INTERVIU Stere Gulea, regizor: „Am lucrat pe un şantier de construcţii“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regizorul Stere Gulea vorbeşte despre tradiţiile din familia sa, despre istorie, filme, cenzură şi compromis. Şi despre o istorie personală, definită între aceste momente.

Ştiaţi că Stere Gulea este fârşerot, dintr-o ramură a aromânilor care vine de departe, din Grecia? Ştiaţi că bunicul său, fruntaş al românismului, a fost omorât de naţionaliştii greci, că, la aromâni, femeia era obligată să-i spele picioarele socrului său sau că responsabilii cu Propaganda nu înţelegeau de ce se doarme pe prispă în familia Moromete? Dacă nu ştiaţi, şi probabil că nu ştiaţi, atunci ar fi bine să citiţi aceste crâmpeie din amintirile regizorului, istorii din această viaţă deopotrivă frumoasă şi absurdă, istorii care nu trebuie tăiate la montaj.

E adevărat, n-am aflat dacă ţărăniştii sau liberalii au făcut conversiunea ori de ce era prost Ion al lui Miai, însă dacă am parafraza în continuare un moment-cheie al marilor dezbateri din Poiana lui Iocan, am putea spune că trei chestiuni rezultă din cele spuse de Stere Gulea: că numai cine este aromân fârşerot poate vorbi cu atâta pasiune despre neamul lui, că din pricina cenzurii comuniste au rămas multe filme compromise şi că nu suntem noi mai deştepţi ca Stere Gulea. Asta „depinde după facultăţi".

 „Weekend Adevărul": Sunteţi aromân din ramura fârşeroţilor. Prin ce se diferenţiază această ramură?

Stere Gulea: Ramura fârşeroţilor vine din nord-vestul Greciei şi în partea de est a Albaniei. Sunt anumite diferenţe atât în tradiţii, cât şi în limba vorbită - că n-a existat limbă scrisă. În cazul nostru, e mai pregnantă influenţa grecească şi albaneză. Cipanii, din sudul Bulgariei, au influenţe bulgăreşti. La fârşeroţi, ca o evaluare grosso modo, se pare că exista o mai mare înclinare către partea artistică. De exemplu, Toma Caragiu şi Ion Caramitru sunt fârşeroţi. Mă rog, Caramitru e combinaţie, tatăl său e din partea Albaniei, e albineş, iar mama sa e din fârşeroţi.

Alături de actriţa Oana Pellea

Se vorbea limba aromână în familie?

Da. Chiar şi copiii mei o vorbesc. Mama mea n-a făcut şcoală în limba română, ci în limba greacă. Ea a învăţat româna vorbind, când a ajuns în România, în 1923. A fost atunci o înţelegere între statul român şi greci. Ştii că România, după războaiele balcanice, şi-a adjudecat şi Cadrilaterul. Acolo trebuia populat cu români, aşa că au adus o parte din aromânii din nordul Greciei. Aromânii s-au considerat români - vlahi. Li se mai spunea „ţânâţari", pentru că în vorbirea aromânească există, de exemplu, în loc de „Ce faci?", „Ţi faţ?". În privinţa conştiinţei de apartenenţă, aromânii s-au considerat mereu vlahi. Şi asta cu repercusiunile de rigoare, pentru că erau probleme de convieţuire, uneori destul de violente. Uneori s-a plătit cu viaţa.

Au existat şi în familia dumneavoastră astfel de probleme?

Bunicul meu şi tatăl lui au fost omorâţi de comitagii greci, un fel de extremişti. Ei erau fruntaşi ai românismului în zona respectivă. Sângele, odată vărsat, există şi răzbunarea... Balcanii au această faimă, fiindcă existau aici multe naţiuni mici, nu foarte bine delimitate. Ideea de românism, pentru această ramură, s-a plătit cu viaţa. Mama avea 3 ani când s-a întâmplat nenorocirea. Era în anul 1904.

Cum s-a descurcat în România, în 1923?

