VIDEO Rammstein,„coşmar“ plăcut la Bucureşti

Germanii au închis prima ediţie românească a festivalului Sonisphere cu un concert dramatic şi parcă desprins din filmele de groază. Rammstein a arătat la Bucureşti reţeta unui show perfect: artificii, flăcări, rachete, maşini de fum, costumaţii fioroase şi un tun cu spumă şi confetti.

Membrii trupei şi-au interpretat rolurile cu seriozitate, timp de o oră şi jumătate cât a durat concertul. Show-ul a fost precis, coordonat ca un ceasornic, chiar dacă instalaţiile lor complexe au întârziat începerea recitalului cu 15 minute.

Mai citiţi şi:

Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax, pe aceeaşi scenă

VIDEO/ FOTOGALERIE Rammstein a „incendiat“ Romexpo

Solistul Till Lindemann (47 de ani) a apărut pe scenă îmbrăcat într-un costum de piele cu ţinte, cu un şorţ roşu, din acelaşi material, cu gâtul înconjurat de pene roşii, cu mănuşi negre şi cântând prima piesă a serii, „Rammlied".

Lindemann a jucat pe scenă rolul unui personaj, netrădat de niciun gest sau o mişcare, şi până la finalul primei părţi a spectacolului nu a spus niciun cuvânt în direcţia celor aproape 30.000 de fani strânşi la Romexpo, pentru a nu „rupe vraja".

Au urmat piese intonate cu religiozitate de fani, precum „Benzin", „Links 234" şi „Du Hast".

Ultima piesă înainte de bis a fost „Pussy" - interzisă în Germania - în timpul căreia Till s-a urcat pe un tun din care au ţâşnit nori de spumă şi de confetti, ce au căzut mai ales pe zona îngrădită Golden Ring, din faţa scenei. Dar fanii nu au părut să fie deranjaţi de „ploaia de spumă", nici de norul de fum înecăcios.

Bărbat incendiat pe scenă

Apoi, la „Feuer Frei", membrii trupei şi-au pus pe faţă măşti prin care au scos flăcări de câţiva metri, deasupra publicului. În timpul piesei „Benzin", Till a dat foc unui bărbat îmbrăcat într-un costum ignifug, iar acesta a alergat ceva timp pe scenă până să fie „stins".

Un alt personaj-cheie al show-ului a fost slăbănogul clăpar Christian „Flake" Lorenz, care a fost luat pe sus de Till (în acest caz torţionar) aruncat într-o cadă metalică şi apoi „incendiat" cu o flacără lichidă. Dar tratamentul i-a prins bine, pentru că a ieşit din cadă cu o altă costumaţie, acoperită de paiete, şi a petrecut restul spectacolului cântând la clape, în timp ce se mişca în continuu pe o bandă de alergare asemănătoare cu cea din sălile de fitness.

Înainte de bis, Till Lindemann a spus în română, „Mulţumesc mult", cu emoţie în voce, iar Rammstein a părăsit scena. Publicul nu i-a lăsat să plece, scandând numele trupei până la epuizare.

La bis, clăparul a fost lansat într-o bărcuţă gonflabilă pe braţele spectatorilor, fiind cârmit doar de un bodyguard care străbătea mulţimea. După ce a plutit un timp pe „valurile" de mâini, Flake s-a întors pe scenă cu un steag al României imprimat cu sigla „Rammstein".

Show-ul s-a încheiat cu o favorită a publicului, piesa „Ich Will", după care membrii trupei au îngenuncheat pe scenă, iar Till şi-a luat rămas bun: „Mulţumim mult. Danke schön. Rammstein vă iubeşte".

180.000 de pahare de bere

La show-ul Rammstein din ultima zi a festivalului Tuborg Green Fest presented by Sonisphere au fost prezenţi în jur de 30.000 de fani, potrivit cifrelor oferite de organizatori.

Aceştia au consumat în jur de 60.000 de beri, ceva mai puţin faţă de ziua „the big four", sâmbătă, când au fost peste 35.000 de spectatori şi s-au consumat 80.000 de pahare de bere.

Numărul total al spectatorilor de la prima ediţie Sonisphere a fost 85.000 în cele trei zile, în timp ce totalul berilor consumate a ajuns la 180.000. 

Jerry Cantrell  chitarist Alice in Chains & Sean Kinney baterist:„Nu ne place eticheta de trupă grunge“

Mike Inez, Jerry Cantrell, William DuVall şi Sean Kinney

Când aţi ajuns în România şi ce aţi făcut aici?

Jerry Cantrell: Sâmbătă seară şi am fost la un cazinou. Îmi vreau banii înapoi (râde). Glumesc, desigur. De fapt am ajuns la hotel, am fost la saună şi ne-am băgat în pat. Nu am apucat să vedem „the big four".  

