INTERVIU Tudor Giurgiu, regizor: „Mă consolasem cu ideea că voi fi un doctor prost şi nefericit“
0Tudor Giurgiu vorbeşte despre parcursul profesional mediocru pe care l-ar fi urmat în România comunistă şi despre alegerile pe care le-a făcut în tranziţia către democraţie.
România, început de toamnă, 2012. Tudor Giurgiu e relaxat şi are motive să fie: filmul său, „Despre oameni şi melci", a avut, în primul weekend de la lansare, cei mai mulţi spectatori ai unei pelicule româneşti din ultimii 10 ani. Despre asta e vorba în acest interviu, despre ce înseamnă succesul şi cât de mult cântăreşte fiecare treaptă profesională, parcursă, cuminte, în ordinea firească, despre ce înseamnă să asculţi care-ţi e adevărata chemare sau despre cum alegerile care contează rămân, totuşi, tributare intuiţiei şi flerului. Şi despre cum, întotdeauna, cele mai bune comedii sunt acelea care conţin o doză bună de tragedie.
„Weekend Adevărul": V-aţi format în socialismul târziu. V-au afectat în vreun fel restricţiile vremii?
Tudor Giurgiu: Nu neapărat. Perioada aia a fost foarte mişto pentru mine. Toate restricţiile se puteau transforma în nişte ocazii de mare distracţie. Era perioada în care trebuia să faci, cu două săptămâni înainte să începi şcoala, tot felul de munci agricole. Lângă liceul nostru era o livadă, deci mergeam la cules de mere, dar şi la porumb sau la sfeclă de zahăr. An de an însă aşteptam să mergem la cules de mere, pentru că era foarte amuzant. Mergeam cu casetofoane, cu muzică. Tata îmi aducea casete din Polonia cu rock, cu punk polonez, cu Michael Jackson sau Whitney Houston. Era special. Da, a fost o perioadă tristă, a fost nasol, se întrerupea curentul, aveam lămpaşe în casă, toate lucrurile pe care românii le ştiau, dar fiecare îşi construia un univers, un refugiu.
Ce conţinea acest refugiu? Care erau preocupările tânărului Tudor Giurgiu?
Eram pasionat de sport. Aveam carnete în care îmi notam rezultatele. Eram mare fanatic cu fotbalul, dar am jucat o vreme, în gimnaziu, şi baschet la echipa de pitici a „U" Cluj. Îmi mai plăcea muzica uşoară. Eu, fiind semiafon, cântam când eram copil la tot felul de microfoane improvizate. Mergeam la concerte cu Angela Similea, Mirabela Dauer, formaţia Savoy. Asta era cultura populară de atunci. Legat de fotbal, amintirile mele cele mai frumoase, pe care probabil o să le pun într-un film, sunt Cupele Mondiale din '82, din Spania, şi din '86, din Mexic. Tot Clujul se muta pe Dealul Feleacului. Erau cârduri de maşini!
De ce tocmai acolo, pe deal?
Aolo se puteau construi cel mai bine antene care prindeau semnal de la unguri. Se făcea o prospecţie înainte să înceapă campionatul, apoi mergeai în pădure, îţi găseai locul tău, îţi puneai un steag să-ţi delimitezi teritoriul şi apoi, seara, când începeau meciurile, te duceai cu prietenii, cu familia. Era un meci la ora 18.00 şi unul la 22.00. Vedeai primul meci, făceai un grătar, apoi al doilea meci. Era fabulos pentru că vedeai tot Clujul cum ieşea din oraş, se ducea în pădure.
Avea cineva proiector?
Nu, fiecare venea cu televizorul de-acasă. De obicei un televizor „Sport", mic. La final, ştiam toţi, în limba maghiară, cuvinte precum „ofsaid", „fault", „11 metri". Amintirea cea mai puternică din toată perioada asta a fost când am văzut finala Cupei Campionilor dintre Liverpool şi Juventus, când s-a distrus stadionul din Bruxelles şi au murit mulţi oameni. Era o ploaie îngrozitoare în Cluj, era noapte şi stăteam toţi în maşini, televizorul „Sport" era pus pe capotă şi eram înconjuraţi de plastice ca să nu pătrundă ploaia. Aşa am văzut toată catastrofa. Era o linişte de mormânt în toată pădurea. Odată ce s-a terminat meciul, toate maşinile plecau. Foarte cinematografic.
