INTERVIU Nelu Ploieşteanu: „Banii n-aduc nimic, mă! Femeia e totul, atât!“

Nelu Ploieşteanu (60 de ani) vorbeşte deschis despre copilăria şi tinereţea sa zbuciumată, despre petrecerile cu maeştrii Dinică şi Iordache şi despre desăvârşirea sa ca artist.

Bătea un vânt rece pe Şoseaua Ştefan cel Mare - să fi văzut nămeţii cum se-nălţau! - când l-am întâlnit pe Nelu Ploieşteanu (pe numele său, Ion Dumitrache). Maestrul ne aştepta, cu nodul gros la cravata roşie şi cu calmul celor care au vâzut câteva lucruri în viaţa asta, la o masă mai retrasă din restaurantul Perla. „E rea bălana anul acesta", am glumit noi, reporteri tineri şi mai creduli, preocupaţi că soarele nu mai încălzeşte şi că ziua e aşa tulbure, şi ne-am aşezat hainele pe spătarele scaunelor scumpe. Ne-a strâns mâinile sprintene, ne-am însufleţit cu un ceai cald şi numaidecât ne-am dezlegat la vorbă.

Nelu Ploieşteanu a ştiut să păstreze mereu, în glasul său, amprenta vremurilor şi a locurilor în care doar arcuşul vioarei şi o ceată de balaoacheşi însufleţiţi pe „la minor" puteau da tonul la „voie bună". Am vorbit cu Nelu Ploieşteanu despre petrecerile din mahala, din vremea când instrumentele fierbeau în mâinile lăutarilor, despre cozonacul moale de la nunţile de ţară şi despre fetele frumoase cărora le alina sufletele şi le fura nopţile.

Şi cum îşi spuneau ele focul, cu note înalte, şi el - ca un bariton! Ne-a mai povestit maestrul cum se cutremura pământul când începea Romica Puceanu să plângă la cârciumile de la drum şi cum cânta filosofia vetrei româneşti, pe scenă cu Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică. C-o damigeană şi-un pahar şi cu Nelu Ploieşteanu am fi stat aşa până la ziuă!

„Weekend Adevărul": Iarnă grea, domnule Ploieşteanu. Cum era iarna în Ciorani, în satul natal?

Nelu Ploieşteanu: Când dădea zăpada, se făceau troiene de ajungeai cu mâna la stâlpul de telegraf! Era aşa frumos, se auzeau numai sănii, caii cu clopoţei la gât care se duceau la târg. Îmi vine să plâng când îmi amintesc ce frumuseţe era! Am apucat nişte timpuri că, dacă vă povestesc, spuneţi „Doamne, ce minunăţie era!". Dar atunci nu realizai, că aşa era normal. Unii regretă perioada aia, dar eu nu vorbesc cu nostalgie, lucrurile evoluează. Eram copii sărmani atunci. Îmi aduc aminte că avea unul o motocicletă MZ şi ne suiam toţi pe ea. Venea fotograful de la Ploieşti, îi dădeam un leu, ne îngrămădeam toţi pe motocicleta aia şi făceam şi noi poză. Păcat că nu le mai am.

Cum era privită familia dumneavoastră în sat?

Lăutarii au fost, din toate timpurile, cei mai scumpi oameni. Ziceau ţăranii: „Muncesc o vară-ntreagă să plătesc lăutarii toamna". Aşa era. Dar toată lumea îi respecta! Era însă o lege nescrisă ca toţi lăutarii să fie mai amărâţi. Dacă mergeam la o nuntă, după ce se termina petrecerea, toată lumea întreba, se îngrijea: ­„Le-ai pus la lăutari pâine, măsline, tot ce trebuie?". Şi asta în afară de bani! Dacă nu aveau bani, mai tocmeau cu saci de porumb, de grâu, ce mai trebuia într-o casă de om.

Mergeaţi cu tatăl dumneavoastră pe la nunţi?

