INTERVIU Ovidiu Ioaniţoaia, înainte şi după operaţia la inimă

La cinci săptămâni de la intervenţia chirurgicală pe cord deschis, ziaristul Ovidiu Ioaniţoaia descrie, cu zâmbetul pe buze, cele două vieţi ale sale, separate de o cumpănă.

Vă vine să credeţi că Ovidiu Ioaniţoaia, fumător de 40 de ani, a lăsat tutunul? Mai mestecă o pipă goală, curată, o destupă, o şterge tacticos şi iar o mestecă, dar atât! Niciun firicel de fum de ţigară nu se mai strecoară în casa lui. Nici în doctori nu prea are încredere, se simte tras în piept - cum să i se spună, după o operaţie pe cord deschis, că e sănătos-tun? -, dar şi el îi mai păcăleşte, că aleargă 4 minute pe bandă, nu 20, cum ar trebui.

Are o superbă casă cu grădină terasată, chiar pe malul Lacului Morii. Se mai întreabă şi acum cum de un meşter local l-a convins să dea o căruţă de bani pentru piscină interioară, deşi el nu o foloseşte de mai mult de 10 ori pe an. Dar, lasă, măcar soţia şi fiica să se bucure de ea. Afară, la marginea lacului, cresc răsaduri de căpşuni, ciuperci, ceapă şi roşii. Le bibilesc, de când dă primul soare de primăvară, soţia şi soacra sa. Au înflorit căpşunii în grădina lui Ioaniţoaia şi numai anul trecut s-au numărat 150 de kilograme de roşii culese de-acolo. Dar una-i una şi-alta-i alta.

„Weekend Adevărul": Vă simţiţi bine, v-aţi refăcut...

Ovidiu Ioaniţoaia: Doctorii spun că, în momentul de faţă, inima e mai sănătoasă decât era înainte, dar tu nu prea-i crezi, că ei
de-aia-s doctori, să zică. Încă am probleme cu respiraţia, mai am uneori senzaţia lipsei de aer, dar ei susţin că mi se pare. „Nu, n-ai, domn'e, nimic."

Mai fumaţi?

Nu doar că mi-au interzis să fumez, dar mi-au zis să nu stau într-o încăpere în care se fumează. Frec pipa asta, care, evident, n-are tutun. Am şi o pipă electronică, şi o ţigară electronică. Am tras de vreo două ori, dar am ajuns la concluzia că e un fel de înşelătorie, nu e acelaşi gust. N-am nostalgia ţigării, deşi era una dintre voluptăţile vieţii.

La redacţie mai mergeţi?

În fiecare zi! Păi mi-au zis să alerg, să dau drumul la emisiuni, să nu mai stau. Trebuie să am un ritm chiar mai accelerat ca înainte. Încep emisiunea de duminică. Îmi spun acum că e obligatoriu să transpir, să alerg pe bandă, pe bicicletă, să urc scările.

Vă conformaţi?

Mi-au zis să alerg 20 de minute pe bandă. Am alergat şi eu 4 minute, că nu mă pregătesc de Olimpiadă...

Când au apărut problemele?

Cam pe 15 septembrie, într-o noapte, am făcut o fibrilaţie. Am avut o senzaţie de sufocare şi m-am dus la spital, la Municipal, la doctorul Georgescu. M-au ţinut acolo două-trei ore pe perfuzii şi n-am ieşit din fibrilaţie pe cale chimică. Atunci mi-au pus fiarele de călcat - defibrilatorul - şi mi-am revenit.

N-aţi dat importanţă...

Nu prea am dat importanţă. În ianuarie, chiar am plecat într-o croazieră în America de Sud: Argentina, Uruguay, Insulele Falkland (unde mi-am pierdut celularul şi am fost disperat că nu mai aveam agendă), Capul Horn (n.r. - cel mai sudic punct al Americii de Sud), am urcat în Chile, la Valparaíso, şi am venit apoi, de la Santiago de Chile până la Paris, cu avionul - 14 ore de zbor. Un zbor cumplit, 12 ore ne-au ţinut legaţi. Au fost turbulenţe, am crezut de vreo cinci-şase ori că se rupe avionul!

Adolescentul Ovidiu Ioaniţoaia

A accelerat problemele această călătorie?