De ce a renunţat la medicină
Care-a fost primul film care v-a impresionat?
Mă zgândărea şi chestia asta cu filmele. Când s-au inventat videotecile de cartier, în Gheorgheni (n.r. - cartier din Cluj-Napoca), la subsolul unei spălătorii, am văzut pentru prima dată „E.T." al lui Spielberg. A fost un moment de maximă iluminare pentru mine. Noaptea, în acelaşi loc, se dădeau şi filme porno.
Planificaseţi să mergeţi la Medicină. De ce-aţi ales ATF (n.r. - Academia de Teatru şi Film)?
Aşa era sortit să se întâmple dacă nu venea aşa-zisa Revoluţie. Eu învăţam pentru Medicină, deşi nu aveam nicio tragere de inimă pentru meseria asta. Erau anii ăia de dinainte de '90 şi mă consolasem cu ideea că voi fi un doctor prost şi nefericit, dar n-aveam altă soluţie. Ştiam că la Film, unde mă atrăgea, locurile erau limitate şi era foarte greu de intrat. S-au întâmplat evenimentele din decembrie şi am crezut şi eu, ca mulţi alţii, că o să se schimbe totul în bine.
Cum a fost primită vestea în familie?
I-am luat prin surprindere pe ai mei, care n-aveau nicio legătură cu domeniul ăsta. A fost un şoc familial destul de mare. Mama e medic, tata e cu fizica, deci lucrează cu ştiinţele exacte. Să vină deodată o veste că vreau să fac film, adică o chestie foarte volatilă, care ori e, ori nu e... Ţin minte şi acum că, atunci când am terminat facultatea, primul lucru pe care mi l-au cerut ai mei a fost să iau carte de muncă, asta era pentru ei obsesia principală care îţi valida seriozitatea.
Tunsoarea lui Leonardo di Caprio era la modă în anii '90
Aţi fost în Cluj la Revoluţie?
Revoluţia m-a prins ducându-mă la ora particulară de chimie. Făceam meditaţii pentru Medicină.
N-am să uit când am văzut, prima dată, tancuri pe stradă. Plin de tancuri, lume cu arme! Nu înţelegeam nimic. Sigur, ascultam Europa Liberă noaptea şi oarecum bănuiam, dar ideea că tot Clujul era invadat de armată părea dintr-un film. Când am terminat meditaţia, deja se trăgea în oraş. Mama era disperată, îmi spunea să nu plec de-acolo. Eu voiam să mă duc în centru, voiam să văd, dar părinţii au insistat foarte mult să nu fac tâmpenia asta.
S-a tras în oameni.
Şi au fost mulţi oameni! Am urmărit apoi toată confuzia asta naţională şi toată dezinformarea prin TV. Ţin minte că era sora mea acasă, care avea vreo 5 ani, şi am văzut-o jucându-se cu portocale - primele portocale pe care le vedeam cu toţii după mulţi ani, primite de la ajutoare. Le arunca prin casă precum grenadele, asta vedea ea la televizor.
Aveam o profă de Română în clasa a VI-a care mi-a dat să citesc, pentru prima dată, o bibliografie alternativă. Aşa i-am găsit pe Valeriu Anania, pe Tudor Arghezi, pe Vasile Voiculescu.
Cum a adus muzica românească la TV
Tudor Giurgiu şi reţeta relaxării:plajă, bere,o carte de Petre Barbu şi un Nokia 5110
Ce-aţi făcut după absolvire?