Am încept să merg mai târziu. Când eram copil, cea mai mare bucurie a mea era când venea tata acasă cu cozonac. Era o regulă - se dădea la fiecare lăutar câte-o pâine, ­câte-un cozonac, să împartă acasă, la familie. Dacă auzeai că unul n-a dat şi el măcar o pâine, râdeai de el că era zgârcit. Îi mai şi umbla vorba prin sat. Când m-am făcut mai mare, tata mi-a aşezat mâna pe instrument, mi-a arătat ­unde-s do, re, mi. Apoi, am învăţat singur. Ei voiau să facă o bandă celebră şi să fie banda mea. Să fiu eu, ­cumnatu-meu, ­frate-meu. Toţi banii să vină în familie.

Unde se mai petrecea atunci, în afară de nunţi?

Se dusese vestea din ­gură-n gură despre trupa lui taică-meu. „Ia pe banda lu' Petre al Bălaşei, că ăia sunt cei mai tari", zicea lumea. Acolo, la noi, lăutarii veneau în fiecare duminică în sat, când se făcea horă - cum e la voi discoteca acum. Ziua era horă şi seara - bal. Veneau fetele cu mamele, era câte-o bătrână cu ­sarsanalele în braţe de nu i se mai vedea capul şi tot se uita după fiică-sa. Era organizat totul la căminul cultural şi, până să intri, se aşeza bufet cu bere, cu vin, cu cârnaţi, cu mici. Până la ziuă beai şi mâncai.

Se făceau dedicaţii?

Niciodată! Era însă darul. Fiecare, după ce dădea banii la masă, pentru nuntă, dădea şi la lăutar un bacşiş. Nu vedeai să vină lumea să pună bani în piept sau la acordeon. Mai era câte-o bătrânică zgârcită de-şi ţinea banii în colţul batistei. La dar, însă, oricât de zgârcit să fi fost, veneai pregătit! 300 de lei la masă şi 5 lei la lăutar era regulă. Dacă nu dădeai, te mustra unul şi-altul, era ruşine mare să nu dai. Păi după '89 au început toţi să arunce cu bani, să arate că au. Înainte era Legea 18 şi te băgau la „ilicit" dacă se afla că ai prea mulţi bani.

Mai ţineţi minte vreun profesor din şcoală?

Da, era domnul Dinu, profesor de muzică, era domnul Dumitrescu, profesor de română, era domnul Stelu Apostolescu, profesor de istorie - pot să-i spun pe toţi! La ora domnului Dumitrescu parcă ziceai că spune un basm, cu atâta har povestea. Şi acum îmi aduc aminte cum povestea „Dumbrava Minunată", cu Patrocle, cu Lizuca.

Care a fost prima fată după care vi s-au aprins călcâiele?

Dacă-ţi plăcea o fată, îi spuneai prietenului tău: „Vasile, Grigore, hai s-o furăm p-aia". Aşa se căsătorea omul. Se ducea bărbatul, o aranja bine şi dimineaţa unde dracu' să se mai ducă fata? Rămânea acolo. Dacă se simţea bine, nu mai pleca ea! Şi nici mă-sa n-o mai primea, că i se ducea vestea, n-o mai lua nimeni şi rămânea în bătătură. Da' ştii cum o lua? Ca pe oaie, îi punea sacul în cap şi-o băga direct în pat, aşa o lua. În cazul meu, au mai trecut înainte câte-au trecut, dar soţia a fost cea care mi-a pus capac. Şi aveam doar 23 de ani!

Aţi rămas acasă, tocmai când curgea sângele mai iute prin vene?

Băi, băieţaşule, ce-mi spui tu mie?, am avut vagoane de gagici! Vreau să fiu şi eu generos şi tu insişti acum... Păi cum dracu'? Ştia ea, nevastă-mea, de ce era geloasă. La un moment dat, i-am şi zis: «Dacă vine la mine o gagică de 23-24 de ani, ce să-i spun? Că nu merg, că se supără soţia?» A-nceput să râdă, ce să facă şi ea... Oricum, pe vremea aia, nu trăgeau fetele aşa la băieţi. Era paznicul acolo, nu le lăsa. Dacă erau 20 de fete, erau şi 20 de mame. Erau şi cu frică, dar şi cu ruşine.

"Muzica populară nu-i stă bine unui tânăr. Păi cântă tu acum «Am început să-mbătrânesc» să vezi ce ridicol arăţi.''