Doctorii au spus că am avut noroc că n-am făcut infarct fie în America de Sud, pe vapor, fie în alea 14 ore de zbor. Mă curăţam! Într-o dimineaţă, la 6 fără un sfert, m-am trezit foarte transpirat şi cu o durere în piept, ca o presiune, o bandă, de parcă aveam un tricou cu un desen - nu gheară, că toată lumea zice că infarctul e o gheară. M-am dus la doctor, am ajuns pe la 7 jumate, înainte să vină doctorul.

Mi-au făcut o coronarografie şi mi-au spus că era infarct, că două vase care alimentează inima sunt obturate, închise. S-au întâlnit profesorul cutare cu profesorul cutare, cu toţi profesorii de pe lume şi au spus că nu există posibilitatea de a monta stenturi, că înfundătura era pe curbura venei. Trebuia să fac o operaţie pe cord deschis: două bypassuri. Unde să fac? „Nu în România" - toţi! Am luat legătura cu doctorul Brădişteanu, cel care i-a operat pe Borcea şi pe Dinu, care mi-a zis să vin la el. El tăia sternul, adică tăia de sub gât până la buric, desfăcea sternul şi tăia coastele. Toată lumea mi-a atras atenţia că, tăind sternul, recuperarea este mult mai grea, pentru că îţi prinde la loc coastele cu nişte broşe. Acolo dura recuperarea cel puţin trei luni, în timp ce aici eu o socotesc terminată într-o lună.

Aşadar, aţi ales să mergeţi în străinătate. De ce Stuttgart?

Am început să citesc, să caut şi am constatat că la Stuttgart, la Robert-Bosch-Krankenhaus, e un medic român, Adrian Ursulescu, director adjunct la această clinică şi operatorul numărul unu, care face aceste intervenţii operatorii miniinvazive - jumate tăietura. Ce m-a atras a fost faptul că, spre deosebire de ceea ce fac românii aici, ăsta la Stuttgart desface un pic coastele - am DVD-ul cu operaţia, dar n-am avut curiozitatea sau curajul să-l văd - şi face bypassurile astea în timp ce inima bate.

La mine, unul din cele două bypassuri este din artera mamară, iar celălalt este din artera de la mâna dreaptă, unde nu mai am puls. Brădişteanu în schimb scoate inima, o pune pe gheaţă, îţi asigură o circulaţie extracorporală şi, după ce termină operaţia, îţi pune inima la loc.

Cum era spitalul din Stuttgart?

Spre stupefacţia mea, era un du-te-vino nemaipomenit. De la 8 dimineaţa la 8 jumătate seara, intra toată lumea, nu întreba nimeni pe nimeni nimic. Nu era obiceiul halatului. În fiecare salon erau vreo 2-3 bolnavi şi vreo 10 vizitatori. De dimineaţa până seara! Asta ţine de o filosofie a lor: boala face parte din viaţă, iar bolnavul nu trebuie scos din ritmul lui şi nici din atmosfera lui. Să vină soacra, să vină copiii! Bolnavii erau răstigniţi pe pat şi copiii se jucau, trăgeau de perdele. Pentru mine a fost un şoc. Pe fiecare etaj este un fel de cameră de primire, unde cafeaua, sucurile şi apa sunt la dispoziţie - poţi să vii de afară să-ţi iei. Pe mine, cu operaţie cu tot, m-a costat peste 2.000 de euro pe zi. 8 zile.

În excursie la mare

Dumneavoastră aveaţi des vizitatori?

Am fost şi cu nevastă-mea, şi cu fata mea, şi cu medicul curant, Udroiu, care a şi asistat la operaţie.

Când v-aţi operat?

Marţi, 20 martie. Dimineaţa - sunt momente pe care n-aş vrea să le trăiască nici duşmanii - m-au trezit la 6 fără un sfert. Toată circulaţia în spital se face cu patul, pentru că au nişte culoare mari. E, m-au luat cu patul şi m-au dus în sala de anestezie. Era 6 şi un sfert - 6 şi jumate dimineaţa, se crăpa de ziuă. Au venit doi inşi care păreau pictori şi mi-au dat cu betadină, substanţa aia galbenă, pe tot trupul. Cu nişte pensule, aşa. După aia, nu-mi mai aduc aminte nimic, că m-au şi intubat. Era un moment de groază când mă pictau cu betadină, parcă eram în lagăr de exterminare.

