Meserii greu de ucis

Reporterii „Weekend Adevărul“ au stat de vorbă cu ultimii meşteşugari din România, care încă mai speră că meseriile lor pot fi salvate, poate de un Bruce Willis.

Constantin Dumitru este unul dintre acei oameni care chiar pot să judece o carte după copertă. Are 88 de ani şi, de 72, este legător de cărţi. Constantin Dumitru gravează numele altora pe volume. O face cu dichis şi, mai ales, cu migala unui romancier bun - le primeneşte copertele în piele, le suflă cu foiţă de aur şi încrustează, cu stil, linii şerpuite şi drepte. E meşter mare domnul Dumitru - face cărţi, galanterie, mape de birou, casete, rame, lucrări de diplomă şi câte altele nu face!

Rebreanu şi Topîrceanu i-au fost clienţi

Ştie meserie de la 16 ani, de când a intrat ucenic la Gheorghe Tănase, meşterul unei legătorii mai mici de pe bulevardul Regina Elisabeta din Capitală. Era anul 1939, era sărăcie mare, iar luptele politice încă se mai purtau pentru idei, nu doar pentru bani. Acolo, în micul atelier de pe bulevard, a învăţat domnul Dumitru să culeagă literele de imprimat pe piele, să strângă filele unei cărţi cu aţă ori clei, dar şi să curăţe praful, să şteargă pe jos şi să hămălească prin oraş, cu cărţile legate în sacoşe.

Tot acolo a învăţat domnul Dumitru şi ce înseamnă viaţa şi cât costă ea, că aşa e ucenicia, e grea, dar te educă. Constantin Dumitru se obişnuise cu mirosul de piele încinsă, iar în oraş începea să miroasă parcă mai puternic a praf de puşcă. Era toamnă, septembrie. Mai sus de Opera Română, pe partea stângă, după Stadionul Venus, ucenicul se ducea la atelier. De pe Ştirbei Vodă, aproape, era forfotă mare. „Erau cei nouă legionari, băieţi tineri, studenţi, care-l executaseră pe Armand Călinescu. Zăceau morţi în stradă. Mă uitam la ei, cât de bine erau îmbrăcaţi, parcă-mi era milă de îmbrăcămintea pe care o aveau. Mai că voiam să le iau eu hainele alea frumoase", îşi aminteşte Constantin Dumitru.

Unul dintre clienţii apropiaţi ai meşterului Tănase era marele nostru scriitor Liviu Rebreanu. Stătea într-o clădire învecinată cu atelierul de la stradă, la scara 4. „Mă duceam acasă la el să-i duc cărţile legate de patronul meu. Îmi lăsa Rebreanu mereu bacşiş, câte 15-20 de lei. De fiecare dată!", se mândreşte domnul Dumitru. A mai lucrat bătrânul şi pentru George Topîrceanu - îi lega balade vesele şi triste între coperte împodobite frumos şi i le ducea în garsoniera lui de pe Calea Moşilor.

1974: Jurământul  şi Constituţia semnate de Nicolae Ceauşescu au fost „legate“ de Constantin Dumitru

De la Tănase, s-a dus Constantin Dumitru la legătoria Ecaterinei Dulfu, femeie meseriaşă nevoie mare, care avea legături cu toţi membrii Consiliului de Miniştri condus de Ion Antonescu. Îi treceau pragul oameni mari de stat - chiar vicepreşedintele Consiliului, Mihai Antonescu, prieten, dar nu rudă cu mareşalul, mai făcea lucrări acolo. De la atelierul Ecaterinei Dulfu, domnul Dumitru a dat „examenul de lucrător" şi s-a calificat în meserie, a primit patalamaua.

O singură pauză a făcut Constantin Dumitru în meserie: cel de-al Doilea Război Mondial. A fost în Regimentul 1 Grăniceri, a luptat cu nemţii în Bucureşti, la Pipera, la Băneasa, la Apărătorii Patriei. „În decembrie 1946, m-am eliberat din armată, dar un an am stat pe bară. Era sărăcie mare, nu aveam nici măcar drept de pâine. Era criză, criză adevărată, nu ce e acum", îşi aminteşte bătrânul. L-a tras aţa  înapoi la legătoria de artă şi, în 1947, s-a angajat din nou, la Editura Partidului.

Enumerăm doar câteva din personalităţile ale căror biblioteci au purtat amprenta domnului Dumitru: fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, scriitorul Octavian Paler, poetul Adrian Păunescu, dictatorii Iosif Tito şi Mao Zedung (cadouri primite în vizitele oficiale ale liderilor României în Iugoslavia şi China), cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu şi Regele Mihai I.