Păi, am terminat facultatea, dar habar n-aveam ce înseamnă să fii regizor. Aveai o diplomă, dar asta nu însemna mare lucru la vremea aia. Vreo trei ani am lucrat în echipe de filmare, pentru că am vrut să văd cu ce se mănâncă. Am fost asistent de regie, regizor secund, am văzut ce face maşinistul, ce face electricianul. A fost o perioadă de formare care mi-a folosit enorm. Apoi, a venit oportunitatea să regizez clipuri muzicale şi reclame şi am simţit că trebuie să fac pasul ăsta pentru că, altfel, rămâneam asistent de regie mulţi ani. Am obţinut şi o bursă în America, m-am întors de acolo cu multe idei.
Aţi lucrat şi la Atomic TV. Cum aţi ajuns acolo?
Am fost o mână de oameni fără prea mare experienţă în televiziune. Am zis: „Hai să facem un canal de muzică, echivalentul românesc al MTV-ului". Nimeni n-avea idee cum va fi. Ce culoare, ce formă. Tot conceptul postului a emanat de la noi, n-a venit cineva să ne spună că trebuie să fie aşa sau aşa. A fost locul cel mai mişto în care am lucrat. La vremea aia, muzica românească nu se difuza deloc pe radiouri. Or, efectul Atomic - efectul de coadă de cometă - a fost că, în trei ani, piaţa muzicală s-a schimbat total.
Tudor Giurgiu a fost unul dintre promotorii muzicii româneşti
Băiat de cartier
Ce videoclipuri aţi făcut?
Cele mai multe le-am făcut cu La Familia. Cu ei am avut colaborarea cea mai plăcută. Erau filmări foarte interesante ca experienţă socială. Intram în locuri despre care habar n-aveam că există în Bucureşti. „Tupeu de borfaş" a făcut revoluţie la Atomic în acea perioadă.
Şi Marijuana cânta. Ce mai face ea acum?
Nu mai ştiu nimic de ea. Dar experienţa cea mai fabuloasă pe care am avut-o la o filmare a fost la clipul „Vorbe", cu La Familia şi Uzzi de la BUG Mafia. Am filmat în Sălăjan, pe un drum care acum e foarte aranjat, dar la vremea aia era un dezastru, era prăpăd! Ţin minte că ei îşi doreau un clip popular, în care să fie curse ilegale de maşini. Eu mă îngrozeam la ideea că n-aveam de unde să aducem atâta figuraţie câtă îşi doreau ei. „Aducem noi cartierul, oamenii!", m-au asigurat.
În procesul creaţiei unuia dintre videoclipurile formaţiei La Familia
Băieţii care fac.
A fost ceva ireal! Când se apropia ora de filmare, venea puhoi de lume! Tot cartierul parcă se scurgea înspre noi. Au venit şi oameni care dezertaseră dintr-o unitate de pompieri, doar pentru că voiau să apară şi ei în clip. Au venit şi băieţii cu maşinile pentru curse, iar eu, ca un dirijor, orchestram maşinile.
Erau maşini Dacia.
Oricum, era atât de periculos! Era un haos! Noi făceam nişte chestii... Să stai cu aparatul de filmat fără nicio protecţie lângă maşinile alea care se învârteau. Au venit la un moment dat nişte maşini de poliţie care s-au ciocnit între ele. (râde) Operatorului i s-au şutit nişte bani, nişte acte. Era pampas acolo! Azi, dacă ai vrea să faci asta, ar trebui nu-ştiu-câte aprobări. Atunci, toată lumea contribuia, şi Poliţia...
Puya e o apariţie recurentă în producţiile dumneavoastră.
Am rămas amici. Şi e un tip pe care-l iubeşte camera, are un şarm nebun. Eu cred că poate să şi joace. Dar mie îmi place tipul ăsta de relaţii de lucru. Cred că în film trebuie să-ţi mai chemi şi prietenii, să te amuzi, să faci tot felul de trăsnăi. Nu cred că filmul trebuie să fie aşa, ceva gomos, serios.
„Toată lumea mă întreabă despre Oltchim"
Acţiunea din „Oameni şi melci" se petrece în '92. Dumneavoastră ce făceaţi atunci? Aţi jucat la Caritas?