Cum s-a comportat pacientul Ovidiu Ioaniţoaia?

Acolo, în spital, am făcut câteva atacuri de panică. E greu să te pui în pielea unuia care urmează să fie operat pe cord şi ştie că poate să moară în fiecare clipă. Viaţa trebuie întâi trăită, şi apoi explicată. Dar au fost şi momente comice. În fiecare zi, la ora 12.00, venea o tinerică, avea o agendă electronică, şi mă întreba ce vreau să mănânc a doua zi. Nu ştia nici engleză, nici franceză, nici italiană, polonă nici atât. Eu nu ştiam germană şi, invariabil, îi spuneam„steak" (n.r. - friptură). Ea nota conştiincioasă. E, niciodată nu mi-a adus ce i-am cerut. A doua zi îmi aducea ciorbă!

Cum a fost când v-aţi externat?

A opta zi am ieşit în oraş. Mi-au dat drumul din spital un pic mai repede, ca să nu mai plătesc spitalizarea. Seara a venit doctorul - s-a purtat extraordinar! -, care mi-a spus că am cea mai bună evoluţie post-operatorie dintre toţi pacienţii pe care i-a avut, 70 de cazuri, am înţeles de la soţia mea. Bagajul genetic e foarte bun, zicea. Eu l-am întrebat tot timpul de ce eu? Taică-meu trăieşte, are 93 de ani, maică-mea trăieşte, are 88 de ani, bunicu-meu a murit la 101, bunica - la 96. Nimeni niciodată în neamul ăsta n-a suferit de inimă. „Explicaţi-mi şi mie de ce eu?" „Ţigările şi stresul."

Mergeţi la Europene, în Polonia?

Încă n-am stabilit nimic, pentru că am tot aşteptat avizele doctorilor. Cred că mai degrabă mă duc în Ucraina, să văd Olanda. Olanda ne interesează în perspectiva Mondialelor. Joacă la Harkov. Probabil voi sta la Doneţk, pentru că sunt nişte preţuri paranoice! Nu pot să mă duc la Harkov şi să oblig redacţia să plătească 600 de euro pe zi la un hotel de 3 stele. Ei vor, pe durata acestor Europene, să câştige cât au câştigat într-un an. Am vrut să mă duc la Liov - nu exista nicio cameră sub 500 de euro. La Liov, mă! 

"În spital, la Stuttgart, aveau o filosofie a lor, că boala face parte din viaţă. Bolnavii erau răstigniţi pe pat şi copiii se jucau, trăgeau de perdele. Pentru mine a fost un şoc. ''

"Sunt şase medici în lume care fac intervenţii miniinvazive. Eu niciodată nu m-am uitat la rană. Doctorul zice că arată extraordinar, că este ceva... ''

"Medicina a ajuns undeva unde noi, oamenii ăştia de rând, o înţelegem prea puţin. E uluitor cum te coase la câţiva milimetri de inima care bate. Au ajuns la o formă de ştiinţă vecină cu alienarea. Să te joci cu bisturiul, aşa... ''

„N-am fost un ziarist foarte talentat"

V-aţi născut la Periş, aţi copilărit în Giurgiu, v-aţi format în Bucureşti.

La Periş, care e la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Ploieşti, locuiau bunicii din partea mamei. Taică-meu, fiind medic, a fost repartizat întâi pe lângă Braşov şi apoi la Giurgiu, unde eu am stat de la vârsta de 2 ani până când am terminat liceul.

Alături de mama sa

Unde aţi făcut liceul în Giurgiu?