Pergament de piele, scris cu litere din aur, făcut la comanda cuplului dictatorial, cu ocazia unei sărbători comuniste

„Lui Nicolae Ceauşescu i-am făcut opt volume, Elenei doar patru. Lui îi prindeam în album distincţiile primite din vizitele oficiale. Graficienii de la Comitetul Central îi lucrau filele, frumos, pe hârtie specială, adusă tocmai din Japonia, iar eu le legam. Pe un album, la mijloc, pe coperta I, avea în relief medalion cu portretul lui, făcut la Monetăria Naţională, pe şanţă, în argint şi suflat cu aur. În colţuri erau stemele PCR şi RSR", îşi aminteşte Constantin Dumitru. Chiar şi Constituţia şi jurământul pe care a iscălit Nicolae Ceauşescu în 1974, în calitate de preşedinte al Republicii au fost făcute de meşter.

Cadou pentru nunta prinţului William

Chiar şi la Casa Regală a Marii Britanii au ajuns obiecte meşterite de Constantin Dumitru. Alături de designerul Dan Coma, furnizor al Casei Regale a României, domnul Dumitru a creat o ramă şi o mapă din piele, pe care Regele Mihai le-a făcut cadou Prinţului William, cu ocazia căsătoriei sale cu Kate Middleton.

Constantin Dumitru  a primit „Cartea de lucrător“ în legătoria de cărţi în anul 1942
Constantin Dumitru este încrezător că meseria sa nu va muri niciodată. Oamenii vor citi mereu cărţi, deci mereu vor avea nevoie ca acestea să fie legate, speră bătrânul. În plus, are o ucenică pe care o învaţă toate secretele meseriei. „Chiar nepoata mea este interesată de legătoria de carte şi, în plus, este foarte talentată!", spune bătrânul.

"Mă duceam acasă la Liviu Rebreanu să-i duc cărţile legate de patronul meu. Îmi lăsa mereu bacşiş - 15-20 de lei.''
Constantin Dumitru legător de carte

Decorat cu „Medalia Muncii"

Pentru contribuţia sa l„ridicarea productivităţii muncii, la pregătirea de noi cadre calificate, la buna organizare a muncii şi la realizarea de economii" domnul Constantin Dumitru a fost decorat cu „Medalia Muncii". Încă o mai păstrează meşterul şi se mândreşte cu ea.

Fanteziile bijutierului Petrişor

La Bijuteria „Daimond Gold Petrişor SRL" e multă fantezie, căci se lucrează cu metale şi cu pietre preţioase. La orele dimineţii, Petrişor Constantin (64 de ani) citea tabloidul „Click!" în magazinul său din Centrul Vechi. E la pensie, vine când vrea, pleacă tot când vrea. Şi când lucra în cooperaţie avea el o chestie: lunea şi sâmbăta nu venea. Dar de muncit, muncea.

Despre viaţă şi meserie

Petrişor, cum îl ştiu muşteriii, a început meseria de la 14 ani. A făcut trei ani de profesională la Oradea, apoi patru ani a fost calfă. Meşterii săi, din familia Cronos, cu firmă de ceasornicărie, i-au spus, când a venit vremea: „Petrică, acum poţi să pleci!" Era pregătit. Păi, ce, mai e ca atunci? A spălat şi podele, căra câte şase sticle de sifon într-o mână la meşter. Vine acum vreo domnişoară, cu unghiile vopsite şi cu figuri, să facă toate astea? Nu vine la meserie.

A început în croitorie, dar s-a închis şcoala şi nu i-a convenit să rămână fără diplomă, aşa că o nemţoaică, nevasta meşterului, i-a spus să se facă bijutier, că se câştigă bine. Şi aşa a fost: „Nu-mi pare rău. Am terminat pregătirea la Oradea, cu media 9,90, locul I pe ţară. A mai fost la Constanţa un coleg bun. Până la armată am stat în Petroşani, iar după aceea am plecat la Deva. Aşa, ca o chestie altfel vă zic, mă dădeam mare, la Deva, că veneam de la Bucureşti".