Eram student în anul II, pregăteam filmele de şcoală, i-am spus mamei să pună nişte bani la Caritas, dar părinţii mei, fiind nişte ardeleni precauţi, au băgat bani după ce toată lumea a câştigat. Au stat să evalueze, să cântărească şi, la final, n-au mai luat nimic înapoi. Momentul de care-mi aduc aminte cel mai bine e când a venit Michael Jackson în România. Un coleg mai mare de la Regie lucra la TVR şi mi-a spus că e nevoie de 20 de oameni care să-i ajute pe cameramanii de la HBO care filmau concertul. „Veniţi pe stadion, munciţi o noapte, câştigaţi 20 de dolari."
Cheia în oglindă
Erau bani 20 de dolari?
Erau ceva bani, dar pentru mine erau primii câştigaţi, era mai mult ceva simbolic. Mai intram şi la concert gratis. S-au împărţit oamenii pe locuri, iar eu, fiind mai timid, am stat la final. Primii au ajuns în spatele stadionului, departe, iar eu m-am nimerit alocat singurului cameraman care stătea în faţa scenei, între Michael şi primul rând de femei isterice. El filma strict leşinurile, ţipetele, plânsetele. Tot concertul am tras de cabluri, m-am învârtit după omul ăla, dar eram absolut fascinat: mă uitam când la megastar, care era la doi metri de mine, când la fetele în delir. Başii pocneau, simţeam că îmi plesnesc plămânii.
Cu cine-aţi votat în '92?
La vremea aia eram liberal convins. Niciodată n-am să uit când am ieşit pe stradă mai târziu, când a câştigat Convenţia. Ce ne-am bucurat, ce iluzii, ce gânduri şi ce vise degeaba! În '96, mi-aduc aminte că am făcut şi nişte spoturi pentru Convenţie, dar eram atât de orbit că nu mi-am dat seama că ei sunt total nepregătiţi să conducă ţara.
Ce spoturi?
Eram la sediul PNŢ, nu mai ştiu ce candidat filmam. Ne-am chinuit să facem frumos şi, la final, ne-au spus că nu e bine, trebuie să refilmăm. „De ce?" „Păi, banner-ul din spate nu e bun." „Cum să nu fie bun, că e-al vostru?!" „Nu e bine, trebuie să schimbăm cheia!" Ei aveau simbolul cu faimoasa cheie, dar au pus-o în oglindă pe banner! Erau într-o totală debandadă, trist.
Cât durează sexul în China la cinema
Filmul „Despre oameni şi melci" a ajuns şi în China.
Noi am trimis filmul, dar s-a întors înapoi. „În China, durata maximă a unei scene erotice e de 5 secunde", ni s-a zis. Nu ştiam ce să tai din film, că nu puteam să las începutul în care se pupau şi, deodată, se termina. Practic, toate momentele mai juicy (n.r. - suculente) sunt lăsate deoparte şi filmul începe cu un final de scenă de sex. Asta a fost constrângerea. Sigur, puteam să spun că nu dau filmul, dar nu cred că miza era neapărat acea scenă. La fel se întâmpă şi în ţările Golfului. Sunt nişte festivaluri în Dubai, în Qatar sau chiar în Taiwan, unde sunt reguli similare.
Aţi avut reacţii de la Câmpulung? V-a-njurat cineva?
N-am avut până acum nicio reacţie. Ne-am tot gândit când şi dacă vom face proiecţii acolo. Probabil că la finalul lunii octombrie vom merge şi la Câmpulung. Mi-era frică la început că oamenii o să perceapă filmul într-un mod negativ. În plus, drama din oraş fiind atât de mare şi mulţi oameni suferind atât de mult, exista riscul ca filmul să fie perceput dintr-o perspectivă foarte documentară, foarte realistă. Oamenii trebuie să înţeleagă însă că e o ficţiune. Sigur că am primit telefoane, mai ales în pregătirea filmului. A sunat chiar fostul director: „Să vă spun eu cum a fost!". „Domnule, nu vrem să ştim." Oricum, căutând pe internet, am găsit că, în ziua în care liderul de sindicat le-a spus ziariştilor despre ideea lui (n.r. - angajaţii să-şi vândă sperma pentru a cumpăra uzina cu banii astfel obţinuţi), ştirea a circulat imediat pe Reuters, pe CNN. Am găsit bucăţile respective de ştiri şi într-o revistă de business mare, care a declarat-o the seventh most dumbest business idea in the world (n.r. - poziţia a şaptea în topul celor mai prosteşti idei de afaceri din lume).