Se cheamă acum Colegiul „Ion Maiorescu", pe atunci era Liceul de Băieţi nr. 1. Era un liceu foarte serios. Am prins, terminând în 1962, ultima generaţie de profesori de dinainte de război - oameni serioşi, pentru care grija faţă materie şi pregătirea erau aproape evlavioase. A fost un bun exerciţiu, pentru că aproape trei sferturi din bagajul meu cultural l-am dobândit în liceu. A fost o şcoală de învăţătură şi de caracter. Erau nişte profesori extrem de severi, aproape rigizi. Plus că am prins epoca aia în care în fiecare dimineaţă, la 7.30, se cânta imnul în curtea şcolii. La 7.25 se încuia poarta. Cine nu intra era absent. Aveam matricole cu număr şi toţi erau cu ochii pe noi. Era o severitate care, judecată aposteriori, ne-a prins foarte bine. Ne-a organizat şi comportamentul, şi gândirea. Eu n-am fost un ziarist foarte talentat, am fost un om organizat, meticulos, am ştiut să-mi împart foarte bine timpul, mi-am asumat reponsabilităţile, am preţuit foarte mult lucrul în echipă. Nu cărţile, nu emisiunile de radio şi de televiziune sunt importante, ci echipa.

Cum a fost trecerea dintr-un oraş de provincie în acest furnicar?

În '62 am terminat liceul, cu un bacalaureat din ăla la şapte materii. Eram un puşti,am terminat liceul la 17 ani jumate. Părinţii erau divorţaţi şi am venit singur în Capitală, cu dosarul de intrare la facultate sub braţ. Giurgiu are vreo 60.000 de locuitori - nu mai sunt nici ăia. Poţi să-l compari cu megalopolisul ăsta? Oricum, în provincia asta apropiată de Bucureşti, totdeauna s-a trăit cu complexul periferiei. Toată lumea a visat să meargă la Bucureşti, era idealul oricărui om din Giurgiu, şi totdeauna îi invidia pe ăia care ajungeau. Eu am 50 de ani de când stau în Bucureşti.

La ce-aţi renunţat pentru meseria de ziarist?

E o banalitate, dar timpul în care eşti gazetar e tot timpul. Trebuie să te preocupe, aproape să te obsedeze ca să poţi să evoluezi. Au fost „n" întâlniri la care a trebuit să renunţ pentru că aveam treabă. Au fost 14 ani de „Flacăra", deci de muncă silnică, dar care care mi-au prins foarte bine. Pe vremea noastră erai ziarist înainte de fi iubit, de a fi soţ, frate.

Cum a „scuipat" Ioaniţoaia „pământul patriei"

„Weekend Adevărul": Cum aţi ajuns la „Flacăra"?

Ovidiu Ioaniţoaia: E o poveste întreagă. În 1971 m-am însurat cu o americancă şi am plecat acolo, în State. M-am întors după şapte luni, pentru că fostul socru avea nişte magazine de confecţii şi a zis că-mi dă unul. Am gândit că eu, dacă nu pot să fac ce meserie începusem, ce ştiu eu, adică să scriu, mai bine mă întorc. M-am întors în România şi a început să se audă că am vrut să fac comerţ cu grâne, să înşel ţara. Era unul, Săndescu, la secţia de Propagandă, care spunea că am „scuipat pământul patriei" însurându-mă cu o americancă. Nu numai că era bogată, dar mai era şi rudă cu Jacob Javits, un senator cunoscut în SUA. Am stat 13 luni fără serviciu. Avusesem rubrică la „Săptămâna" lui Eugen Barbu, dar el n-a făcut vreun efort să mă angajeze. Într-o zi, Dorin Tudoran, cu care eram prieten, jucasem fotbal împreună, i-a spus lui Păunescu, proaspăt redactor-şef la „Flacăra", că are un băiat talentat, fără loc de muncă. Păunescu m-a angajat la corectură, unde am stat un an şi jumătate. N-am avut dreptul să semnez, semnam „Emil Negoiţă". După un an şi jumătate, mi-a dat drept de semnătură. Am terminat acolo în '86, când m-au dat afară.

Jurnalistul era de mic în centrul atenţiei Fotografii: arhhiva personală

De ce?

Pe Păunescu îl dăduseră afară în '85, după povestea cu Cenaclul. Nu vorbeam cu el, era supărat pe mine, dar m-am dus, în '86, de ziua lui să-i duc o sticlă de Finlandia - atunci era cadou! Nici n-am intrat în casă.

De ce-l supăraserăţi?

Pe vremea aia - noroc că voi n-aţi apucat-o! - erau nişte şedinţe în care trebuia înfierat. Că era abuziv, că venea cu câinele la redacţie, că avea o amantă şi toată lumea ştia. A rămas cu impresia falsă cum că, între cei care l-ar fi ponegrit, m-aş fi aflat şi eu. După aia, săracul, s-a lămurit.