Pe blogul de pe site-ul oficial scria că „drumul din Croaţia spre Bulgaria a fost ca-n iad". Cum a fost drumul până în România?

Sean Kinney: Mult mai bun. Peste aşteptări. Dar am văzut un bărbat mort, la marginea drumului, când am trecut graniţa în România. Ne uitam pe geamul autobuzului şi l-am văzut, era la marginea drumului, cu o bicicletă lângă el.

Ştiţi ceva despre România?

Sean Kinney: Îl ştim pe Dracula, desigur. Vlad Ţepeş. Asta spune toată lumea, nu?

Jerry Cantrell: Mai e şi Nadia Comăneci, gimnasta, nu-i aşa?

În alte show-uri din circuitul Sonisphere aţi cântat în aceeaşi zi cu trei dintre „big four". Cum este să cântaţi înaintea celor de la Rammstein?

Sean Kinney: Am mai făcut asta de câteva ori. E uimitor să le vezi spectacolul. E ca la teatru. Bine că n-am cântat după ei. Ar fi fost imposibil!

Credeţi că publicul poate aprecia amândouă show-urile?

Jerry Cantrell: Cred că Sean e de acord cu mine când spun că lucrul bun la un festival este că publicul e format din fanii tuturor formaţiilor de pe scenă, cu o majoritate care a venit să vadă capul de afiş, dar ne place să cântăm pentru oameni care poate nu sunt fanii noştri, dar au ocazia să ne cunoască mai bine.

De obicei sunteţi etichetaţi drept o trupă „grunge". Voi cum v-aţi defini stilul?

Jerry Cantrell: Nu l-am defini în niciun fel, suntem cine suntem şi probabil toate trupele din oraşul nostru (Seattle - n.r.) au aceeaşi părere. Nu suntem mulţumiţi de această mică etichetă pe care ne-au aplicat-o. Dar toate trupele sunt unice, individuale. Asta dacă îşi fac treaba cum trebuie. Toată lumea împrumută câte ceva, e expus la influenţe diferite, dar trebuie să găseşti ceva care e doar al tău.

Sean Kinney: Eu i-aş spune simplu - rock n'roll!

Cum s-a schimbat stilul vostru de la primele albume la cel mai recent disc, „Black Gives Way to Blue"?

Jerry Cantrell: Nu ştiu dacă s-a schimbat ceva în stilul nostru, pur şi simplu continuăm să compunem piese noi şi oarecum diferite. Încercăm să evoluăm în mod natural. Dar cred că am devenit o formaţie mai bună. Că am învăţat să ne organizăm. De când ne-am reunit, Sean s-a implicat mai mult în compunerea pieselor şi la problemele de afaceri.

Cum a fost să vă întoarceţi pe scenă împreună, după 14 ani de absenţă?

Ne-am întors la concerte în 2006 şi ne e foarte bine. Suntem o trupă de turneu şi am reuşit să ne simţim din nou ca o echipă, înainte de a înregistra un nou album.

Asta a fost în 2009. Mai aveţi vreun disc planificat?

Sean: Momentan suntem ocupaţi cu turneele şi o să luăm fiecare lucru pe rând. Vrem să rămânem concentraţi pe ceea ce facem acum. Să nu exagerăm, să avem răbdare.

Fiind în turneu cu autocarul, staţi mult timp pe drum. Vă vin idei de piese noi?

Sean: Da, tot timpul. Încercăm să le ţinem minte, cu camere video, cu telefoanele, sau orice dispozitiv cu care se poate înregistra. Nu ne gândim prea mult la ele până nu ajungem acasă, în studio.

Jerry: În autobuz mai mult mâncăm, stăm în pijamale (râde).

Sean: Încercăm să dormim.

Se pare că sunteţi foarte cuminţi...

Sean: Nu foarte cuminţi... Dar aş prefera să credeţi că suntem.

Alice in Chains, o altă premieră

Trupa americană Alice in Chains, originară din Seattle, a cântat înaintea show-ului Rammstein şi a fost pe gustul publicului român. Formaţia a fost înfiinţată în 1987, de chitaristul Jerry Cantrell (44 de ani) şi de bateristul Sean Kinney (44 de ani).

Trupa a avut o lungă perioadă inactivă, iar reunirea s-a petrecut acum doi ani. Primul solist, Layne Staley, a decedat în 2002 şi a fost înlocuit cu William DuVall. La show-ul de la Bucureşti, trupa a cântat hituri din întreaga discografie, precum „Man in a Box", „Them Bones" şi „Rooster".