„Mergeţi la botez, luaţi câte-un Eminescu şi distraţi-vă!"

Când aţi văzut prima dată Bucureştiul?

La 17 ani am venit în Bucureşti, că era fratele meu militar. Erau încă trăsuri, Piaţa Victoriei era încă pavată în lemn, ca să n-alunece caii. În zona Aviatorilor erau 20-30 de maşini din alea de epocă - taxiuri. Taximetriştii, cu şepci, cu costume albastre, frumoase. Era civilizaţie! Am intrat la serviciu imediat, la Institutul de Transport Bucureşti. Încărcam şi descărcam tuburi de oxigen în maşină. Pe urmă, când am auzit că dacă eşti murdar de ulei pe mâini poate face explozie, am fugit de-acolo, nu mi-a mai trebuit muncă.

Armata unde-aţi făcut-o?

Am făcut armata la muncă. Culegeam la porumb şi dădeam la târnăcop, la şine de tren, mă speteam de făceam spume! Era stricteţe mare, cred că am făcut cale ferată cât de-aici pân' la Timişoara! Din armată n-am nicio poză, că eram prea urât!

Aţi început apoi să cântaţi în Bucureşti, pe Lipscani...

Mai întâi m-am dus „La Bursă". Era un loc, lângă Podul Izvor, lângă „Cireşica". Acolo se strângeau lăutarii. Dacă aveai nuntă, te duceai şi ţi-i alegeai de acolo. Primul local din Bucureşti în care am cântat a fost „Rapsodia", în Centrul Vechi. Pe urmă, la „Caru' cu bere", pe urmă la „Caraiman", unde cânta şi Dan Spătaru.

Tot acolo aţi cunoscut şi alţi muzicanţi, pe Romica Puceanu, pe Dona Doru Siminică...

Pe vremuri, ajungeai greu la ei. Erau simandicoşi artiştii ăştia. Nici nu te băgau în seamă! Aveau relaţiile lor, nu-ţi permiteai să-i întrebi tu de vorbă. Romica Puceanu cânta de rupea pământul atunci. Eu am înţeles-o mult mai bine şi am iubit-o pe Romica Puceanu după ce am cântat cu ea. Când eram aşa, ca tine, mi-era ruşine să mă duc la ea. Nu se interacţiona cu muzicanţii ca acum.

Ei v-au învăţat cântecele tradiţionale româneşti?

Da, dar pe atunci n-aveam voie să cânt „Căpitane de judeţ", „Spune, spune, moş bătrân". Era Securitatea în ceafa mea.

Vă puteaţi desfăşura doar într-un cadru restrâns, ­într-un separeu...

Acolo, da! Păi Irina Loghin n-a cântat „Mă căcai în fundul curţii" la miniştri?

Celebrul trio Ştefan Iordache – Nelu Ploieşteanu – Gheorghe Dinică s-a format la localul „Şarpele Roşu“  Fotografii: arhivă personală

Aţi cântat pentru oameni de rând, dar şi pentru politicieni. Unde v-aţi simţit mai bine?

I-am cântat lui Nicu Ceauşescu, stătea cu noi, ne punea să bem, petrecea frumos. Lui ta-su îi cânta ansamblu mare, lăutarii stăteau la distanţă de el. I-am cântat şi lui Iliescu, şi lui Băsescu. Ăştia nu erau aşa entuziasmaţi. Am fost la Blaga la nuntă şi cu ochii mei am văzut când un ­neam de acolo a vrut să se ridice şi nu l-a lăsat nevasta, că-l face de râs. Păi normal că la oamenii simpli te ­simţi mai bine. Spunea un ziarist „Ce, oamenii numai prin mişcare se pot distra?". Păi atunci mergeţi la botez, luaţi câte-un Eminescu şi staţi aşa şi distraţi-vă, oameni buni! Păi şi vacilor dacă le pui ­Beethoven dau lapte mai mult. Nu trebui să asculţi muzica mea ­neapărat.

Vă place rock-ul, domnule Ploieşteanu?

Sigur că da! De acum şase luni îmi place. Am şi o piesă cu trupa Vunk, cu Cornel, băiat pe care îl iubesc mult.