Aţi fost, deci, demis din cauza unei vizite la Adrian Păunescu.

Seara, el şi-a serbat ziua. Au fost acolo toţi cei socotiţi disidenţi, duşmani nedeclaraţi, din umbră, ai lui Ceauşescu, între care şi doi inşi de la „Flacăra" - Dan Bîrlădeanu şi Florin Postolache. Se fotografiase de vis-a-vis şi eu, care stătusem trei minute, am fost dat afară alături de ceilalţi doi. Pentru că am fost la ziua lui Păunescu.

Păunescu, ziarist?

Pe de o parte ne-a exploatat, dar ne-a ajutat foarte tare. Era un tip cu o capacitate de muncă, de asimilare şi de observaţie extraordinară. De la el am învăţat că totul trebuie făcut acum. Nimic nu trebuie lăsat peste o oră. Totul este acum! Avea o intuiţie fabuloasă şi o memorie colosală. Te mirosea imediat când încercai să-l păcăleşti. Era cu adevărat un temperament vulcanic, era greu de stăpânit şi greu de înţeles.

Totuşi, v-aţi întors în gazetărie...

În urma unei achete mai amănunţite, mi-au spus că pot să mă întorc la redacţie. „Şi la «Flacăra» am lucrat la sport, nu puteţi să mă daţi la «Sportul»?", am cerut. La „Flacăra" răspundeam, între altele, de ştiinţă, de tot ce făcea tovarăşa Ceauşescu, unde, recunosc, nici nu pricepeam prea multe. După vreo săptămână, mi-au spus că pot să merg la „Sportul". Acolo era redactor-şef Cornel Popescu, un om cumsecade, dar ca profesionist - zero. Ăla a rămas cu impresia că am fost trimis să-i iau locul. M-a dat la „Revista Olimpică" - numai că nu făceam şmotru - tot să nu scriu, să nu ies în faţă. Am ţinut-o aşa până la Dragomir.

Mitică Dragomir cum era?

În primul rând, ideea lui de a face un ziar de sport a fost curajoasă şi benefică, pentru că aşa a revenit în prim-plan. Dacă n-ar fi avut ziarul nu l-ar fi băgat nimeni în seamă. A avut o perioadă foarte bună de doi-trei ani, în care s-a lucrat foarte bine cu el, după care şi-a luat viteză, cum se zice. A început să piardă un pic măsura. El a crezut că se poate face, în '95-'96, gazetărie în poziţie de drepţi, ca înainte de Revoluţie. Aşa era el obişnuit. Le spunea ziariştilor: „Voi sunteţi sclavii mei, eu vă dictez ce să scrieţi, cum să faceţi". N-avea un suflet rău, dar nu era destul de cultivat la vremea aceea şi avea gură mare. Până a intrat în conflicte cu ei şi, într-o zi, am zis să nu mai putem să stăm.

Au mai existat discuţii? Şi-a dat seama că a greşit?

Da, şi-a dat seama că a greşit. Noi începusem discuţiile cu Adrian Sârbu şi m-a chemat la o masă la Lido. Avea o geantă diplomat cu 20.000 de dolari, care erau bani buni pe vremea aia. L-am refuzat: „Ţi-am spus să-ţi schimbi atitudinea faţă de ei, să încerci să-i înţelegi, să nu te mai porţi ca un satrap, pentru că se va crea o prăpastie care nu poate fi umplută. Acum e târziu".

Aţi rămas în relaţii bune?

Da, noi avem o relaţie bună. Acum s-a mai stricat, pentru că în ultimul an chiar a pierdut orice busolă. Se pricepe la toate, îşi dă cu părerea. Ştiu şi eu cam cum se comportă preşedinţii de ligi din fotbalul european. Niciunul nu e în prim-plan de dimineaţa până seara. Sigur, e şi vina mass-media, care acordă o importanţă bolnăvicioasă şi lui, şi lui Gigi Becali.

Aţi menţinut echipa formată acolo, la „Sportul românesc".

Am început în 1992 la „Sportul românesc" al lui Dragomir şi suntem, după 20 de ani, aceiaşi 25 de inşi. Au mai plecat din ei, aşa, a fortiori, din cauza crizei.

„ProSport".

