INTERVIU Ana Blandiana, poetă: „Am fost ucenică de zidar“

Ana Blandiana povesteşte despre frământările tinereţii sale, cele care ne-au dăruit nouă lirismul autentic, nealiniat ideologic, din anii ’60 până astăzi.

Ne-am întâlnit cu Ana Blandiana într-o zi de început de septembrie, una dintre acele zile în care toamna încă mai lasă pomii verzi, iar, spre seară, vântul galben se transformă într-un subtil fior pe şira spinării. Poeta ne-a primit în sediul Fundaţiei „Academia Civică" din Bucureşti şi ne-a vorbit despre vremea când era doar Otilia Valeria Coman şi toată frumuseţea vieţii era adunată într-un fir de iarbă, despre curăţenia tinereţii şi despre exilul permanent, trăit în interiorul graniţelor României.

Ne-a vorbit despre toate acestea şi noi am înţeles cum şi limpezimea copilărească, şi luciditatea matură pot încăpea, cu aceeaşi naturaleţe, într-un singur trup. Şi mai e ceva, atât de autentic, dar, pur şi simplu, inexplicabil - Ana Blandiana nu ştie să obosească. Cuvintele următoare, aşezate pe o banală pagină de ziar, nu pot să arate, din păcate, nici inflexiunile vocii stăpânite de emoţia amintirii şi, poate cel mai important, nici privirea curată a poetei - acei ochi plini de candoare! - ce jubilează în ritmul fiecărei povestiri. Citiţi în continuare nu un interviu, ci un reportaj liric, spus de Ana Blandiana şi consemnat cu stângăcie tinerească de noi.

„Adevărul": Care a fost cartea care v-a marcat cel mai mult în copilărie?

Ana Blandiana: „Robinson Crusoe". Toată copilăria, jocurile mele au fost încercări de a inventa un univers propriu, în care să văd dacă pot să trăiesc singură. Îmi făceam sandale din frunze, care se rupeau, evident, după câţiva paşi, coseam cu fire de iarbă sau le împleteam şi făceam panglici. La un moment dat am ajuns să încerc diverse frunze să văd dacă sunt otrăvitoare sau comestibile. Bine, asta până m-a prins mama şi am mâncat o bătaie... Dar era o adevărată fascinaţie să refaci lumea exact aşa cum a refăcut-o Crusoe, fără să depinzi de nimeni.

Începând din anii ’60, poezia a devenit sinonimă cu frumuseţea

Cum aţi deprins dragostea pentru literatură?

Asta e una dintre amintirile mele absolut extraordinare, care m-au marcat pentru toată viaţa. Locuiam într-o casă lungă, cu multe camere înşirate pe un parter înalt, cum sunt în Ardeal. Noi ocupam două camere, iar restul erau închise cu nişte lacăte mari şi ştiam că acolo sunt depozitate cărţi epurate (iată un cuvânt foarte curent în epocă, dar mă îndoiesc că mai spune azi ceva!) din diverse biblioteci. Împreună cu sora mea, care era mai mică, am mişcat până am reuşit să scoatem un pic inelul unui lacăt şi am intrat. Înăuntru era un munte de cărţi! Nu erau puse pe rafturi, nu erau aşezate în stive, ci, pur şi simplu, erau aruncate unele peste altele. Prima carte, care era la picioarele mele, era volumul VII din „Istoria Românilor", de A.D. Xenopol, despre domniile fanariote, pe care am început s-o citesc chiar acolo, în picioare. Am descoperit, citit, învăţat şi am rămas fascinată pentru totdeauna de istoria românilor, căutând apoi celelalte 11 volume ale operei lui Xenopol (a căror lectură m-a apărat de istoria lui Roller), şi am devenit intelectual epuizând, în următorii ani, tot muntele de cărţi.

Când aţi scris versuri pentru prima dată?

Scriam de dinainte de a ajunge la şcoală. Am învăţat să citesc şi să scriu cu aproape un an şi jumătate înainte. „Legalizarea" situaţiei de a scrie versuri s-a făcut în şcoala primară, în clasa a doua. Învăţătoarea ne-a dat ca temă să povestim cum ne-am petrecut vacanţa. Trebuia să scriem două pagini şi cine termina putea să iasă în recreaţie. Am întrebat-o: „Da' dacă scriu în versuri, câte pagini trebuie să scriu?" Credeam că o să zică cinci, dar mi-a zis că, dacă sunt în stare să scriu în versuri, pot scrie doar o pagină. Am scris-o şi am ieşit prima în recreaţie. În vacanţa respectivă primisem volumul „Iarna pe uliţă", de George Coşbuc, cu fiecare pagină ilustrată conţinând câte o singură strofă. Era deosebită de volumele tatei, care erau acoperite de cuvinte în întregime. L-am întrebat pe tata de ce cartea mea are atât de puţine cuvinte? Iar el mi-a răspuns grăbit: „Aşa e poezia". (Peste ani, pornind de la acest răspuns, aveam să ţin la Catedra di poesia a Centrului Montale de la Roma o conferinţă „Poezia între tăcere şi păcat" despre economia cuvintelor în poezie). Atunci, însă, la şcoală, părea că a scrie versuri e un mare câştig, iar ieşirea în recreaţie a fost primul premiu pentru poezie pe care l-am primit.