N-a trecut mult şi Petrişor Constantin a ajuns şef de unitate la 20 de ani şi opt luni.  „N-aveam voie să am funcţia asta până în 21 de ani, dar a dat taică-meu semnătură că răspunde. Am avut vreo 12 ucenici la Deva. I-am crescut, sunt bijutieri buni toţi." Au fost vremuri de aur după aceea pentru Petrişor, când se câştiga bine, cam 5.000 sau 7.000 de lei pe lună, vremuri cu poveşti spumoase de la mare cu gelosul Ţăndărică, studente, Nansi Brandes de la Roşu şi Negru, coniac Courvoisier, şampanie franţuzească.

Pe cont propriu

Pe soţie a cunoscut-o pe litoral, iar în 1973 s-au mutat la Bucureşti, unde a lucrat în cooperaţie până la Revoluţie. „Din 1990 am deschis un magazin de bijutierii la Unirea. Scria mare, pe colţ, «Bijuteria Petrişor». Aşa au trecut anii, iar chiriile au crescut. Din 2000, Petrişor a adus „Daimond Gold" în Centrul Vechi. Nu e chiriaş, a cumpărat spaţiu, câţiva metri pătraţi, e proprietar.

„Câţi n-au venit acum să-mi dea bani grei pe spaţiu... Turcii mi-au oferit 650 de euro chirie pe lună. Ca să vând, mi-au dat 100.000 de euro. Dar nu dau. Am destui bani în bancă. Ce să fac acasă? Să mă cert cu muierea? A lucrat şi ea cu mine, era tehnician arhitect. Am învăţat-o, că era ambiţioasă", îşi justifică Petrişor Constantin prezenţa, sporadică, în micul magazin din Centrul Vechi.

Despre bijuterii

Meseria de bijutier, aşa cum o ştia Petrişor Constantin, pare că s-a schimbat şi ea, nimic nu mai e frumos, trainic, ca altădată. Nici şcoli de bijutieri nu mai sunt, se vaită Petrişor. „Adevăraţi bijutieri mai sunt cinci-şase, de vârsta mea. Acum se fac modele perimate. Puţini fac gravură în verighete. Eu fac totul, de la A la Z. Pe hârtie scriu foarte urât, pe verighete niciodată. Benvenuto Cellini era mare bijutier, n-o să-l egaleze nimeni."

Ultimul mecanic de maşini de cusut

Ion Turdeanu (75 de ani) este mecanic specialist în maşini de cusut. „Ultimul!", spune el, deopotrivă cu mândrie şi amărăciune. Are atelierul într-o magazie din tablă, o magazie îngustă şi friguroasă. Mica afacere e găzduită în curtea casei în care locuieşte fiica sa, pe bulevardul Basarabia din Capitală. Un singur bec are, şi acela improvizat stângaci, şi e ticsită cu tot felul de piese metalice, curele şi alte mărunţişuri trebuincioase în meseria sa. În cei zece metri pătraţi mai sunt depozitate alte lucruri care nu mai sunt de folos prin gospodărie. Chiar un butoi cu varză murată stă acolo, că e răcoare şi se păstrează bine.

Ion Turdeanu a rămas fidel maşinilor de cusut marca Singer

Ion Turdeanu e mâhnit - are 75 de ani, iar problemele se ţin scai de el: de patru ori, micul atelier a fost călcat de hoţi. I-au furat maşinile de cusut pe care le mai păstra pentru piese şi le-au dus la fier vechi. „Aşa au făcut cu maşinile mele Singer", se vaită bătrânul, că n-are cui să-şi verse amarul. Chiar în urmă cu câteva zile a fost ultimul „jaf". „Vreau numărul de la Realitatea TV, nu se mai poate", ne-a telefonat bâtrânul necăjit. În afară de hoţi, puţini îi mai calcă pragul atelierului - şi aceia numai pentru piese de maşini uzate.

Rebelul şi maşinile de scris

A învăţat meseria la 18 ani, când a venit în Capitală din satul Merii Petchii, comuna Nuci (Ilfov). L-a adus un văr să muncească pe Calea Moşilor, la un atelier de reparat maşini de scris, dar nu i-a plăcut. A vrut să fugă. „Meşterul, când m-a văzut aşa rebel, m-a dat la maşini de cusut. Acolo era altceva, acolo îmi plăcea", îşi aminteşte bătrânul.

A lucrat apoi, timp de 44 de ani, la „Antilopa", în fosta fabrică din Bucureşti, de la capătul lui 14. Are invenţii multe - a făcut, după o revistă nemţească, doar după fotografii, o maşină care cosea cauciucul de fâş. „Cel mai bun în meserie eram! La fel sunt şi astăzi, vin alţi meşteri la mine, să repar eu ce nu pot ei. Ei stau la bloc şi n-au unde să-şi ţină atelier, eu mă descurc aici", se mândreşte domnul Turdeanu.