Acolo l-am pus redactor-şef pe Tolontan din simplu om în secţie. Toată lumea a avut obiecţii, avea doar 29 de ani. Dar el are calităţi de lider. Eu am pariat şi pe el, şi pe Vochin, şi uite c-am avut dreptate.

 „Procesul" cum a început?

Din întâmplare.

V-a propus Sârbu?

Eu i-am propus. În afara faptului au fost emisiuni în care se fuma, a fost prima emisiune de televiziune din România în care s-au luat telefoane în direct. Au rămas şi câteva momente antologice. Ţineţi minte când bietul Traian Tomescu i-a spus lui Miron Cozma că „se strânge laţul"? Sau când l-am invitat pe Mircea Lucescu cu Ţiţi Dumitriu în studio? Lucescu plecase în Italia şi rămăsese Ţiţi Dumitriu la Rapid. Am pus pe cineva să-l imite pe Lucescu, a intrat în direct şi a spus că nu mai stă la Inter, că se întoarce la Rapid. Moment în care Ţiţi Dumitriu a rostit celebra replică „Mircea, şi eu ce mă fac?". A mai fost o emisiune la Teatrul Naţional din care Traian Tomescu a plecat încercând să dea cu bastonul în mine pentru că îl atacasem pe Mircea Sandu, care era finul lui.

Aţi revăzut aceste momente?

Foarte ciudat este că n-am înregistrat niciuna din emisiuni. Sunt 17 ani, trebuie să fie vreo 500 de emisiuni. Nu am nicio casetă! A fost un fenomen care, încet-încet, a expirat, s-a îngustat. E şi normal, acum sunt televiziuni specializate pe sport, care emit 24/24. Tot ce e pe lumea asta se naşte, creşte şi moare. Va veni şi rândul acestei emisiuni, nu e nimic spectaculos.

De ce n-aţi înregistrat nimic?

Sunt sigur că, dacă m-aş fi uitat, a doua zi nu m-aş mai fi dus. Am fost şi sunt suficient de perfecţionist ca să nu înghit unele greşeli şi sunt convins că am făcut atâtea încât, dacă m-aş fi uitat, nu m-aş mai fi dus la emisiune.

"Îmi plăcea foarte mult să stau în tipografie, mă simţeam ca peştele în apă acolo. Au fost ani de zile în care mă duceam în fiecare seară. Şi eram singurul redactor-şef care făcea asta.''

De ce a inundat Fănuş Neagu un hotel în Hamburg

Aţi avut reacţii vis-a-vis de transformarea „Gazetei"?

Am încercat şi încerc să mă adaptez. Dacă pierzi ritmul, ieşi din joc. Folosesc calculatorul, am tabletă de vreo trei ani.

Cât mai rezistă printul?

E clar că se duce în jos şi, până la urmă, cred că e un fenomen firesc. Eu am speranţa că ziarele nu vor dispărea niciodată. Probabil că vor rămâne ca un fel de anexă, un apendice al internetului. Ziarul e, până la urmă, viaţa mea, e modul în care mi-am câştigat pâinea. Pentru mine, ziarele au ceva religios, ceva sfânt. Mă enervează când văd pe cineva care mototoleşte ziarele după ce le citeşte. Mi se pare o impietate.

De emoticon-uri ce ziceţi?

Mi se par puţin exagerate. Nu ştiu în ce măsură cititorii le percep. Mă uit niţel pe reacţiile lor de pe blog, că şi ei folosesc uneori. Eu nu mă omor, dar, scriind de şase ori pe săptămână, mai folosesc. Nu ştiu dacă sunt un fel de piper.

Ce înseamnă „să tragi mortul pe Academiei?"

Chiar nu ştiţi?

Nu ştim, de unde să ştim?

Păi un miliţian a găsit un mort pe strada Edgar Quinet, care e vecină cu Academiei. L-a întrebat şeful lui: „Unde-ai găsit mortul?" „Pe Edgar Chin - Quine - ..." „Nu poţi să pronunţi? Trage-l, mă, pe Academiei!". Adică practica escamotării, falsificarea adevărului.

Interviu, reportaj, cronică sau editorial?

Mie mi-a plăcut să fac interviuri. Acolo, firescul e lucrul cel mai important. E adevărat însă că, atunci când vorbeşti cu Fănuş Neagu sau cu Radu Cosaşu, interlocutorul te ajută foarte tare.