În satul Comana, soarele răsărea în grădina Anei Blandiana Foto: arhivă personală

"Ieşirea în recreaţie a fost primul premiu pentru poezie pe care l-am primit.''
Ana Blandiana poetă

„Mă simţeam uşurată, eram fericită pentru că făceam parte dintr-o familie săracă"

Aţi vizitat comuna Blandiana înainte de a alege pseudonimul?

Pseudonimul mi l-am ales când aveam 17 ani. S-a născut în urma unui concurs între mai mulţi copii - toţi scriam versuri şi apoi ni le citeam. Am vrut să vedem cine-şi face cel mai grozav pseudonim. „Blandiana", care era numele satului mamei, mi-a plăcut mereu cum sună, ştiam că este numele unui castru roman, iar „Ana" este rimă. Am câştigat concursul, desigur. Apoi am trimis toţi poeziile la revista „Tribuna" din Cluj. Eu am semnat chiar cu pseudonimul câştigător. Una dintre ele chiar a fost publicată. M-am speriat! Mi se părea că am făcut ceva nelegal, scriind sub pseudonim. Am revenit cu o scrisoare la redacţie, în care le-am mărturisit numele real. A venit la mine, la Oradea, domnul Ion Maniţiu, care era redactor acolo şi care, aflând că tata este închis, a avut curajul să-mi spună: „Ai avut noroc, e mai bine ca numele tău să rămână aşa". N-a fost un noroc prea mare, pentru că după două poezii publicate, de la autorităţile din Oradea a fost trimisă o adresă către toate publicaţiile din ţară, care erau prevenite că „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului". Interdicţia a durat patru ani şi a fost prima.

În braţele mamei sale, în faţa bradului de Crăciun

Aţi făcut cunoştinţă cu cenzura...

Prima lovitură puternică a fost după terminarea liceului. Tata era în închisoare, iar eu m-am dus la Cluj, ca să mă înscriu la facultate. Acolo, ca să depun dosarul, trebuia să completez o mulţime de formulare. Am stat ore întregi în care am completat detalii despre bunici, fraţii şi surorile tatei, ai mamei, ce avere au avut şi din ce partide politice au făcut parte. Habar n-aveam! Era aberant, cereau atâtea amănunte pe care cel care completa, de cele mai multe ori, nici nu le ştia. Acesta era capitolul cu situaţia politică. Exista însă şi un capitol cu situaţia materială. Ajungând aici, mă simţeam uşurată, pentru că eram săraci, n-aveam absolut nimic. Puteam să trag linie la toate, pe când, înainte, la situaţia politică, trebuia să scriu că tata e închis şi erau tot felul de lucruri care ştiam că mă pot împiedica să fiu primită. Dar aici eram curată şi eram fericită că n-am nimic. Desigur, acum pare greu de înţeles şi chiar absurd.

" Toată viaţa mea de scriitor i-am invidiat pe colegii mei care erau născuţi la ţară, pentru că mi se părea că au nişte rădăcini mai profunde, mai adevărate. "

Azi, neliniştea poeziei s-a concentrat în „patria A4“ a poetei

N-aţi fost însă acceptată la facultate...

Mi-au respins actele spunându-mi că n-am voie la facultăţi ideologice. Filologia era considerată ideologică. M-au sfătuit să dau la Politehnică, ceea ce era absolut imposibil. Am pierdut anul respectiv. În schimb, am auzit că există şansa să fiu admisă dacă, între timp, lucram în producţie. Era, în centrul Clujului, în spatele statuii lui Mihai Viteazul, un bloc mare. Pe vremea aceea - cel mai mare bloc care se construia în Cluj. Acolo m-am angajat ca ucenic de zidar! Aveam aproape 18 ani.

Herta Müller povestea despre o perioadă extrem de neplăcută atunci când a muncit în producţie...