Mama era deja căsătorită. S-a stabilit cu tatăl meu mai întâi în Cadrilater, lângă Caliacra, au avut acolo, până în '40, o situaţie materială destul de bună. Tatăl meu făcea negustorie. În '40, perioadă cu amputări teritoriale dramatice pentru ţara noastră, au lăsat tot şi au venit în Dobrogea românească, în localitatea Mihail Kogălniceanu. Acolo m-am născut eu.

Cum au fost primiţi de românii de acolo?

În Kogălniceanu era un conglomerat. Când au venit, aromânii au luat locul nemţilor care plecaseră în Germania să reîntregească poporul, sub Hitler. Aceşti nemţi veniseră aduşi de regele Ferdinand după Primul Război Mondial. Primii colonişti fuseseră însă ardelenii, care ştiau bine locurile, pentru că mulţi dintre ei mergeau cu turmele la păscut. În afară de nemţi şi ardeleni, mai erau turci şi tătari. Eu am crescut în acest conglomerat.

Nu erau dispute?

Nu, exista o toleranţă absolută. Cei mai buni prieteni ai mei, cu care îmi făceam lecţiile şi mă jucam, erau un neamţ şi un tătar. Nici la Constanţa, unde am făcut liceul şi unde mai erau greci, armeni, tătari, turci, problema aceasta a diferenţelor nu exista.

Aţi crescut, aşadar, îndrumat de tradiţiile fârşeroţilor. Ce v-a impresionat?

La fârşeroţi, este o linie melodică, recent adusă în prim-plan de Grigore Leşe, care are asemănări cu linia melodică orientală. Am şi stat de vorbă cu aceşti oameni, chiar am constatat că eram rudă îndepărtată cu unii din ei. Te-ai fi aşteptat ca influenţa muzicii greceşti să fie la fârşeroţi, dar ei
şi-au păstrat o tradiţie recognoscibilă mai degrabă din Orient.

Alături de actriţa Oana Pellea

Regizor în exerciţiul funcţiunii

Daţi-ne un exemplu de cântec!

Eu n-am voce, nu ştiu, dar, spre exemplu, la o nuntă, la o onomastică, bărbaţii erau în camera lor şi cântau cântecele lor, iar femeile aveau altă cameră, unde cântau altceva. La bărbaţi, există cântăreţul principal, care ţine cântecul şi, pe parcurs, la refrene, vocea a doua reia refrenul sau ţine isonul. E ca un fel de litanie. În general, aceste cântece erau ca un fel de poveşti, legende cântate. Evocau un personaj care s-a ilustrat prin ceva brav sau un altul care a avut o soartă tragică. Totul este foarte grav, nu este nimic săltăreţ, vesel. Totul e aşezat, domol. Cred că se poate face o legătură cu faptul că, ocupaţiunea lor principală fiind oieritul, stăteau foarte mult singuri. Omul îşi învinge singurătatea cântând. Sigur, speculez, aşa, la botul calului.

Ce alte obiceiuri aţi mai întâlnit printre fârşeroţi?

În ceea ce priveşte căsătoria, de multe ori, înţelegerea se făcea între părinţi. Tinerii erau obligaţi să respecte această opţiune a părinţilor. Ei se cunoşteau în momentul în care părinţii îşi dădeau mâna. Uneori, aceste lucruri duceau la nepotriviri dramatice. În plus, mai era un anumit tip de respect faţă de bătrâni. De exemplu, dacă era o adunare în care se „tranzacţiona" viitoarea căsătorie, tânărul nu avea voie să vorbească înainte de a vorbi părintele. Respectul faţă de cei în vârstă era extrem de puternic, iar cuvântul se respecta într-un mod absolut. Există, la noi, şi obiceiul sărutatului mâinii tatălui şi a bunicului. De altfel, ţinând cont de tipul de igienă care exista înainte, femeia trebuia, prin tradiţie, să spele picioarele bărbatului, dar mai ales ale socrului său! Era o obligaţie care nu se discuta. Alt lucru interesant este că nu existau căsătorii decât între aromâni.