Spune că ştie cum funcţionează fiecare maşină, dar pe cele româneşti le cunoaşte cel mai bine. „Nicoleta nu-mi place, e foarte proastă. Ileana e mai reuşită. Şi Veronica mai merge, dar nu face zig zag, asta o dezavantajează. Maşinile Singer, cele nemţeşti, sunt cele mai bune. Mie îmi plac alea cu suveică rotundă", radiografiază bătrânul, în câteva cuvinte, piaţa maşinilor de cusut.

E supărat domnul Turdeanu, ar avea şi el nevoie de un ucenic să-i ducă mai departe meşteşugul, să nu dispară odată cu el, dar tinerii sunt atraşi mai mult de calculatoare, de internet, decât de muncă. „Eu am 75 de ani şi tot vreau să muncesc, dar uite că munca nu se lipeşte de tineret." Se consolează însă văzând că lumea o duce mai bine cu banii acum decât pe vremea lui. Mai priveşte prin fereastra atelierului când n-are clienţi şi vede că tramvaiele sunt goale, iar şoseaua e plină de maşini.

Nici această meserie nu mai e ce-a fost, se lamentează domnul Turdeanu. Nu se mai fabrică maşini de cusut de calitate, au inundat piaţa chinezii, le vând la preţ mic, iar lumea cumpără, nu se gândeşte. „Mai vine unul cu câte chinezoaică, să i-o repar eu. Păi nu e calitate acolo, domnule. Eu am fost la cineva mare, nici nu mai spun la cine, că nu fac politică. Ştiţi ce mi-a spus? Domnule, a fost o şedinţă din asta internaţională acum câţiva ani şi chinezii au spus aşa: «Noi nu vrem războaie, dar ne lăsaţi să vindem marfa noastră peste tot». E, asta e şmecheria!" Şi asta e o supărare, în atelierul din Basarabia.

"Nicoleta nu-mi place, e foarte proastă. Ileana e mai reuşită. Şi Veronica mai merge, dar nu face zig zag, asta o dezavantajează.''
Ion Turdeanu, mecanic de maşini de cusut

"Eu am 75 de ani şi tot vreau să muncesc, dar uite că munca nu se lipeşte de tineret.''
Ion Turdeanu, mecanic de maşini de cusut

Un moment special la blănărie

În cămăruţa în care lucrează Gabriel Şuşală, de la „Blănăria Gabi", nu e linişte. Dintr-un televizor agăţat, sus, pe perete, se aud ştirile matinale. Reporterii TV intraseră într-o avansată stare de „Breaking News". Ceva grav se întâmplase. Noi, reporterii de la ziar, şi noi pe cale de dispariţie, ne pregăteam, discret, întrebările. Gabriel Şuşală ne-a întâmpinat distant la biroul său. Răsfoia ziarul „Click!".

Gabriel Şuşală este interesat de ştirile tabloide

Pe vremuri exista un început în orice meserie, ucenicia, iar Gabriel Şuşală şi-a rezumat-o în câteva cuvinte. „Ce vreţi să ştiţi? Cum am început ca blănar de copil, de la 14 ani, cum am intrat ucenic din '63? Abia prin '65 am ajuns lucrător. Ce vreţi să aflaţi?" „Cum s-a întâmplat să intraţi în această branşă? N-aţi avut de ales?" Omul povesteşte de parcă ieri ar fi făcut alegerea vieţii sale. „Dacă nu am putut să intru la liceu, am intrat la meserie. Da, îmi place. Dacă lucrezi într-un loc atâţia ani, 40 de ani şi ceva, începe să-ţi placă." E un moment special aici: Gabriel Şuşală a intrat în meserie în 1963 şi acum are 63 de ani.

„Dar ucenicia? Cum a fost ca ucenic?" Un motiv pentru elogii: „Atunci profesorii erau oameni, te ajutau. Chiar dacă erai venit de la ţară, te ajutau foarte mult. Şi ei veneau din acelaşi mediu, că tot de sărăcie au ajuns să lucreze". Gabriel Şuşală nu spune cum e, azi, cu şcolile de meserii, dar sigur nu e bine, nu e ca atunci.

Pe sistem cooperatist

Şcolile de meserii ale regimului comunist erau pepiniere de meseriaşi pentru fabricile şi magazinele statului. Alimentarele, cizmăriile şi alte centre de prestări servicii erau organizate în sistem cooperatist. Într-o cooperaţie l-a prins Revoluţia pe Gabriel Şuşală, iar de atunci meseria de blănar a mers din ce în ce mai prost.