Apăreţi mereu în public cu o cravată roşie...

Pentru că sunt un om puternic, asta reprezintă. Bine, e şi un brand. Mergi la mine acasă, dintr-o sută de cravate, 95 sunt roşii.

Vă place să vă zică lumea „maestre"?

E din respect. Mi-a povestit nea' Gheorghe Dinică, Dumnezeu să-l odihnească, de când era la repetiţii şi îl tot striga ­pe-un actor. La un moment dat a strigat «Maestre!» şi şase inşi au întors capul! Nu-mi displace nici mie „maestre", dar mie îmi spune lumea şi „Neluţu", şi „Nea' Nelu". Mai mult îmi place aşa.

Dar cu banii ce relaţie aveţi?

Eu, de când mă ştiu, n-am ţinut banii la nevastă. Păi dacă eu plec acum, mă găsesc cu un prieten şi-mi zice ăsta „Nelu, bem un ceai?". Şi acum, când mai cânt pe undeva, mai văd nevestele cum le iau portofelele bărbaţilor. Plec imediat când văd aşa ceva! Nu ţin de bani, l-ai văzut pe Steve Jobs, cu o grămadă de conturi, cum a sfârşit. Banii n-aduc nimic, mă! Femeia e totul, atât!

"Eu am înţeles-o mult mai bine şi am iubit-o pe Romica Puceanu după ce am cântat cu ea.''

„Cu Iordache şi Dinică făceam filosofie"

Cum aţi ajuns la „Şarpele Roşu"?

Un prieten de-al meu, fost şofer de TIR, s-a hotărât să pună locul ăsta pe picioare. Era acolo o bombă, puteai să bagi degetul prin perete. Aveam o puşcă din aia, GECO, trăgeam după şobolani noaptea! Era după Revoluţie, era debandadă. Veneau din astea de se prostituau, dar nici astea nu ştiau nimic, abia începuseră meseria. Era hărmălaie mare acolo! Când am intrat prima dată la „Şarpele Roşu", nu eram cunoscut. Mi-a zis cineva „Băi, ia adu-mi şi mie o bere!". Pe urmă au venit Ştefan Bănică ăl bătrân, cu Stelian Nistor, Ştefan Iordache, cu Dinică, mai venea şi Titi Rucăreanu şi locul a prins viaţă. La miezul nopţii deja nu mai aveai loc acolo. Acolo a fost centrul de cultură, veneau ziarişti, epigramişti. După un an de zile, s-au ţinut piese de teatru, s-a ţinut Miss „Şarpele Roşu". Păi, a venit Emir Kusturica în România cu un spectacol al lui şi, de la aeroport, a venit direct la noi, la „Şarpe". Erau tot felul de actori şi oameni de valoare, petreceau până dimineaţa, dar pe niciunul n-am văzut să se împiedice, să cadă pe mese.

Aici aţi legat prietenia cu Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache...

Păi cântau cu mine! Eu mă străduiam să cânt o muzică mai aşa, în stilul lor. Nea ­Gheorghe îmi spunea: „Bă, ce cânţi aici, bă? Zi-o p-aia «Dau cu zarul una-una/Parcă le-aşezam cu mâna»! Păi eu am crescut pe Giuleşti, mă". Ştefan îmi spunea „Eu sunt de pe Rahova, Nelule, zi-mi d-alea să rup cămaşa de pe mine".

Lui ce-i plăcea?

„La Chilia-n port". Era viaţa lui Iordache melodia asta. A început s-o iubească de când a făcut „Cel mai iubit dintre pământeni". M-a pus să-i cânt la mormânt, mi-a lăsat testament să fac asta, dar n-am putut. A zis: „Te blestem dacă nu-mi cânţi asta!" Am cântat o strofă, am început să plâng şi n-am mai putut.

Ce v-a apropiat de ei?

