Iar Drăgulescu îi zâmbeşte îngăduitor, deşi ar fi vrut ca prestaţia sa la Olimpiadă să nu se rezume doar la vorbe. Iar necazul acesta e şi mai mare atunci când îşi vede foştii adversari executând „Drăgulescu" la sărituri. Şi poate că are dreptate, dar Drăgulescu este astăzi un gimnast cu picioarele pe sol. De opt ori campion mondial, de zece ori campion european şi cu 26 de medalii la competiţii internaţionale, Drăgulescu nu poate, nu e pregătit să renunţe la gimnastică. Ehei!, a trecut vremea primului concurs, când îi lăsa pe alţii să participe cu numele lui - şi-atunci doar aşa, pentru c-avea mâinile mici şi nu putea să prindă bara. Totuşi, ce s-a mai întâmplat de la prima competiţie până la ultima, care nu e, totuşi, ultima? Atenţie! Îşi ia elan Marian Drăgulescu!

„Weekend Adevărul": Viaţa ta de sportiv a început atipic, la karate. De ce-ai renunţat?
Marian Drăgulescu: Nu era un mediu pentru un copil aşa mic. Aveam 6 ani, voiam să mă joc. Intrasem în clasa I, şcoala deja îmi impunea o disciplină cu care nu eram obişnuit şi, când plecam de la şcoală, abia aşteptam să mă joc cu copiii pe afară. Ei bine, eu săream peste joc, pentru că mă duceam la karate. Acolo - o altă disciplină de fier: n-aveai voie să vorbeşti cu colegul, să râzi, să te joci. Era foarte strict. A fost foarte ciudat pentru că, deşi am stat acolo aproape un an, nici măcar n-am ajuns să ne luptăm cu parteneri. Făceam o mică încălzire şi pe urmă, aliniaţi, număram lovituri cu pumnul în aer până oboseam. Doar cu asta am rămas de la karate. Mă plictisisem de aceleaşi lucruri.

De ce-ai ales gimnastica?
La gimnastică ne lăsa să ne jucăm la toate aparatele! Nu era nimic la fel, nu făceam niciodată acelaşi lucru în fiecare zi. Mereu alte jocuri, alte exerciţii. Dar apoi a început munca. Începeam să facem mobilitate, iar mobilitatea e dureroasă pentru un bărbat. Începeam să facem sforile - şi poţi să întrebi orice gimnast de pe lume dacă-şi aduce aminte cât a plâns în perioada asta.

Ai cedat, ai plecat de la sală?
Da, pentru că te apăsa, trebuia să depăşeşti anumite etape. Mobilitatea se face cu greu. Începuse pregătirea fizică până la epuizare, începuse lucrul pe aparate unde te mai şi loveai. Durere, muncă, nu prea mai era fun. Am vrut să mă joc iar şi m-am dus la înot. Trei luni am stat la înot, pe perioada verii. Dar acolo n-am făcut altceva decât să mă ţin de o bară la marginea bazinului şi să dau din picioare. Mă plictisisem cumplit! Şi nici măcar nu învăţasem să înot.

De ce te-ai reîntors la gimnastică?
Tata mă dusese la un prieten de-ai lui la karate şi faptul că am plecat de acolo să fac gimnastică nu prea i-a picat bine atunci. Eu, spunând că vreau gimnastică, am avut o anume ruşine faţă de ai mei. Aşa că m-am reîntors, am trecut şi peste perioada grea, a început cu adevărat să-mi placă, am început să învăţ anumite elemente şi să nu-mi mai fie frică de ele. Uşor-uşor, am început să clădesc.

Cum a fost primul concurs?
A fost la Buzău. Toţi sportivii erau obligaţi să facă şase aparate, ca orice gimnast complet. Însă la bară a concurat alt sportiv în numele meu. S-a prezentat „Marian Drăgulescu", nu şi-a dat nimeni seama că nu sunt eu. Eram mici, se puteau face uşor schimburi. Eu aveam palmele foarte mici şi nu puteam să acopăr bara şi să mă ţin. La fiecare antrenament scăpam bara. Noroc că mă prindea antrenorul de mână. Târziu am reuşit să mă ţin. Cred că şi acum am cele mai mici palme dintre toţi gimnaştii. În plus, când am început gimnastica n-aveam nici palmare, făceam exerciţiile cu mâinile neacoperite.

Investiţii minimale.
În primii ani, mai ales până să ajung la lotul de juniori, n-am avut nicio susţinere. Noi ne plăteam deplasările, echipamentul. Erau concursuri la „Micul Gimnast", unde mai câştigam şi noi o pereche de şosete, un pahar, dar atât.