Blănarul nu prea are de lucru. Oamenii vin doar să-şi repare haina. Una nouă nu mai cumpără nimeni. Aflăm şi câteva preţuri: o haină de blană pentru dame - cam 3.000 de lei; o căciulă bărbătească nu face mai mult de 200-300 de lei. Aflăm şi care sunt blănurile bune: nurca, jderul, vidra. Şinşila? Şinşila nu, că e plăpândă. Degeaba e la modă să creşti şinşila.

Mulţi ziarişti au trecut pe la „Blănăria Gabi", ca prin faţa unei vitrine muzeale, să privească ultimele rămăşiţe ale vechiului târg central al Bucureştiului. Ai clienţi, n-ai clienţi, facturile tot vin. Au venit şi la „Blănăria Gabi", aduse de poştaşul care aruncă un „Bună dimineaţa!" grăbit, prin uşa întredeschisă. Se grăbeşte, nici nu mai aşteaptă răspuns.

„Nu mai întreabă nimeni de noi"

Iată, aşadar, cum arată epilogul unei meserii când propovăduitorii ei rămân captivi, în contemporaneitate, unui altfel de sistem: „Clienţi nu prea sunt, s-au dus de tot acum. E greu cu materia primă, nu prea avem de unde să luăm. De la noi din ţară nu se mai poate, că pleacă toată marfa afară. Nici tăbăcari nu mai sunt, să prelucreze pielea. Să bag bani? În ce? Nu se mai câştigă din meseria asta. Nu mai întreabă nimeni de noi. Mai vin aici, mai fac o reparaţie, mai fac ceva. Acasă, ce? Mă plictisesc!", îşi încheie, acru, Gabriel Şuşală povestirea.

"Ce vreţi să ştiţi? Cum am început ca blănar de copil, de la 14 ani, cum am intrat ucenic din '63? Abia prin '65 am ajuns lucrător. Ce vreţi să aflaţi?''
Gabriel Şuşală, blănar

„E murdar, miroase urât, te îmbolnăveşti"

Mircea Popa (58 de ani) repară încălţăminte, lipeşte, vopseşte, schimbă flecurile domnişoarelor şi meştereşte curelele bărbaţilor. De profesie este cizmar. Atelierul său, care nu se întinde pe mai mult de patru metri pătraţi, este la parterul unui bloc din cartierul bucureştean Berceni.

Mircea Popa foloseşte o spirtieră improvizată pentru a topi talpa încălţărilor
În interior, mirosul de prenadez (n.r. - substanţă folosită la lipit) şi de piele încinsă este aproape ameţitor, iar rafturile pe care este aşezată încălţămintea stau să cadă. Din difuzorul unui aparat radio vechi se aud muzică modernă şi ştiri alarmiste, însă meşterul îşi vede de treaba lui cu o detaşare firească pentru cineva care chiar cunoaşte toate secretele meseriei. „M-am plictisit aici. E spaţiu strâmt, n-am loc să mă desfăşor. În plus, rar vin oameni, că locul e retras, nu e la stradă. Acolo e chiria scumpă", se plânge domnul Popa.

A învăţat meseria la 22 de ani. Era tânăr, locuia în Botoşani şi n-avea loc de muncă. „Trebuia să mă angajez şi eu undeva, că altfel te închidea. M-am dus la fabrică, la «Dâmboviţa», la Bucureşti", unde şi-a luat patalamaua de muncitor calificat în cizmărie. După Revoluţie, a mai lucrat într-o cooperativă de profil şi apoi s-a privatizat, şi-a deschis micul atelier în care lucrează astăzi.

Meşterul încearcă să resusciteze afacerea, şi-a făcut site, se promovează între prieteni şi cunoscuţi, dar clienţii tot puţini sunt. „Spre exemplu, acum, cu zăpezile astea, şi-a luat lumea «cauciuci» şi a rezolvat problema. Şi la «Actualităţi» m-au dat, dar numai două minute, pentru că meseria mea nu mai e de actualitate", acceptă cizmarul.

Mircea Popa nu are ucenici, va fi ultimul care închide atelierul lui de cizmărie. „Meseria mea nu e atractivă. E murdar, miroase urât, te îmbolnăveşti. Când lucram la fabrică, a venit o bătrână cu nepotul ei şi, ca să glumesc şi eu cu cel mic, l-am întrebat dacă vrea să se facă cizmar. Păi n-a apucat săracul copil să răspundă, că a-nceput bătrâna se se-nchine  şi să se minuneze. De parcă cine ştie ce-aş fi zis", îşi aminteşte meşterul.