Eu nu păstrez acest sentiment despre perioada în care am lucrat fizic. O ţin minte ca pe o perioadă mai curând luminoasă, deşi, la final, am fost internată în spital pentru că am făcut o gravă criză de ulcer. Era o situaţie ciudată: mă dăduseră ucenic la o echipă de meşteri care erau ţărani unguri şi nu ştia niciunul limba română. Dimineaţa erau aduşi cu camionul, iar seara erau duşi înapoi în sat. Ţin minte ce mândră am fost când am învăţat să tencuiesc, asta nefiind foarte uşor, pentru că mortarul trebuie să stea pe verticală. Toţi m-au aplaudat când am reuşit! În pauza de prânz venea uneori soţul meu (eram deja măritată) împreună cu alţi colegi - lucrau la revista „Tribuna" - şi îmi făceau cu mâna, iar eu îi salutam de pe schele. Colegii mei, zidarii, erau oarecum flataţi că domnii vin şi se uită la ucenica lor. Din păcate, nu mi-a folosit la nimic, pentru că s-a interpretat că am vrut să sfidez, făcând muncă grea şi creând agitaţie în jurul meu. La Filologie aveam să intru abia după patru ani, când vremurile s-au mai destins.

"Ţin minte ce mândră am fost când am învăţat să tencuiesc, asta nefiind foarte uşor, pentru că mortarul trebuie să stea pe verticală.''
Ana Blandiana poetă

„Am un sentiment de iobăgie faţă  de pământul natal"

Vorbiţi, adesea, în operele dumneavoastră despre importanţa rădăcinilor şi, în acest context, despre satul românesc.

Sunt copil născut la oraş, la Timişoara. Am crescut la Oradea, am făcut facultatea la Cluj şi am locuit în Bucureşti. Dar toată viaţa mea de scriitor i-am invidiat pe colegii mei care erau născuţi la ţară, pentru că mi se părea că au nişte rădăcini mai profunde, mai adevărate.

În anii ’80, când doar marea avea o deschidere ideologică

Există mai multă profunzime la sat?

E mai multă autenticitate, sunt nişte structuri mai perene. Oamenii, dintr-un anumit punct de vedere, se împart în două categorii. Sunt unii care simt nevoia rădăcinilor şi alţii care nu simt nevoia să le aibă. Eu întotdeauna am avut în această privinţă un sentiment aproape de iobăgie faţă de pământul natal. Nici măcar o dată nu mi-am pus problema să rămân în străinătate. De spaţiul rural m-am apropiat cel mai mult atunci când - după cutremurul din '77, când blocul nostru a căzut şi soţul meu a fost îngropat sub dărâmături şi a fost scos printr-o adevărată minune - am închiriat o casă la ţară, în Comana, un sat aflat la 40 de kilometri spre Giurgiu. Acolo am învăţat că nu există mai mare miracol decât a pune un grăunte, o sămânţă în pământ şi a privi cum iese din ea o plantă. Poate că un ţăran nu se gândeşte în aceşti termeni, dar, pentru scriitorii care eram, a fost descoperirea unui adevăr esenţial, acela că „tot ce e firesc e miracol" (am citat un vers). Ne-am pus pe grădinărit, erau şi anii în care eu nu puteam publica, nu câştigam nimic. Mergeam în pădure şi culegeam ciuperci, aveam toate legumele în grădină. N-aş fi vândut un kilogram de roşii crescute de noi nici pentru un întreg salariu. Era o adevărată operă, din care s-au născut şi celelalte opere...

În anii ’70, când cenzura comunistă ţesea o pânză groasă peste poeziile nealiniate ideologic ale Anei Blandiana

Vă priveau cu distanţă oamenii, în contextul imaginii pe care o conturaseră comuniştii, de „duşman al poporului"?