Cinemaul e o minciună
Deci n-aţi căutat prin arhive, nu v-aţi documentat.
Tot ce-am făcut a fost să caut pe internet orice era scris despre ARO. N-am făcut nimic mai mult. Presa vremii, YouTube.com. Scenaristul a pornit de la o ştire, iar restul e ficţiune! Mie mi-a folosit, după ce am citit scenariul şi a trebuit să construiesc toată atmosfera, să citesc unde era România în '92, să văd ce era prin casele oamenilor, cu ce se îmbrăcau, care era coafura lor. Efortul de documentare a fost legat de atmosferă, nu de ARO. La o proiecţie de la Fălticeni, un domn din sală, fost inginer printre primii angajaţi ca designer de produs, mi-a spus că a văzut pe ecran un calendar în care apare soţia sa. Am realizat că era vorba de un calendar de care am făcut rost de la nişte foarte inimoşi oameni din clubul ARO. Era o maşină pusă pe treptele unei case boiereşti, iar lângă era o doamnă îmbrăcată în rochie de mireasă - soţia domnului din Fălticeni. Noi, evident, am traficat în Photoshop calendarul, am pus 1992 în loc de 2002 şi am pus chipul Monicăi Bârlădeanu. Omul spunea: „E soţia mea!" „Nu, nu, e Monica Bârlădeanu." „Ştiu calendarul, a pozat soţia!" „Domnule, a fost, i-am schimbat noi faţa!" Am încercat să fim foarte scrupuloşi la detalii de acest tip, deşi în multe alte locuri filmul nu respectă realitatea. România e acum invadată de termopane, apare o Dacia Solenza, trenurile. E, cinemaul e o minciună, până la urmă.
Alături de două staruri internaţionale ale micului şi marelui ecran: Natalia Oreiro şi Florin Piersic
Figuranţii v-au cerut, la final, recuzita, pancartele pe care scria: „Să ne salvăm uzina!".
Glumeau ei serios, ne spuneau mai mult conspirativ că ar fi bine să păstreze ei pancartele, că nici la ei situaţia nu e foarte roz. Şi la ei există patroni, există o fabrică funcţională, dar la nivelul muncitorilor situaţia nu e totdeauna foarte amuzantă. Asta a fost şi una din preocupările noastre în film. Până la urmă, e o dramă, pentru că fiecare îşi pierde locul de muncă. Or, noi n-am vrut deloc să ne batem joc de clasa muncitoare, ci să privim întâmplarea asta cu foarte multă afecţiune şi înţelegere faţă de drama prin care trece un om, dar şi colectivul din care face parte. Evident, în idealismul lui nebun.
Aţi fost întrebat dacă soluţia celor de la ARO ar putea fi potrivită pentru Oltchim?
Toată lumea întreabă despre Oltchim! Peste tot pe unde mergem, a doua sau a treia întrebare e legată de Oltchim. Toată lumea face o asemănare, glumeşte, spune că noi am orchestrat şi povestea de la Oltchim, ca să ne facem publicitate, ne îndeamnă lumea să scriem un scenariu şi despre ce s-a întâmplat la Oltchim. E incredibil să vezi că e aceeaşi problemă: oameni care sunt în pericol să-şi piardă locul de muncă sunt momiţi de un cineva cu nişte idei savante de a salva uzina.
Înseamnă că filmul va fi de actualitate şi peste 20 de ani.
E, nu cred, sper să ne maturizăm şi să fie doar un film romantic despre o perioadă pe care oamenii şi-o aduc aminte cu o anume nostalgie. Pentru mine, anii '90, cu toate că au fost urâţi social, politic, aveau un şarm al începutului construcţiei. Am trăit ani nemaipomeniţi.