Aveai timp şi de şcoală?
Noi am învăţat în şcoli normale, fără vreun tratament preferenţial. Ne dădeau scutiri atunci când aveam vreo competiţie, dar atât. Deci mergeam zilnic la şcoală, tot programul! Nici nu eram genul de om care-i trăgea la chiulangeală pe colegi, pentru că n-aveam timp pentru asta. În singurul timp pe care-l aveam trebuia să stau la şcoală, pentru că apoi trebuia să revin în cantonament. Eram piatră rară pe-acolo. În afară de şcoală, n-aveam timp să ies cu ei la un suc, să merg în vacanţe. Eh, eu am schimbat multe şcoli: am învăţat până-ntr-a VIII-a în Bucureşti, apoi m-am mutat cu lotul de juniori la Timişoara, unde am făcut clasa a IX-a, apoi la Reşiţa, pentru doi ani, şi-apoi din nou în Bucureşti. Am făcut turul României cu şcolile.

Erai vedetă în clasă? Te rugau colegii să faci acrobaţii?
Normal! Săream pe ciment, pe iarbă, săream din copaci. „De unde, mă, de-acolo?" „N-ai curaj!" „Nu? Fii atent aici!" Şi, pac!, săream. Mi se părea interesant, mă lăudam şi eu. Încet-încet, a ajuns să-mi fie ruşine să mă dau aşa de-a berbeleacul în afara sălii de gimnastică. Apoi, îmi dădeam seama că o accidentare mică m-ar putea scoate din pregătire.

Erai în centrul atenţiei. Asta aduce şi un succes la fete...
Mi-amintesc că la Timişoara, într-a IX-a, s-a îndrăgostit o fată de mine. Eu eram cel mai scund din clasă, iar ea era baschetbalistă, cea mai înaltă. La un moment dat, chiar am ajuns să fim prieteni. Îmi plăcea şi mie, dar îmi era un pic ruşine să merg cu ea de mână pe stradă. Mă urcam vreo trei trepte s-ajung la ea să-i dau un pupic.

Ai avut corigenţe, vreun impas la învăţătură?
Intrasem într-o situaţie destul de delicată la fizică. Am avut câteva competiţii, am lipsit de la şcoală şi n-am apucat să recuperez. A mai fost şi neşansa de a fi scos la tablă când nu trebuia. Rămăsesem corigent pe primele două trimestre şi îmi trebuia o notă mare să nu rămân pe toamnă. Iar profesorul era cel mai exigent din şcoală - nu dăduse nota 10 nimănui. E, m-am pus cu burta pe carte şi, până la urmă, am luat 10. De-atunci, mă dădea exemplu la toată şcoala: „Uite, sportiv şi a luat 10! Iar eu n-am dat nimănui o notă ca asta". Intrasem în panică, era o ruşine că am rămas corigent. De ruşine, de orgoliu, am mâncat cartea aia.

"Aveam palmele foarte mici şi nu puteam să acopăr bara şi să mă ţin. Noroc că mă prindea antrenorul de mână."

"S-a îndrăgostit o fată de mine. Eram cel mai scund din clasă, iar ea era baschetbalistă. Mă urcam vreo trei trepte să ajung la ea să-i dau un pupic."

CV: Opt titluri mondiale

Numele: Marian Drăgulescu
Data şi locul naşterii: 18 decembrie 1980, Bucureşti
Starea civilă: divorţat şi recăsătorit
Cariera: 
- A câştigat opt titluri mondiale la gimnastică: la sărituri şi sol în 2001, la Gand (Belgia), la sol în 2002, la Debrecen (Ungaria), la sărituri în 2005, la Melbourne (Australia), la sol şi sărituri în 2006, la Aarhus (Danemarca) şi la sol şi sărituri în 2009, la Londra (Marea Britanie) Mai are o medalie de argint la sărituri, în 2003, la Anaheim (SUA)
- La Campionatele Europene are un total de 14 medalii, dintre care 9 de aur
- La Jocurile Olimpice a câştigat o medalie de argint (sol) şi două de bronz (echipe şi la sărituri), în 2004, la Atena.
- Este poreclit „Marocanul"
Locuieşte în: Bucureşti