Din contră, pe strada noastră - o stradă cu cinci sau şase case - în fiecare casă mai rămăseseră unul sau doi bătrâni. Ei bine, aceşti oameni erau extraordinar de interesanţi. Ne-am împrietenit cu ei, am scris despre ei, era o lume autentică, un univers social şi psihologic pe care, oricât ar părea de ciudat, istoria nu reuşise să-l pervertească. Ceea ce nu înseamnă că se aflau în afara istoriei. Pe această străduţă de case de paiantă, dintr-un sat din Câmpia Dunării, am găsit două personaje care fuseseră implicate în cea mai acută istorie a românilor. Un vecin ne povestea că, fiind la armată, fusese pus să păzească o vilă la Snagov în care era închis un domn. L-a păzit mai multe luni, până când a dispărut. Mai apoi a aflat că domnul acela, care sătea toată ziua la geam şi se uita pe lac, era Lucreţiu Pătrăşcanu şi că a fost omorât. La două case distanţă, Mama Lina, vecina noastră, ne povestea că tatăl ei fusese soldat înainte de război şi că făcuse parte din echipa care îi transportase pe „Căpitan" şi pe ceilalţi lideri legionari în pădurea de la Tâncăbeşti. Ca recompensă, a primit 10 zile permisie şi a venit acasă. Peste o zi însă a început să i se facă foarte rău şi a murit, dar a apucat să spună familiei întâmplarea. Vă daţi seama ce rădăcini stranii are istoria, ce rădăcini inconştiente de ele însele! Altă întâmplare: luam lapte de la o bătrână care avea o vacă. La un moment dat, copiii ei de la oraş i-au vândut vaca, să nu mai aibă atât de lucru. Când ne-am dus să cumpărăm lapte, bătrâna a ieşit cu o figură descompusă de suferinţă, ca şi cum ar fi fost bolnavă de moarte. „Ce se-ntâmplă, coana Vasilica?", am întrebat-o. „Mi-au vândut vaca. Cred că o să mor, ne-a spus, cum să mai pot trăi eu fără vacă? Cum o să mai ies eu în sat fără vacă? Eu, din copilărie, de când eram fetiţă, mereu, mereu am avut o vacă. Şi-am umblat numai cu ea. Ce să mai fac eu acum?" Vorbea despre lipsa vacii ca despre lipsa hainelor de pe ea, ca şi cum ar fi rămas nu numai fără rost, dar şi ruşinată. Erau nişte oameni care trăiau, după zeci de ani de comunism, după nişte tipare ancestrale, arhaice, indestructibile, cu adevărat fantastice.

Alături de sora sa mai mică, Geta Coman (stânga)

Regăsiţi astfel de tipare în oraş, în Bucureşti de pildă?

Îmi place foarte mult să merg la piaţă. Noi locuim lângă Piaţa Matache, unde încă mai vin ţărani şi, într-adevăr, mai există ceva autentic. E vorba, până la urmă, de a-ţi da seama de unde vii, ceea ce eşti şi a nu te lăsa turnat într-o imagine creată de alţii, indiferent dacă se numeşte comunism sau mondializare.

Care este locul care vă este cel mai apropiat?

Spaţiul de care mă simt cel mai fascinată, care mi se pare cel mai românesc şi cel mai frumos, sunt Subcarpaţii, Bucovina, Maramureşul, Năsăudul cu dealurile acoperite de pajişti la poalele pădurilor, dincolo de care se văd munţii cu fâneţele, căpiţele, stânile lor. De altfel, Blandiana este tot un sat de sub munte, este un sat extraordinar din sudul munţilor Apuseni, cu casele aşezate de o parte şi de alta a unui pârâu, peste care sunt aruncate punţi graţioase şi legănătoare. Vorbesc despre el absolut detaşat, pentru că mama a plecat de acolo când avea 17 ani şi nu mai avem pe nimeni acolo. Acum, când mama s-a mutat sub crucea mai veche de un secol a părinţilor ei, merg mai des şi am început să  cunosc oamenii (bătrânii, pentru că tinerii sunt plecaţi la lucru în Italia) şi să mă simt mai acasă, dar înainte îmi era jenă să abordez pe cineva şi să-i spun „Stiţi, pe mine mă cheamă Ana Blandiana". Mă tulbura faptul că în realitate ei erau Blandiana, în timp ce, pentru restul lumii, Blandiana eram eu. De curând, o filoloagă care îşi face teza de doctorat despre mine la o universitate germană - cum nemţii sunt foarte serioşi -, s-a dus şi la Blandiana în documentare şi mi-a scris după aceea cu câţi oameni a vorbit. Fusese mult mai puţin intimidată decât mine.

" La ţară am învăţat că nu există mai mare miracol decât a pune un grăunte, o sămânţă în pământ şi a privi cum iese din ea o plantă."

" Erau, în Comana, nişte oameni care trăiau, după zeci de ani de comunism, după nişte tipare ancestrale, arhaice, indestructibile, cu adevărat fantastice.''

CV

- Medaliile unei poete neobosite
- Numele:Otilia Valeria Coman
- Data şi locul naşterii: 25 martie 1942, Timişoara
- Starea civilă: Căsătorită
- Studiile şi cariera:
- În 1967 a absolvit  Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj
- Este preşedintele Fundaţiei „Academia Civică" şi membră a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé", a Academiei Europene de Poezie şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).
- Alături de soţul său, Romulus Rusan, a iniţiat proiectul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.
- Este cetăţean de onoare al municipiilor Sighet, Botoşani, Timişoara şi Oradea.
- În 2009,  i-a fost decernat Ordinul Legiunii de Onoare în grad de cavaler.
- Locuieşte în: Bucureşti