I-am spus mamei să pună nişte bani la Caritas, dar părinţii mei, fiind nişte ardeleni precauţi, au băgat bani după ce toată lumea a câştigat.
Una din două
TVR Info sau TVR Cultural?
Cultural.
Nikita Mihalkov sau Andrei Tarkovski?
Mihalkov.
Dramă sau comedie?
Comedie.
Andre sau ASIA?
ASIA.
Pintilie sau Caranfil?
Pintilie.
Melci sau şoareci?
Melci.
„Resident Evil: Răsplata" sau „Step Up 4"?
„Step Up 4".
Andi Vasluianu sau Dorel Vişan?
Vişan.
Puiu sau Mungiu?
Puiu.
CFR Cluj sau „U" Cluj
Dinamo.
„TIFF a fost privit cu un maxim de neîncredere"
Ce v-a determinat să faceţi TIFF?
La vremea aceea, terminasem aventura de la Atomic şi voiam să mă îndrept cât mai mult spre film. Mă dusesem cu nişte scurtmetraje în străinătate, aveam deja câteva proiecte, vedeam cum merge piaţa. Toată ideea a fost privită cu un maxim de neîncredere de către mai-marii cinematografiei. Toţi se uitau la mine ciudat: „E un puşti acolo cu nişte idei. Vorbeşte el ceva, dar...". Era un scepticism, orice idee era mult mai uşor de combătut decât de aplicat. N-aş fi putut face TIFF dacă n-ar fi fost o nebunie frumoasă a începutului şi o echipă fantastică, inconştientă.
S-au împlinit, iată!, 10 ani.
A crescut odată cu succesele şi faima pe care o are filmul românesc în lume. Faptul că noi am înfiinţat acum câţiva ani o secţiune care se cheamă „Zilele filmului românesc" a făcut, practic, să aducem mulţi programatori de festivaluri, oameni care cumpără filme, distribuitori, producători, care vin special la Cluj să vadă ultimele filme româneşti. E normal să existe un interes al producătorilor, al regizorilor să fie prezenţi acolo. Festivalul are un rol în a sprijini efortul de afirmare internaţională a cinematografiei româneşti.
Tudor Giurgiu, alături de fiul său, Ştefan
Aţi fost director al TVR în perioada 2005-2007. Cum aţi ajuns acolo?
La vremea respectivă era un vid de propuneri. Cred că era o perioadă în care se căutau oameni noi şi, fiind propulsat de TIFF - Mona Muscă fusese la Cluj, la festival -, am ajuns să fiu un nume pe o listă. Habar n-am cum s-a ajuns la mine, dar cert e că m-am trezit cu un telefon: „Ai vrea?". M-am tot gândit, mi-am întrebat câţiva prieteni mult mai în vârstă, toţi mi-au spus să nu mă bag, că se va termina prost, că nimeni n-a ieşit bine de acolo, dar chestia asta mi-a alimentat convingerea că trebuie să mă duc. Eu am vrut să fac mereu lucruri diferite şi aveam convingerea că e imposibil să nu se poată schimba în bine. În final, mi-am dat seama că în locul acela nu e atât de simplu. Am zis: „Da!".
Când trebuia făcută reformarea TVR
Ce vă reproşaţi din acea perioadă?
Probabil că un mare eşec al echipei mele a fost că nu am reformat organizaţia. Noi am vrut să reformăm mai întâi programele, să le dăm o nouă identitate şi apoi să ne apucăm de construcţia instituţională. Probabil că trebuia să fie invers. Oricum, e foarte frustrant să vezi că ai lăsat TVR2, un post care avea o identitate foarte bine stabilită, care avea nişte programe orientate pe placul oamenilor tineri, activi, spre piaţa de publicitate, care era pe locurile 5-6 în audienţe şi care, acum, abia dacă mai contează. Singurele momente în care conta TVR1 erau ba la „Cerbul de Aur", ba la „Eurovision", oricum, la transmisii care nu aveau neapărată legătură cu misiunea de post public.