Ultimul doctor de umbrele

Nelu Benescu are 59 de ani, locuieşte în Timişoara şi este strungar. A practicat această meserie timp de 20 de ani, la fabrica de autoturisme din oraş. După Revoluţie, a vrut să se facă patron şi a deschis un mic atelier de confecţionat chei şi iale, în Piaţa Unirii. Trei ani i-a mers foarte bine. „Atelierul era profitabil, mai ales că puneam şi flecuri la pantofi de dame. Era nebunie, aveam lucrări din plin. M-au falimentat pentru că trebuia altcineva să vină în spaţiul acela", povesteşte Nelu Benescu.

După ce a rămas pe drumuri, Benescu a intrat în atelierul unei femei, care era în căutare de un ucenic, pentru că vroia să se pensioneze. Meşterul şi-a confecţionat singur aparatele pentru copiat chei, însă în atelierul femeii se mai repara ceva. Era singurul loc unde se puteau repara umbrele. „Eu am vrut să învăţat meseria asta de la Verginica Constantin, o femeie care se ocupa de umbrele pe vremuri. Am avut ambiţia să fur meseria. Acum am rămas singurul care mai repară umbrele în această zonă", spune Nelu Benescu.

Au trecut prin mâinile sale sute de obiecte care îi apără pe oameni de ploaie sau de soare. Unele mai scumpe, altele mai ieftine. Cele care îi provocau emoţii erau umbrelele care aveau şi o valoare sentimentală. Pentru acestea, merita să se apuce de muncă. „Mă pasionează umbrele care au o istorie, o poveste.

Acestea mă ambiţionează să le repar. Bătrânii sunt cei care mai preferă să repare o umbrelă, în rest, oamenii le cam aruncă dacă se strică", spune meşterul.  Apariţia magazinelor cu obiecte de 3,90 lei sau, oricum, pe-acolo, i-a luat şi puţinii clienţi pe care i-a avut la început. „Oamenii renunţă să mai repare umbrele stricate. Preferă să le arunce şi să îşi cumpere unele noi. Aceste magazine m-au pus pe butuci", se vaită Nelu Benescu.  Ştefan Both

Deznădejdea din atelierele pustiite

Reporterii „Weekend Adevărul" au cutreierat străzile Capitalei pentru a-i afla pe ultimii meşteşugari, însă, de multe ori, deplasările n-au fost îndeajuns de eficiente. Lacătul atelierului de reparat rame pentru ochelari, aflat pe strada Gabroveni din Centrul Vechi, la numărul 2, era îngheţat. Se jucau ciorile în zăpada oricum murdară din faţa lui, iar tinerii încă miraţi de lumina zilei îşi grăbeau paşii spre casă - sau, oricum, spre pat. La fast-food-ul de alături, ceva mai distraţi, câţiva studenţi încercau să-şi potolească ameţeala de dimineaţă cu shaorma şi răcoritoare. Cum s-ar mâina filosoful Baruch Spinoza, care, şlefuind lentile, a sfârşit din cauza inhalării prafului de sticlă de ochelari, dac-ar vedea atelierul acela gol şi tinerii care inhalează alte prafuri ca să-şi şlefuiască mintea.

Timp de trei zile, niciun meşter n-a venit în micul atelier (nu purtăm ochelari), iar praful de pe ochelarii din vitrină, globurile şi beteala rămase de la Crăciun nu sunt, cu siguranţă, semne bune. A rămas, totuşi, prinsă de un perete, oferta cu care se lăudau meseriaşii: „Executăm trei tipuri de lucrări: bune, ieftine şi rapide". Atelierul din str. Arthur Verona al doamnei Maria Florescu - renumită pentru profesionalismul cu care remaia ciorapi - nu mai este. Mica încăpere a rămas goală. Se mai poate vedea, prin ferestrele murdare, un calendar din acelea cu arc, lăsat la o pagină cu peisaje de toamnă. Atât. Nu mai lucrează nici doamna Lidia Dincă, de la fosta cooperativă muncitorească „Îmbrăcămintea" şi singura care mai „stopa artistic" rupturile hainelor. E bolnavă, stă mai mult prin provincie, iar bătrâneţea n-o mai lasă să prindă aţa-n ac aşa repede.