Cum era Fănuş Neagu?

Îl cunoşteam de 30 de ani. Ţin minte că am lansat odată ProFM la Brăila şi l-am luat cu mine. Am ajuns seara în oraş şi trebuia dimineaţa, la 9.30, să mergem la inaugurare. A rămas că-l sun în cameră, la 8.00, coborâm la micul dejun şi apoi mergem. Am sunat în cameră, dar nu răspundea nimeni. Ce făcuse? Se întâlnise la 7.00 cu nişte prieteni şi era praf! Când am coborât, era în sala de micul dejun, m-a luat la nişte înjurături, că aşa vorbea cu toată lumea când bea: „Băi, comunistule!". L-am dus la inaugurare. Acolo ce-a putut să facă! Au apărut Arhiepiscopul Dunării de Jos cu primarul Brăilei. „Bă, ce-aţi făcut, bă, din oraşul ăsta?" „Maestre..." „Bă, tăceţi din gură! Pe vremea mea erau 80 de băcănii şi 30 de case de curve. Unde-s, bă, casele de curve? Ce-aţi făcut din oraşul ăsta?" Eu trăgeam de el „Nea' Fane..." „Lasă-i, bă, c-au distrus..." Ăsta era Fănuş Neagu.

V-a legat o prietenie strânsă...

Am fost cu el şi cu Băieşu în străinătate, că ăsta era singurul lor mod de a ieşi din ţară. Cu naţionala şi cu Dinamo, că şi Dinu era prieten cu Fănuş. Am fost în '83 la Hamburg, la celebrul meci cu Dinamo. Fănuş stătea într-o cameră cu Băieşu. La 12.00, în ziua meciului, eu eram în cameră şi transmiteam la redacţie. Vine unul de la recepţie şi mă întreabă ce se întâmplă în camera lor, că sunt închişi pe dinăuntru, iar dedesubt a în­ceput să picure. Sun la telefon, nu răspunde nimeni. Mă duc sus. „Nea' Fane, nea' Fane". Într-un târziu răspunde: „Ce e, mă, ce vrei?" „Nea' Fane, ce se întâmpă, că au venit de la recepţie, plouă în camera de jos! Aţi lăsat apa deschisă?" „Nu, mă, idiotul ăsta de Guţă (n.r. - porecla lui Ion Băieşu) e beat şi eu torn cu o glastră apă peste el să se trezească. Am turnat vreo 15 glastre şi tot nu se trezeşte!" „Nea' Fane, a ajuns apa jos, ne facem de râs..." „Păi dacă nu se mai trezeşte..."

Aţi călătorit mult...

Am fost în 130 de ţări. În Europa nu există nicio ţară în care să nu fi fost. Prin Filipine n-am fost, dar n-am nicio curiozitate.

Unde-aţi vrea să mai ajungeţi?

Nu mai vreau. Am zburat, am mers prea mult. Ajunge, gata! Mi-am făcut porţia.

Nu vă place să zburaţi?

Mi-a fost frică întotdeauna. Copii, hai, gata! Stăm de peste două ore de vorbă. Cât e ceasul? Trebuie să plec, hai!, că vă conduc. (către soţia sa) Mami, să-ţi spună de câte ori te-am pomenit în interviu. Am pomenit-o de 10 ori? Sorina Ioaniţoaia: Pe mine?! Ar fi primul interviu în care ai spus ceva despre mine.

"Eu am speranţa că ziarele nu vor dispărea niciodată. Probabil că vor rămâne ca un fel de anexă, un apendice al internetului.''

Ovidiu Ioaniţoaia despre...

- Traian Tomescu

Era un tip spumos, fost avocat, cu o zestre culturală, ştia latină, era un tip cu reacţie, un tip cu verb. Era un om de calitate, un tip profund, din generaţia celor cu şcoala făcută la zi. Fără să exagerez, pe Traian Tomescu eu l-am făcut personaj celebru!

- Adrian Sârbu

E un om de mass-media absolut excepţional. Un om cu gândire inovatoare, cu un curaj deosebit, care face totdeauna un pas înaintea celorlalţi. Eu m-am împăcat bine cu el. Sârbu, practic, mi-a schimbat viaţa, pentru că la el am început cu televiziunea.