Aşadar, şi soţia dumneavoastră este tot aromâncă.

Nu, ea e româncă. Sigur, cu timpul s-a diminuat influenţa acestor tradiţii pentru că lumea are acum alte moduri de comportare, de relaţionare. Tradiţia nu mai este atât de apăsătoare şi de constrângătoare.

A fost o schimbare când aţi mers la liceu în Constanţa?

Vremurile erau destul de dure, stăteam în gazdă, singur. Ca să mă mai ajut cu banii, am lucrat, pe timp de vară, la un şantier de construcţii.  În anii '60, începuseră, la Mamaia, construcţia de şosele şi blocuri. Eu eram un fel de pontator. Veneau camioanele cu diverse materiale şi eu le ţineam socoteala.

Nu era o muncă fizică...

Muncă fizică am făcut acasă, înainte să plec la liceu. Din '52 până în '56, tatăl meu a fost arestat. A făcut puşcărie pentru că avea avere, era chiabur, era dintre oamenii mai importanţi din comună. Oamenii mai vorbeau, comentau, se discuta despre venirea americanilor, iar comuniştii, având informatorii lor, l-au condamnat ca „element duşmănos". În absenţa tatălui, trebuia să ajut la gospodărie. Mama era singură, sora mea mai mare era plecată la şcoală. Munceam, ce să fac, era o obligaţie. Ştiu ce înseamnă munca asta.

După terminarea liceului....

După ce am terminat liceul, am făcut trei ani la Institutul Pedagogic, care abia se înfiinţase în Constanţa.

image

Voiaţi să fiţi profesor?

Da, am făcut trei ani de filologie. E, când am ajuns profesor într-un sat din Dobrogea, după un an, mi-am dat seama că e cumplit! Nu visam decât să găsesc o soluţie să plec. Până la urmă, am ajuns să mă intereseze, la IATC, secţia de teorie, „Teatrologie-Filmologie", de asemenea recent înfiinţată. După ce am absolvit, având prieteni care făceau Regie, am început să-mi dau seama că nu-mi place teoria. Fusesem repartizat la Studioul Cinematografic Bucureşti ca redactor, adică un ajutor de scenarist. Citeam scenarii, făceam referate. Asta era în '70. E, în vara lui '70, au fost nişte inundaţii catastrofale. Alături de nişte colegi care terminaseră Regia, Dan Piţa şi Mircea Veroiu, am avut ideea de a face un documentar - „Apa ca un bivol negru". Mai era cu noi şi un sudanez, Iusuf Aidabi, un băiat foarte drăguţ care a ajuns chiar ministrul Culturii acolo, la el.

"Din '52 până în '56, tatăl meu a fost arestat. A făcut puşcărie pentru că avea avere, era chiabur."

"Când am ajuns profesor într-un sat din Dobrogea mi-am dat seama că e cumplit! Nu visam decât să găsesc o soluţie să plec."

Cum s-a filmat asfalt în „Iarba verde de acasă"

Cât de incomodă a fost cenzura în film pentru dumneavoastră?

Păi, de exemplu, ce-ar fi putut deranja la un film ca „Moromeţii"? E, eu a trebuit să am răbdare un an şi jumătate ca să iasă filmul! „N" vizionări, până sus, la Secţia de Propagandă. Spuneau că e totul prea sumbru, prea urât, prea întunecat, că de ce dorm pe prispă, că de ce umblă desculţi, tot felul de lucruri aberante, care nu aveau niciun suport! Eu nu inventasem acea lume, era descrisă într-un roman! Alteori era ceva legat de legionari, cu povestea de la fierărie, cu discuţia despre rege. De fiecare dată erau alte lucruri. Dacă erai slab de înger şi acceptai să faci o modificare o singură dată, sigur veneau cu altceva. Păi compromiteai de tot filmul. Singura soluţie a fost de a tergiversa - cum făcea Moromete cu fonciirea. Niciodată nu spuneam „Nu!". Spuneam „O să mă gândesc.". Data viitoare când mă chemau, nu mai erau aceleaşi obiecţii. Era caraghios. Era penibil, ce să mai!