Într-o postură obişnuită, cea de campion

Ce nu s-a spus despre căzătura în cap de la Europenele din 2007

Te-ai gândit să renunţi definitiv la gimnastică?
Au fost gânduri, normal. Mai ales înainte de a fi selecţionat la lotul de juniori. Eram deja în cădere liberă: schimbasem trei generaţii de colegi, cu toţii se lăsaseră de gimnastică, schimbasem doi antrenori, iar al treilea a murit. Rămăsesem singur. Fără antrenor, fără colegi. Mă antrenam în sala de gimnastică singur şi nu ştiu cât aş mai fi rezistat. Dar Nicuşor Pascu m-a observat, a avut încredere în mine, a văzut că am viitor şi m-a format mai departe. Mă bucur că m-am reîntâlnit cu el în 2009, la Campionatele Mondiale de la Londra, şi am reuşit să luăm împreună şi două medalii.

Ai o dietă, un regim?
N-am. Poate la fete e aşa. Dar noi suntem profesionişti. Ştim cât şi cum să mâncăm pentru a fi uşori, elastici, rapizi. Evident că nu poţi să mănânci mititei înainte de concurs, asta e de bun-simţ. Trebuie să ai singur grijă de tine şi să-ţi impui anumite lucruri, pentru că antrenamentele sunt extrem de grele. Am un kilogram în plus? Sar peste-o masă.

Accidentarea ta de la Europenele din 2007 i-a speriat pe toţi românii. Ai reuşit, până la urmă, să te refaci, după o căzătură puternică în cap. Cum a fost acolo?
Eram într-unul din cei mai buni ani din carieră. Mă calificasem cu prima notă la sol şi la sărituri la Europenele acelea. Aveam, faţă de locul doi, în calificări, o diferenţă de un punct! N-ai să mai vezi niciodată o asemenea diferenţă! La exerciţiul de la sol a fost însă un moment de neatenţie. S-a auzit din sală: „Uaaau!". S-a auzit şi atunci când am atins suprafaţa de la sol cu capul. Cel mai tare m-a speriat însă când am încercat să-mi continui exerciţiul. Ştiam efectele unei astfel de căzături, mă aşteptam la ameţeli. Eu însă nu am ameţit imediat. „Am noroc. Mai am o linie, am scăpat", mi-am zis. Când să plec din colţ, mi s-au înmuiat picioarele şi mâinile şi au început să mă furnice. Am făcut doi paşi şi m-am oprit.

M-am întors înapoi, să mai încerc o dată! „O fi un efect de câteva secunde şi îmi revin." În timp ce mă întorceam, mă gândeam că o să mi se scadă trei zecimi pentru paşi, încă două pentru că m-am întors. Mă gândeam ce şanse mai am, calculam, uitasem că am căzut în cap. Am ajuns în colţ hotărât să pornesc la ultima linie. Am făcut doi paşi, dar s-au accentuat furnicăturile şi n-am mai putut.

M-am prezentat şi m-am dus pe bancă. Mi-a fost teamă apoi că aş putea să nu-mi mai simt deloc mâinile şi picioarele. După 15 minute mi-am revenit. Drept dovadă, la o oră după, am participat şi la finala de la sărituri. Eram atât de supărat şi de nervos încât n-am putut să renunţ.

Şi la sărituri au fost ceva probleme...
După căzătură, nu mai puteam să apreciez bine rotaţii­le, înşurubările, aterizarea. Mi-am pierdut echilibrul la cea de-a doua săritură, am pus mâinile jos şi n-a ieşit nici aia. Şi-n 2004, la sărituri, am căzut în cap, dar asta nu m-a oprit să merg mai departe. Nu mi-e frică, am curaj şi îmi place ceea ce fac. Îmi place adrenalina. Dar sunt mici accidente pe care nu le poţi preveni, sunt lucruri de moment. O fracţiune de secundă contează enorm.

La antrenamente, făceam elementul de la sol foarte bine, doar că exista riscul să pierd o zecime. Ca să nu pierd zecimea, trebuia să opresc foarte puţin rotaţia saltului. Ori să reduc bătaia, să nu mă mai duc atât de înalt, ori să deschid mai devreme, în aer. Voiam să fac perfect acel element. Numai că eu am oprit un pic mai mult decât a trebuit roaţia saltului: n-am bătut nici atât de tare şi am deschis şi mai devreme. Iar asta a durat o fracţiune de
secundă. 