- Gheorghe Ştefan „Pinalti"

Ştefan recunoaşte că, dacă n-ar fi fost „Procesul etapei", probabil n-ar fi ajuns primar la Piatra Neamţ. Faptul că a apărut foarte des la televizor l-a ajutat foarte mult.

- Cornel Dinu

E un tip foarte puternic. Un tip cu o structură deosebită, a reuşit să depăşească o mulţime de probleme. În plus, voi nu ştiţi ce fotbalist a fost! Bea până dimineaţa şi a doua zi îi făcea bucăţi.

- Ioan Chirilă

Chirilă a fost un condei absolut excepţional, cu imaginaţie şi un bagaj cultural deosebit. Vorbea greceşte, ruseşte, mergea mult la teatru, fiind însurat cu Iarina Demian. Era un tip cu ştaif, un tip ieşit din comun!

- Mitică Dragomir

În primul rând, ideea lui de a face un ziar de sport a fost curajoasă şi benefică, pentru că aşa a revenit în primplan. Dacă n-ar fi avut ziarul, nu l-ar fi băgat nimeni în seamă. În ultimul an însă, chiar a pierdut orice busolă. Se pricepe la toate!

- Cătălin Tolontan

El este, după părerea mea, cel mai bun ziarist din România. Infinit mai talentat decât era generaţia noastră la vârsta lui. Sigur, e o legătură sufletească între noi. Pe mine m-a mişcat textul lui despre mine, dar aş zice că titlul nu este cel mai potrivit - „Testamentul lui Ovidiu. Adevăratul testament". L-am citit când a apărut, înainte de operaţie.

- Forumişti

Eu le-am spus întotdeauna băieţilor mei să lase orice mesaj. Sunt unii care te înjură, ăia trebuie cenzuraţi. Trebuie să-i învăţăm să fie civilizaţi. Faptul că spun „Mă, Ioaniţoaia, n-ai dreptate" sau „Măi, ieşi la pensie!" e în regulă. E normal să fie aşa, nimeni nu face unanimitate.

Una din două

- „Procesul" sau „Recursul"?  „Procesul". Sigur că-ţi aduci aminte cu nostalgie mai ales de începuturi.
- Ziar sau radio-TV? Eu m-am socotit ziarist de presă scrisă întotdeauna, deşi celelalte m-au ajutat mai mult.
- Print sau internet? E clar că printul se duce în jos.
- Real Madrid sau Barcelona? Real, dar uite că acum mi-e frică. (Întrebarea a fost pusă înainte de meciul Bacelona - Real Madrid.)
- Dragomir sau Sârbu? Cu Sârbu sunt încă în relaţii bune.
- Mondialul în Africa de Sud sau în Germania? Africa de Sud a fost o experienţă inedită. Şi acum am în urechi vuvuzelele alea! Era o formă de alienare, o formă de nebunie.
- „Gazeta" veche sau „Gazeta" nouă? Am încercat şi încerc să mă adaptez. Dacă pierzi ritmul, ieşi din joc.

CV

- Cea mai longevivă emisiune
- Numele: Traian Ovidiu Ioaniţoaia
- Data şi locul naşterii: 1 martie 1945, Periş, Ilfov
- Studiile şi cariera:
- A absolvit liceul „Ion Maiorescu" din Giurgiu şi Facultatea de Limbi Străine.
- A început să lucreze în presa sportivă în 1968, colaborând cu Eugen Barbu, Adrian Păunescu sau Ioan Chirilă. În 1991, a înfiinţat ziarul „Sportul românesc", conducând apoi redacţiile „ProSport" şi „Gazeta Sporturilor".
- A publicat şase cărţi cu interviuri şi reportaje, ca „Nimeni nu are nimic de ascuns" sau „Bărbaţi cu obiceiuri de eroi".
- De la 5 martie 1995, este realizatorul celei mai longevive emisiuni televizate din România, „Procesul etapei", continuată cu „Recursul etapei". Azi, emisiunea este difuzată la GSPTV.
- A fost nominalizat  drept cel mai bun jurnalist de 14 ori.
- În prezent, este directorul „Gazetei Sporturilor".
- Locuieşte în: Chiajna, Ilfov