Muzica. Ei erau melomani. Atunci am învăţat şi eu să trăiesc muzica, s-o expun omului aşa cum trebuie. Când cântam „A venit aseară mama din sătucul de departe", făceam filosofie. Plângeau oamenii pe lângă mine, ziceau: „Auzi, mă, a venit mama lui de la ţară, ca să-şi vadă copilul care a învăţat carte. Auzi, ce poezie! Pune şpriţul!". Păi ascultă ce istorie profundă e aici: „M-am născut într-un bordei învelit cu paie, doinitor mi-a fost un tei, leagăn - o copaie. Mama mea mă lua cu ea, când pleca la muncă, ba la grâu la secerat, ba la fân, pe luncă". De la ei doi am învăţat eu meserie, am învăţat să mă comport. Aveau şi haz, nu te plictiseai cu ei, erau extraordinari. Nea' Gheorghe, când se îmbăta, îi spunea lui Iordache: „Ştefane, eu nu ­mi-am dat seama până acum, care-i meseria ta de bază?".

Aţi găsit impostori în muzică?

„Sunt vagabondul vieţii mele" a fost scrisă pentru Titi Rucăreanu. Au luat-o apoi toţi lăutarii şi-au făcut-o în toate felurile. Ba pe unu' chiar l-am văzut la televizor zicând: „Această melodie mă reprezintă pe mine". M-a luat ameţeala! Păi asta a fost scrisă pentru actor! Are acolo o strofă „Am fost şi prinţ, şi cerşetor, un trădător, un om cinstit, numai cu viaţa de actor eu niciodată n-am glumit". Păi acolo se referea la roluri! Apropo! Mi-a povestit Rucăreanu ceva senzaţional de când era în America şi a venit acolo o mare miliardară japoneză. Într-o noapte, a cerut să vină un negru în camera ei de hotel. Ăştia, înnebuniţi, l-au luat pe nea' Mitică, l-au machiat, l-au făcut negru şi l-au trimis la hotel. A doua zi dimineaţa era fata mulţumită. A vrut apoi un thailandez. Păi thailandez s-a făcut nea' Mitică! În ultima zi zice japoneza: „Domnule, plec acum, vreau un american". Evident, tot la Rucăreanu au venit, bucuroşi că nu mai trebuie să-l machieze. „Măi, nu pot. Păi, eu sunt impotent." „Păi, nopţile trecute..." „Păi, alea erau roluri, tată."

"De la Dinică şi Iordache am învăţat eu meserie, am învăţat să mă comport.''

Una din două

- Zavaidoc sau Moscopol? Moscopol, dacă insişti.
- Vin alb sau roşu? Alb!
- Şpriţ sau sec? Sec.
- Rock sau house? Rock.
- Cravată sau papion? Cravată.
- Romica Puceanu sau Gabi Luncă? Gabi Luncă, să-i dea Dumnezeu sănătate!
- Hanul lui Manuc sau Cireşica? Hanul.
- Ochi albaştri sau căprui? Albaştri.
- După o noapte lungă, murături sau citrice? Murături.
- Fetele mai slabe sau mai plinuţe? Mai plinuţe.
- Iarna sau vara? Iarna nu-i ca vara. Iarna eşti elegant.

CV

- Devenirea lui Nelu Ploieşteanu
- Numele real : Ion Dumitrache
- Data şi locul naşterii: 16 decembrie 1950, satul Ciorani, judeţul Prahova.
- Starea civilă: căsătorit de 40 de ani cu Elena, cu care are patru fete, un băiat şi trei nepoţi.
- Cariera:
- Părinţii lui au fost lăutari din tată în fiu. La doar 6 ani cânta la acordeon, iar la 17 ani a cântat pentru prima dată pe bani, la o nuntă. Ulterior a învăţat să se „joace" şi pe clapele pianului.
- În 1979 pleacă pentru prima oară într-un turneu în străinătate cu Ansamblul Mugurelul (Franţa, Italia, Belgia şi Olanda).
- Între 1990-1998 a fost vedeta artistică a celebrului restaurant „Şarpele roşu" din Bucureşti.
- Cele mai importante colaborări au fost cu actorii Gheorghe Dinică şi Ştefan Iordache.
- Le-a cântat lui Nicu Ceauşescu, Ion Iliescu şi Traian Băsescu, mai puţin lui Emil Constantinescu.
- Locuieşte în: Bucureşti

Dacă ţi-a plăcut ştirea, dă-ne LIKE pe Facebook AICI