„Nu sunt atât de bătrân pe cât consideră unii"

„Weekend Adevărul": Înainte de Olimpiada de la Beijing, din 2008, a fost o altă presiune...
Marian Drăgulescu: În 2008, cu exact o lună înainte să plec la Olimpiadă, am primit vestea că trebuie să o operăm pe fiica noastră pentru că, altfel, n-are nicio şansă să mai audă. Am făcut toate eforturile, m-am împrumutat la toţi prietenii mei şi am făcut operaţia. Acum aude aproape normal, e în clasa I. Eram atunci însă foarte îndatorat, iar un rezultat bun la Olimpiadă mă scăpa de datorii. Au fost multe la mijloc - toată lumea se aştepta ca eu să aduc medalie -, iar eu n-am reuşit să trec peste ele aşa cum aş fi vrut. Premiul pentru Olimpiadă a fost de aproape 30.000 de euro - bani cu care am plătit toate datoriile.

Cum te-a afectat faptul că problemele din viaţa ta privată s-au reflectat în presă?
Cel mai mult mă afectează lucrurile care nu sunt adevărate. Toată lumea mă întreabă despre pensia alimentară pe care n-aş fi plătit-o. Eu plătesc lună de lună! Dacă nu plăteşti două luni, intri la abandon de familie şi rişti să ai dosar penal. Din punct de vedere legal, nu am nicio problemă. Plătesc atât cât au stabilit judecătorii. Legătura şi relaţiile mele cu fosta soţie sunt probleme personale, nu vreau să le discut, nu mai are rost.

A ţinut primele pagini ale ziarelor mult timp acel conflict.
Eu am observat că mă cunoaşte mai multă lume acum. M-am lovit de problema asta în 2006, când am ieşit dublu campion mondial la Aarhus, în Danemarca, deci după ce am câştigat al şaselea titlu mondial. S-au acordat atunci câteva premii sportivilor. Deşi eram singurul campion mondial la vremea respectivă, în topul care s-a făcut atunci eram plasat destul de jos. Mi s-a explicat că trebuia să am şi notorietate. Dacă în 2006 mă ştiau maximum 10% dintre români, acum s-au mai schimbat lucrurile.

Te lasă lumea înainte la coadă?
Se întâmplă şi lucruri frumoase de genul ăsta. Chiar am fost la mare săptămâna trecută şi au venit la mine doi băieţi numai aşa, ca să-mi strângă mâna şi să mă felicite pentru rezultatele obţinute. Te simţi extraordinar atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Nici măcar autograf nu mi-au cerut. Numai să-mi strângă mâna, atât.

Orice gimnast se gândeşte, la un moment dat, la retragere. Ai vreun gând?
Aş putea să mai fac gimnastică lejer. Am 31 de ani, nu sunt atât de bătrân pe cât consideră unii. Iordan Iovcev a prins acum finala la inele şi are 39 de ani. Atâta timp cât eşti sănătos şi te ţin puterile... Eu ştiu că pot să mă bat cu cei mai buni şi ştiu că pot să iau medalii. Oksana Şuşovitina concurează la 37 de ani. A prins şase Olimpiade! Fiecare duce performanţa până unde poate. La unii, s-a oprit la 21.

Acum, din generaţia cu care ai pornit, ai rămas singurul pe baricade.
Am rămas singurul sportiv, dar încă-i am alături pe Marius Urzică, pe Ioan Suciu. Ei sunt antrenori acum, eu mi-am dorit să continui, am considerat că încă mai am şanse. În 2009 am câştigat două medalii de aur la Mondiale, în 2011 m-am calificat în patru finale. Şi aşteptam şi Olimpiada. Nu mi-ar fi stat nimeni şi nimic în cale dacă aş fi avut posibilitatea să votez eu pentru mine să mă trimit acolo. ;

"Toată lumea mă întreabă despre pensia alimentară pe care n-aş fi plătit-o. Eu plătesc lună de lună."

Una din două

Steaua sau Dinamo?
Steaua.

Karate sau înot?
Înot. Nu mi-a plăcut deloc la karate.

Sol sau sărituri?
Acum o vreme eram mai bun la sărituri. În ultimii trei ani, solul mi se potriveşte ca o mănuşă, simt că pot să-l controlez. Deşi e foarte solicitant, e greu.

Cola sau bere?
Cola. Acum ceva timp aş fi spus bere. Acum, dacă beau două beri, pun un kilogram. Când aud de bere, mă gândesc numai la cât am de tras să-l dau jos. Bere? Nu, mulţumesc!

Cei mai puternici adversari sunt ruşii sau chinezii?
Chinezii. Iar asta se vede şi în statistici.