Cum aţi scos-o la capăt?

Mă trezesc într-o zi cu un telefon de la Secţia de Propagandă: „Unde-i filmul?". „Păi, la vizionare, la dumneavoastră." „Păi cum? De ce e încă acolo? E gata?" „E gata demult." „Îi dăm drumul!" La una din vizionări, a fost şi Dumitru Popescu-Dumnezeu, care era considerat mai deştept pe acolo. La sfârşit, a zis: „Domn'e, mie mi-a plăcut filmul. Da, aşa era viaţa la ţară. E impresionant filmul, e prima dată când văd un film românesc cu ţărani autentici". Au început toţi apoi: „Da, aşa!, că şi eu vin de la ţară...". Nu vă imaginaţi că era un dialog cu argumente!

Au fost filme care s-au modificat după vizionare?

Primul meu film, „Iarba verde de acasă". După vizionare, ministrul Miu Dobrescu s-a întors către cei de la casa de film: „De ce-aţi făcut voi filmul ăsta?". Ăia, care credeau în film, s-au blocat. Dobrescu: „Păi, noi am făcut atâtea lucruri pentru agricultură, pentru sate şi-mi arătaţi un film în care nu există un metru de asfalt?!"

Aţi băgat asfalt în film?

Ce era să fac? Vezi, astăzi, dacă vii cu o asemenea scuză, eşti ridicol. Dar asta era lumea aceea, astea erau argumentele. Mircea Daneliuc, săracul, cu toate filmele a avut discuţii, erau mari probleme. El era oaia neagră. Nici nu mai ştia cum să procedeze ca să-şi salveze filmele. Erau nişte lucruri care astăzi par de un comic absurd, asta era cenzura. S-au deformat caractere, s-au distrus destine de scriitori, de artişti. Eu nu mă plâng, dar n-a fost o veselie.

Niculae Moromete, campion naţional la şah

„Weekend Adevărul": Cum aţi ales distribuţia pentru „Moromeţii"?

Stere Gulea: La început, vorbisem cu Gheorghe Dinică pentru rolul lui Moromete, deşi el e, totuşi, personajul negativ în cele mai multe filme. Era un risc pe care, pesemne, providenţa m-a ajutat să-l ocolesc. Poate că nu era opţiunea potrivită pentru rol. El însă a abandonat, iar eu m-am reorientat către Rebengiuc, care a fost mai potrivit pentru un tip de Moromete. Morometele lui Rebengiuc are o anumită dominantă, una dramatică. El e un actor predominant dramatic, temperamental. Dinică venea cu încărcătura personajului negativ. Părerea mea este însă că Dinică avea registru şi pentru un alt tip de roluri. Dar aşa se întâmplă cu actorii, se merge pe o anumită direcţie şi sunt folosiţi ca tipare. Dinică a fost un mare actor, dar, din păcate, în film, n-a avut roluri pe măsura talentului. El avea un talent uriaş! La fel, Toma Caragiu n-a avut roluri pe măsura talentului său. Spre deosebire de ei, Rebengiuc are roluri mari. Şi este, într-adevăr, un actor de mare forţă.

Stere Gulea, după Revoluţie, pe platoul de filmare

Pe ceilalţi actori cum i-aţi ales?

Atunci, eu am făcut un turneu prin ţară, prin teatre. Voiam să vin cu figuri noi, nevăzute. Lumea cinematografică se cantona destul de mult în Bucureşti. I-am găsit la teatrele din Piatra Neamţ, Sibiu, Craiova. Spre exemplu, Niculae (n.r. - Marius Badea) era puştan, avea 11 ani când l-am descoperit. Era blând, m-a impresionat. Am avut şansă să găsesc acest copil atât de deştept - o caracteristică destul de importantă. Era campion naţional de şah la categoria lui de vârstă. După prima săptămână, ştia scenariul pe de rost. Toate rolurile! Astea sunt lucruri care ţin de partea imponderabilă într-un cinema, care este o artă colectivă, unde eşti dependent de aportul diverşilor profesionişti.