Se face acum acea reformare instituţională, foarte contestată.
Cred că se pune prea mult accent pe mecanismul în sine. Rezultatul e cel mai important, faptul că, după ani, instituţia asta se poate reforma şi poate avea o formulă mai suplă.
De ce sunt aşa mulţi angajaţi?
Ţin minte că era luna martie 2007 - eu am plecat în iunie - şi lucram de trei luni la un proces de reorganizare. Singura soluţie pe care o găsisem atunci era tot o concediere colectivă. Schema de organizare depinde de utilaje, care sunt învechite, de studiouri, care au aparatură învechită. A fost concepută în funcţie de diferite echipamente, nu invers. Spre exemplu, studiourile au nevoie să fie operate nu de 4 oameni, ci de 12.
Despre oameni, fotbal, muzică şi cărţi
Când aţi devenit fan Michael Jackson?
Cred că în momentul în care mi-a adus tata o casetă din Polonia. Era cu albumul „Bad". La petrecerile din liceu, Michael Jackson era unul din ingredientele de bază. Am crescut cu muzica asta. Ştii cum e cu Michael
Jackson, ai doar două variante: take it or leave it (n.r. - nu e cale de mijloc).
Vă place Vama Veche?
Care nu mai există. Îmi plăcea şi, în plus, aveam o legătură aparte cu ei. Era o perioadă când eu eram student la Regie, Tudor Chirilă era student la Actorie, erau multe petreceri în Hotel Cişmigiu, ne leagă multe nopţi, petreceri, iar muzica trupei şi evoluţia lui Tudor au mers în paralel cu evoluţia mea. Tot timpul îi spun că, peste 15 ani, o să se reunească precum marile trupe de rock, chiar dacă au trecut prin momente mai grele. Sper să mai fac filme cu Tudor.
Altminteri sunteţi rocker.
Asta e muzica de care mă simt apropiat.
Ce citiţi?
Am o stivă de cărţi pe noptieră. Încerc să citesc roman românesc recent, să găsesc subiecte pentru posibile viitoare filme. Aşa l-am descoperit pe Marin Mălaicu Hondrari, cu o carte a lui fantastică, „Apropierea". Mai am o carte pe care am în plan s-o recitesc, „Matei Iliescu", scrisă de Radu Petrescu, vreau să lucrăm un scenariu după cartea asta. Şi încă o carte superbă scrisă de Tatiana Niculescu Bran, „Nopţile patriarhului".
Ce autori v-au marcat?
Când eram copil, tata mi-a dat foarte mult să citesc Jules Verne, care mi-a trezit apetitul spre un anume tip de literatură. O întâlnire importantă a fost cu Cortázar, care mi-a deschis drumul către Marquez şi Llosa. Cu ruşii n-am prea fost prieten. O mare surpriză pentru mine a fost întâlnirea, după Revoluţie, cu acea literatură română de care am fost privaţi. Eram student şi se făceau cozi kilometrice la Librăria „Eminescu", ieşea lumea cu „Luntrea lui Caron" a lui Blaga, cu Noica şi cu Cioran. Apoi, a fost o mare întâlnire cu Radu Petrescu!
Steaua ia campionatul?
M-aş bucura să ia Vaslui.
Păi, şi Dinamo?
Dinamo e investiţie de viitor.
Director de creaţie la Atomic TV
Numele: Tudor Giurgiu
Data şi locul naşterii: 1 ianuarie 1972, Cluj-Napoca
Starea civilă: căsătorit, are un copil
Studiile şi cariera:
- A absolvit Academia de Teatru şi Film în 1995
- Din 1994, conduce compania de producţie de film şi televiziune Libra Film
- În perioada 1998-1999 a fost director de creaţie al postului Atomic TV
- În anul 2002, a pus bazele primului festival internaţional de film de lungmetraj din România, TIFF
- A condus TVR în perioada 2005-2007
- Este regizorul lungmetrajelor „Legături bolnăvicioase" şi „Despre oameni şi melci"
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