Ai un palmares mai mare la medalii sau la femei?
Am 26 de medalii la Europene, Mondiale şi Olimpiadă. M-am căsătorit la 26 de ani, deci am avut timp să depăşesc palmaresul competiţional.

Emoţii mai mari ai avut la inelele de la gimnastică sau la cele de logodnă?
Inelul e un aparat la care emoţiile sunt constructive. Prinzi mai multă forţă şi poţi să stai mai bine. Deci, la logodnă.

Tolstoi sau Dostoievski?
Tolstoi.

Cu sau fără mustaţă?
Fără mustaţă. Marius (n.r. - Urzică) e cu mustaţa, mie nu-mi stă bine.

De ce a lipsit de la Olimpiadă

Lotul masculin de gimnastică nu s-a calificat în finală...
Eu am încercat să avertizez şi înainte să se plece la Jocurile Olimpice că am locul meu în echipă şi că ar trebui să fiu acolo. Echipa avea mai mari şanse cu mine, nu avea ce să piardă.

Mâhnit că a ratat şansa de a se lupta pentru aurul olimpic. Foto: Marian Vilău

Din ce cauză ai fost refuzat?
Nu ştiu, întrebaţi-i pe ei! „În niciun caz nu aş fi avut loc în echipă, în niciun caz nu aş fi avut vreo şansă în finală", s-a zis. Contrazic argumentele astea. Aş fi ajutat echipa foarte mult. Eu cunoşteam situaţia reală a echipei. Ei pot să ia o medalie la Jocurile Olimpice? Nu pot! Păi, cine ar putea să facă treaba asta? Eu aş putea? Eu am cam dovedit până acum. Şi-atunci, cum faci echipa? Cine e mai bine pregătit, cine merită? Cine aduce medalii. Rezultatul spune tot. Faptul că a rămas acasă unul dintre cei mai titraţi gimnaşti trezeşte, într-adevăr, multe suspiciuni.

Ai făcut şi un apel guvernanţilor să analizeze nedreptatea clamată de tine. Cum au reacţionat?
N-au avut nicio reacţie, cred că sunt prea preocupaţi cu problemele politice din ţară. Asta a contat prea puţin. Din păcate, nimeni nu a crezut în ce am spus eu. Eu cunoşteam realitatea echipei, nu am spus lucruri ireale. Mă antrenez de atâta timp cu colegii mei. Ştiu ce pot şi ei, ştiu ce pot şi eu. Au spus şi ei că nu avem şanse de medalie la echipă. Iar la individual aş fi fost eu şi Koczi cu şanse. Pe plan mondial, am dovedit până acum că pot să mă bat cu toţi: brazilieni, japonezi, chinezi. Am văzut şi finalele, de-asta mi-e ciudă, pentru că puteam să fiu acolo şi aveam şanse la medalie. Mi se pare că acum mi s-a dat o lovitură nu tocmai corectă.

Spunea domnul Grecu (n.r. - antrenorul echipei masculine de gimnastică a României) că nu meritam. Cred, însă, că am făcut îndeajuns de multe lucruri şi pentru domnul Grecu, şi pentru federaţie, şi pentru România. Dacă eu nu meritam, atunci nu ştiu care ar fi meritat mai mult.

Vei continua să te antrenezi?
Sunt foarte confuz şi trebuie să mă gândesc bine. Mă pregătesc pentru un scop, care este acela de a lua o medalie, nu mă antrenez degeaba, fără să fiu luat în echipă. O să mă hotărăsc în decembrie. Cu siguranţă aş mai putea să fac gimnastică, dacă după nouă luni de pauză i-am ajuns pe băieţi în numai o lună şi jumătate. La testări chiar i-am bătut şi la sol, şi la sărituri.

Ai privit şi ai comentat Olimpiada de aici. Cum e când vezi pe altcineva când face săritura „Drăgulescu"?
Îmi spunea o colegă aşa: „Drăgulescu e acasă, iar copia lui e la Olimpiadă". Chiar dacă nu sunt eu acolo fizic, tot nu scapă de numele meu la Olimpiadă. „Drăgulescu" e o săritură pentru cei curajoşi, e riscantă, dar foarte bine cotată. E o săritură care te poate duce uşor la medalie. ;

"Săritura «Drăgulescu» s-a născut dintr-o nevoie: aveam înainte, la dublu salt, înainte simplu, dar nu-mi plăcea pentru că nu vedeam aterizarea. Mă simţeam eu mult mai bine dacă văd aterizarea, iar această nevoie de a sări cât mai curat, cât mai precis, mi-a adus săritura."