Cum vi se pare tendinţa cinematografică de azi?

Fără doar şi poate, este vorba despre un salt important către firesc şi realism. E un alt stil cinematografic, e o altă concepţie. Şi nu e doar a cineaştilor români, e a unei noi generaţii. Au mai existat astfel de tendinţe de la „Cetăţeanul Kane" încoace. Pentru tinerii din noua generaţie, cred că este şi o nuanţă polemică faţă de cinematografia de dinainte, care era falsă, era stupidă, contrafăcută. Fiind nişte oameni care au trăit până pe la majorat în comunism, deci au văzut aceste filme şi au fost revoltaţi de falsul din ele, au vrut să arate realitatea cât mai brutal.

E pe gustul spectatorului?

Poate fi o tendinţă care face abstracţie de ceea ce şi-ar dori spectatorul. La unii dintre ei, s-a ajuns la o împingere a acestui curent într-o zonă marginală din punct de vedere al interesului spectatorului. Eu reproşez faptul că legitimarea de la realitate stă şi nu stă în picioare, pentru că realitatea nu este chiar monocordă, monotonă. În acelaşi timp poate să fie cumplit de dură, sau de un comic enorm, sau de o frumuseţe neaşteptată. Este atât de diversă încât nu putem să spunem „Doar aşa este". Cu timpul, poate că lucrurile o să înceapă să se nuanţeze. Nu cred că va persista această dorinţă de a alege acelaşi tip de poveşti izvorâte din realitate.

Care e cel mai bun film din acest curent?

Capul de serie a fost, totuşi, „Marfa şi banii". Cristi Puiu este şeful de şcoală. Şi a demonstrat asta prin filmele sale ulterioare, ca „Moartea domnului Lăzărescu" - un film puternic, care a schimbat peisajul cinematografic românesc. Mai bine asezonat cinematografic este „4,3,2". Dă şi minimalismului ce trebuie să-i dea, dar şi construieşte mai aproape de gustul publicului. Nu e doar un experiment estetic absolut. E mai cinema. Mai este şi „A fost sau n-a fost", care a adus o inteligenţă şi un umor... Cred că „Poliţist, adjectiv" este o greşeală, pentru că, exceptând finalul, pierde umorul. 

"În momentul în care ai optat pentru o profesie, trebuie să accepţi că oamenii obişnuiesc să judece. Sigur, uneori te simţi nedreptăţit, dar asta este..."

Stere Gulea regizor

Cum şi-a cheltuit Pleşu toţi banii în Beijing

Ce v-a determinat să regizaţi documentarul „Piaţa Universităţii"?

La Revoluţie, am ieşit în stradă, şi pe 21 decembrie, şi pe 22. Am avut sentimentul unei schimbări de caracter în ceea ce mă priveşte. Începând din acel moment, practic, am intrat într-un fel de nebunie trecătoare. Nu mă mai stăpânaem, dădeam frâu liber impulsurilor. Nu trăiam decât această stare. Am fost şi la începutul Fenomenului „Piaţa Universităţii", am fost acolo de când s-a format primul grup şi urmăream zi de zi ce se mai întâmplă. Nu se poate face abstracţie de niciun moment, pentru că evenimentele se derulau în cascadă zilnic. De la starea de euforie la incertitudinile care începuseră să apară legată de venirea la putere a grupului Iliescu şi crearea FSN-ului. Începuseră semnele de întrebare majore. Ne dădeam seama că pe fondul acestei izbucniri populare, de fapt, a existat un grup în care şi-au dat mâna mai multe structuri. Aveam sentimentul unei păcăleli, lucru care a adunat lumea în piaţă. Exista o altă temere: nu ştiai dacă o să fie o societate democratică, ce tip de democraţie va fi. 

Era aceeaşi conducere în România când aţi finalizat filmul. Cum au reacţionat?

Nu le-a convenit, desigur. Au încercat să spună că e tendenţios. Sigur, era clar de partea „Pieţei", dar eu n-am negat niciodată asta. Eram angajat de partea aceasta a manifestaţiei. Eu am încercat să obţin punctele de vedere al tuturor.

L-aţi invitat şi pe Iliescu?

Da, dar n-a vrut. Eu ce să-i fac dacă nu vrea, dacă refuză? Eu am trimis scrisoare, am adresat. N-a vrut, să-i fie de bine! Am încercat. Filmul s-a făcut datorită lui Andrei Pleşu, care era ministru al Culturii atunci. Pintilie m-a sunat pe mine să mă întrebe dacă vreau să-l fac, eu i-am sunat pe Vivi Drăgan Vasile, pe Sorin Ilieşiu şi pe Vlad Păunescu, pentru că ei făcuseră deja un film de 10 minute. Ei au fost de acord, aşa că ne-am apucat.

Stere Gulea, după Revoluţie, pe platoul de filmare

Sub lumina reflectoarelor, la primul film

I s-a reproşat lui Andrei Pleşu că v-a sprijinit?

Sigur că i s-a reproşat. Mi-a povestit că a fost în China în momentul lansării. „Nu mi-am luat măcar o cămaşă, am cheltuit banii pe telefoane de la Beijing cu Petre Roman, care-mi spunea că în ţară e scandal cu filmul." Nu i-a reproşat în mod direct Roman, l-a avertizat să fie pregătit cu răspunsuri, că venea toată lumea să îl întrebe la aeroport, să ştie despre ce e vorba. Cu inteligenţa şi umorul care-l caracterizează, s-a descurcat. Caraghioase erau reproşurile care mi se aduceau mie, cum că sunt imagini trucate. Eu le-am spus atunci aşa: „Pesemne că se confundă noţiunea de montaj cu cea de trucaj. Dacă există un cadru trucat în film, eu sunt dispus să mă duc să fac închisoare." Pentru ei, eu am fost într-o vreme un personaj neplăcut, aşa e. Aveam o pornire împotriva lui Iliescu, aşa era, consider că a făcut mult rău societăţii româneşti.

Protestele din ianuarie 2012 nu v-au atras atenţia?

Am fost întrebat dacă poate exista o comparaţie între „Piaţa Universităţii" şi protestele din ianuarie. În acest an, la unii dintre manifestanţi, a fost o nemulţumire socială justificată, dar cred că au fost puţini aceşti oameni. N-a fost acelaşi tip de protest. În „Piaţă", altele erau nemulţumirile care ne adunau. Şi, în general, erau prezenţi intelectuali. Nu erau lucruri care să intereseze marea masă de români. Libertate? Comunism? Păi muncitorilor nu prea le păsa despre asta, oamenii nici nu prea realizau despre ce e vorba. „Piaţa" a fost un episod romantic, are doza lui de romantism, s-a creat şi o anumită mitologie. N-avem de ce să ne fie ruşine cu asta. Dimpotrivă, cred că a fost o reacţie sănătoasă.

CV   

- Regizor şi militant

- Numele: Stere Gulea

- Data şi locul naşterii: 2 august 1943, comuna Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa

- Studiile

- Institutul Pedagogic şi Facultatea de Filologie, Constanţa
lInstitutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", Bucureşti, secţia „Teatrologie-Filmologie"

- Cariera

- A realizat 10 filme, în perioada 1970-2009, trei dintre acestea („Moromeţii", „Ochi de urs" şi „Stare de fapt") având la bază scenarii proprii.

- Cel mai celebru film este „Moromeţii„, câştigător a numeroase premii internaţionale.

- După 1989 îşi afirmă vocaţia de militant politic, fiind unul dintre participanţii la celebra mişcare socială „Piaţa Universităţii", din 1990.

- A condus Televiziunea Română,  în perioada 1996-1998.

- Locuieşte în: Bucureşti

Sub lumina reflectoarelor, la primul film
Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite