VIDEO Codruţa Kövesi: „Banii negri merg în afaceri aparent legale”

Procurorul General al României spune că grupările infracţionale s-au „modernizat”, dar că în ţara noastră crima organizată este ţinută sub control

Când a preluat funcţia de Procuror General, în 2006, avea doar 33 de ani. Ca şi mulţi alţi tineri ajunşi în „vârful piramidei", Laura Codruţa Kövesi s-a lovit de bariera suspiciunilor şi a prejudecăţilor.

Citiţi şi:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a strămutat din nou dosarul de abuz în serviciu al lui Oprişan, la Cluj
CEDO - o justiţie aproape divină

N-a abandonat lupta şi iată că este foarte aproape de a încheia cel de-al patrulea an în fruntea Ministerului Public. Provine dintr-o familie în care tatăl a fost magistrat vreme de 40 de ani şi în care a fost încurajată să facă sport de performanţă.

A jucat baschet şi a câştigat titluri importante atât în ţară, cât şi în Europa. Laura Codruţa Kövesi spune că lupta împotriva corupţiei în sistemul judiciar este dovedită de faptul că procurorii arestează procurori. În rândurile de mai jos veţi mai descoperi câteva direcţii de acţiune ale magistraţilor, ecranate de mediatizarea excesivă a unor vedete ale micului ecran, ajunse să dea cu subsemnatul pe la Parchet.

CARTE DE VIZITĂ

Laura Codruţa Kövesi s-a născut la 15 mai 1973, la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna.

A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1995).

Este doctorand la Universitatea de Vest (Timişoara).

De la încheierea studiilor universitare şi până în 2006 a lucrat ca procuror al Parchetelor de pe lângă Judecătoria şi Tribunalul Sibiu, precum şi ca procuror şef al Biroului Teritorial Sibiu - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Este Procuror General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din octombrie 2006.

„Există tineri magistraţi care nu sunt bine pregătiţi"

„Adevărul": Sunteţi cel mai tânăr Procuror General din Europa...

Laura Codruţa Kövesi: Nu ştiu dacă din Europa, dar din istoria României sigur. În 2007 am fost la Conferinţa Procurorilor Generali din Europa şi am constatat că am omologi femei în Albania şi Slovacia. La capitolul tinereţe cred că mai este şi colega din Albania şi colegul din Lituania. N-am acest complex al tinereţii...

Ce aţi îmbunătăţi în sistemul judiciar românesc, dacă v-ar sta în putere?

Eu am prezentat un raport de activitate la sfârşitul anului trecut, atunci când mi-a expirat primul mandat. În primele şase luni am reorganizat Ministerul Public şi iată că, acum, în condiţii de criză, asta a prins foarte bine. Erau foarte multe funcţii de conducere. Raportul dintre cei cu funcţii de execuţie şi cei cu funcţii de conducere era cam de unu la doi. Aveam un şef la doi procurori, ceea ce era foarte mult. Atunci am redus aproximativ 60 de funcţii de conducere pe care le-am redistribuit la Parchetele din teritoriu. De asemenea, am informatizat Ministerul Public - acum suntem legaţi în reţea, avem intranet unde punem soluţii de practică judiciară, note, studii. Sperăm să ne conectăm şi la bazele de date ale Ministerului de Interne şi ale Ministerului Justiţiei, Oficiului Registrului Comerţului.

Mă interesează ce vă nemulţumeşte în sistemul judiciar românesc...

Sunt mai multe lucruri care mă nemulţumesc şi aş pleca de la câteva principii generale. Ca să ai o activitate eficientă, în primul rând trebuie să ai resurse umane care să corespundă calitativ şi cantitativ. În momentul de faţă nu avem aşa ceva. Lucrăm cu 500 de posturi vacante de aproximativ patru ani. Sunt procurori care au în lucru câte 2.000 de dosare. Spre exemplu, la Satu Mare am avut o schemă de personal ocupată sub 50%. Colegii de acolo au soluţionat 2.000 de dosare şi la începutul anului aveau în lucru 1.500. Apoi, resursele umane nu corespund întotdeauna din punct de vedere calitativ, din păcate. Sunt tineri care nu sunt bine pregătiţi profesional.

Este o constantă?

Nu, sunt excepţii. Generaţiile care vin de la Institutul Naţional al Magistraturii sunt foarte bine pregătite din punct de vedere teoretic. Au cunoştinţe solide atât de drept intern, cât şi de drept internaţional. Dar ca magistrat mai trebuie să ai şi instrumente legislative pe care să le poţi aplica în activitatea ta. Am lucrat după Coduri adoptate în 1968 (n.r. penal şi de procedură penală), or realităţile sociale sunt altele.

Sunt numeroase voci în sistemul judiciar care avertizează asupra faptului că noile Coduri sunt mai slabe decât cele vechi...

Da, Codul penal în vigoare a fost foarte bun, având în vedere că din 1968 şi până în prezent s-a aplicat, modificări mai multe apărând doar după anul 2000. Cu toate acestea, criminalitate informatică nu exista în 1968. Prin urmare, Codul penal trebuia adaptat realităţilor sociale.

Este bună, însă, soluţia modificării in corpore a Codului penal?

Da, cred că este cea mai bună soluţie şi, din punct de vedere al Codului penal, cea mai bună soluţie a fost ca infracţiunile speciale să fie introduse acolo. Avem aproape 1.000 de legi care au dispoziţii de natură penală, or e foarte greu să nu apară conflicte pe conţinutul infracţiunii. S-ar putea ca o faptă să se regăsească în conţinutul altei legi şi de aici să apară interpretări diferite în practica judiciară.

„N-am fost sunată de politicieni"

Credeţi că toată butaforia aceasta televizată făcută în jurul arestării unor persoane cu notorietate este benefică pentru justiţia românească?

Ne uităm şi noi la televizor, citim şi noi ziarele, chiar monitorizăm tot ce apare în presă, însă aici este o chestiune delicată - noi nu putem împiedica persoanele cercetate să meargă la emisiuni televizate. Am constatat că în foarte multe cazuri, mai ales în acelea în care sunt cercetate persoane care deţin funcţii publice, interesul mass-media este foarte mare. Atuci încercăm să păstrăm un echilibru, ca instituţie, între nevoia ziaristului de a cunoaşte cât mai mult şi de a informa opinia publică şi secretul urmăririi penale pe care noi trebuie să-l păstrăm pentru binele anchetei. Sunt foarte multe situaţii în care persoanele cercetate sau care urmează a fi audiate anunţă presa că vor fi chemate la Parchet. Atunci, ziariştii stau în faţa sediilor, filmându-le când intră şi luându-le declaraţii.

Ce interes ar avea cel audiat să cheme presa atunci când se duce la Parchet?

Fiecare persoană reacţionează aşa cum crede că este mai bine. Dar de multe ori am văzut că persoanele care au plecat de la Parchet s-au dus imediat în studiourile unor televiziuni şi au comentat dosarul, au prezentat probe. Este adevărat că au fost şi situaţii în care procurorii au dat pe surse astfel de informaţii din dosare. Încercând să rezolvăm situaţia, am dat un ordin potrivit căruia toată comunicarea publică trebuie să se facă prin intermediul Biroului de presă. Nu mi se pare normal ca anumiţi ziarişti să primească informaţii pe surse, în timp ce alţii nu. Am încercat să rezolvăm această problemă prin reglementarea activităţii de relaţii cu presa.

Dacă un procuror vrea să dea informaţii pe surse poate încălca acest ordin, bazându-se pe o relaţie apropiată cu un ziarist.

Îl poate încălca, însă atunci când am avut indicii că procurorii au făcut acest lucru am sesizat Consiliul Superior al Magistraturii. Sunt cel puţin trei exemple în care am acţionat aşa.

CSM a luat vreo măsură împotriva lor?

Unul dintre cazuri s-a clasat, iar în celelalte două cred că CSM nici nu s-a pronunţat încă.

Există suspiciuni în ceea ce priveşte „ieşirea" unor informaţii din Parchete. Unii pun acest lucru pe seama unor influenţe politice - că trebuie să apară despre X sau despre Y anumite informaţii.

Exclud acest lucru. Exclud varianta asta, însă mai este un aspect: sunt foarte multe acte care se întocmesc în cursul urmăririi penale şi care se fac publice. Spre exemplu, la începerea urmăririi penale actul în care se consemnează starea de fapt, probele, descrierea învinuirilor. Acestea se comunică persoanelor cercetate. În posesia unui astfel de act intră şi avocatul, şi persoanele care sunt cercetate. Am văzut, de foarte multe ori, pasaje întregi din aceste documente întocmite de procuror publicate în presă. Mai sunt situaţii în care apar în presă informaţii din dosare, după ce acestea ajung la instanţele de judecată. Procesele sunt publice şi la dosar are acces acela care face cerere la arhivă. Pe lângă situaţiile în care procurorii au dat pe surse, sunt şi aceste aspecte pe care vi le-am enumerat. Sunt chestiuni pe care noi nu le putem controla. Nu putem interzice unei persoane să dea un interviu sau să apară la televizor. Singurul lucru pe care-l putem face este să dăm soluţia legală cât mai rapid.

Aţi resimţit vreodată presiuni politice?

Nu, presiune politică n-am resimţit. N-am fost sunată de politicieni. Nu mi s-a cerut să dau anumite soluţii. Poate că au fost presiuni asupra procurorilor de caz, în situaţiile în care s-au comentat foarte mult aceste dosare. Au fost foarte multe cazuri dezbătute la televizor şi exista tentaţia de a intra în direct pentru a explica faptul că lucrurile nu stau aşa. Mie mi se pare ciudat să comentezi un dosar fără să-l fi citit - s-au făcut comentarii pe probe, pe starea de fapt, pe încadrarea juridică şi de fiecare dată mă întrebam: „Poţi să faci un astfel de comentariu dacă n-ai citit dosarul de la prima la ultima filă, ca să ai o părere obiectivă?"

Resimţiţi acest lucru ca o presiune publică?

Nu. Dar au fost cazuri în care colegii procurori m-au sunat şi mi-au spus că X sau Y este la televizor, comentând dosarul său şi că lucrurile nu stau aşa. Noi, prin Codul deontologic, nu avem voie să ieşim şi să comentăm public cazurile. Atunci i-am zis procurorului: „Soluţionează rapid dosarul, dă soluţia corectă, ea va fi publică şi atunci vei da şi tu un răspuns". Ca procuror n-ai cum să intri în emisiune şi să spui că lucrurile nu stau chiar aşa. Din fericire, majoritatea dosarelor acestora sunt al DNA şi la DIICOT, iar acei procurori au personalitate proprie - aşa cum îmi place să spun - şi nu se simt presaţi. Colegii de la Parchetele de pe lângă Tribunale au simţit mai degrabă că nu iese nimeni să le ia apărarea. Când se spune despre un procuror că nu ştie carte, că nu-ştiu-ce prostie a făcut în dosar şi nu-i adevărat - i-am sfătuit pe procurori să se adreseze Consiliului Superior al Magistraturii pentru apărarea reputaţiei sau a independenţei sale. CSM a reacţionat.

Există şi un grad de frustrare a procurorilor prin aceea că instanţele resping arestarea preventivă în anumite cazuri...

Eu sunt convinsă că procurorii, atunci când cer arestarea preventivă, au suficiente indicii la dosar. Nu cred că există vreun procuror care să stea să calculeze impactul mediatic sau alte efecte decât acelea pe care el trebuie să le analizeze. Dacă procurorul consideră că este un pericol pentru ordinea publică lăsarea în libertate a învinuitului sau a inculpatului pe care-l cercetează, acest aspect este singurul care contează. Dacă vreţi să vorbim despre ce resimte procurorul, ei bine nu este presiunea mediatică, ci aceea a dosarului. În dosarele în care se cercetează persoane cu funcţii importante în statul român, presiunea este din perspectiva termenelor pentru că procurorul are la dispoziţie 24 de ore pentru a audia 15 învinuiţi. Mai mult, fiecare inculpat are câte trei, patru avocaţi iar fiecare invocă câte o excepţie asupra căreia procurorul trebuie să se pronunţe pe loc. Prin urmare, acesta este tipul de presiune pe care îl resimte procurorul, nu neapărat presiunea mediatică. Vă spun foarte sincer că sunt procurori care închid televizorul şi îşi văd de anchetă. Cred că este cea mai bună atitudine...

„Practica neunitară aduce neîncredere în Justiţie"

Oamenii obişnuiţi se întreabă adesea ce grad de pericol pentru ordinea publică poate reprezenta un politician sau un om de afaceri de trebuie arestat preventiv...

Din punct de vedere juridic vă pot spune că noţiunea de „pericol pentru ordinea publică" nu a fost definită de legiuitor. Nu poţi pune toate situaţiile într-o machetă. Acest pericol pentru ordinea publică trebuie apreciat de la caz la caz. Trebuie avute în vedere fapta care se comite şi modul în care este comisă. Sunt anumite circumstanţe care agravează o faptă sau care o atenuează. Depinde şi de persoana învinuitului sau a inculpatului - dacă are sau nu antecedente penale, dacă există indicii că ar vrea să se sustragă urmăririi penale, că vrea să influenţeze martorii, dacă prin lăsarea lui în libertate ancheta este pusă în pericol. Sunt nişte circumstanţe legale pe care legiuitorul ţi le oferă pentru a putea aprecia, însă această apreciere se face de la caz la caz. În funcţie de indiciile şi probele pe care poţi să le aduni într-o anchetă.

Dacă procurorul apreciază că are asemenea probe şi indicii, iar instanţa i le infirmă, opinia publică în cine să mai aibă încredere?

Este o problemă extrem de delicată. Gradul de neîncredere al opiniei publice în ceea ce face Justiţia pleacă de la practica judiciară neunitară. Am făcut o analiză pe toate cazurile în care procurorii au prezentat persoane la arestare, iar instanţa nu a emis mandate de arestare. Acea situaţie am înaintat-o CSM şi am cerut să se facă o discuţie între procurori şi judecători pe această problemă a pericolului pentru ordinea publică. Aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, oamenii nu înţeleg de ce într-o speţă se dă o soluţie şi într-o altă speţă, identică, se dă o altă soluţie. Nu poţi să-i explici omului că practica judiciară e neunitară, că fiecare judecător sau procuror este independent şi interpretează într-un anumit fel legea. Şi atunci, de la aceste soluţii diferite pleacă şi neîncrederea în ceea ce facem. Apoi mai sunt situaţii în care se aplică pedepse diferite. Sunt probleme din această cauză şi în penitenciar. Un inculpat care a făcut un furt prin efracţie primeşte trei ani, alt inculpat primeşte cinci ani. Se întâlnesc în celulă şi se întreabă: „De ce oare am primit eu trei ani şi tu cinci ani? Sigur ceva s-a greşit!" Singura metodă prin care această chestiune poate fi rezolvată este să discutăm şi, în anumite cazuri, să formulăm recursuri în interesul legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţă o soluţie care este obligatorie pentru toate instanţele, atunci când avem practică neunitară pe speţe identice. Se mai lucrează acum la un Ghid de aplicare a pedepselor prin care se încearcă rezolvarea acestei probleme. Să vedem atunci când va fi definitivat cum se va aplica.

Este vorba despre un Ghid general de aplicare a pedepselor?

Da. CSM a făcut un Ghid pe infracţiunile de corupţie însă el trebuie îmbunătăţit. Se stabilesc nişte principii generale de la care trebuie să plece magistraţii în aplicarea pedepselor, însă nu ne rezolvă această problemă. Spre exemplu, în Statele Unite problema s-a rezolvat printr-un Ghid în care s-au prevăzut limitele de pedeapsă. Dar sunt nişte limite foarte strânse. Spre exemplu, la infracţiunea de furt, pedeapsa este de la 3 la 12 ani. Este o limită foarte mare în care judecătorul poate să aplice o pedeapsă mai mare sau mai mică şi atunci sigur că apar diferenţe. Ar fi altceva dacă limita în care s-ar jongla cu circumstanţele atenuante şi agravante ar fi de la 3 la 5 ani.

De plidă, în Ghidul CSM se arată că inteligenţa făptuitorului ar trebui să lucreze ca circumstanţă agravantă pentru că aceasta a folosit la săvârşirea infracţiunii. Au fost achitate persoane sau au primit pedepse cu suspendare, considerându-se inteligenţa făptuitorului drept circumstanţă atenuantă...

La achitare este o chestiune puţin diferită - când o persoană este achitată înseamnă că n-ai avut suficiente probe ca să-i dovedeşti vinovăţia. La infracţiunile de corupţie se dau foarte multe sentinţe de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Noi am propus ca legea să fie modificată şi să nu se poată aplica decât pedepse cu închisoarea. Nu ştiu dacă în timp acest lucru se va schimba pentru că este o limită foarte fină aici - judecătorul este singurul în măsură să aprecieze probele. De aici au apărut discuţii. Am avut întâlniri cu colegii din teritoriu la Direcţia Generală Anticorupţie în care am abordat chestiunea micii corupţii. Am făcut şi o sesiune de prezentare de cazuri, tocmai pentru a încerca să unificăm practica în interiorul Ministerului Public. Majoritatea cazurilor prezentate au fost ale unor funcţionari din primării sau poliţişti - peste 80% s-au finalizat cu condamnare şi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Mai ales în cazul poliţiştilor. Dar această problemă a pedepselor mici se întâlneşte şi la cazurile de mare corupţie. DNA a sesizat acest lucru în numeroase rânduri şi chiar a fost inclus în Raportul de ţară.

„Preşedintele nu m-a sunat pentru dosare penale"

În percepţia publică persistă ideea că o persoană care a furat un sac de porumb primeşte aceiaşi ani de închisoare ca şi unul care a devalizat o bancă, de pildă...

Aplicarea pedepselor ţine exclusiv de aprecierea probelor de către instanţele de judecată. Eu văd ca singură soluţie viabilă adoptarea unor Ghiduri în care să fie criterii clare şi obiective şi pe care judecătorii să le aplice. De asemenea, se impune modificarea legii, în sensul aducerii cât mai aproape a limitelor de pedeapsă. În cazul pedepsei de la 3 la 12 ani, dacă ai 100 de inculpaţi şi 100 de judecători, în această marjă se va jongla foarte mult.

Reducerea maximului pedepsei atrage scurtarea perioadei de prescripţie...

A fost o întreagă discuţie la vremea adoptării acestei prevederi. Noi, la vremea respectivă, am făcut observaţii şi am cerut majorarea limitelor de pedeapsă, mai ales la anumite infracţiuni grave, cum ar fi cele de corupţie sau cele care privesc exercitarea atribuţiilor de serviciu. În momentul în care noul Cod va intra în vigoare - cândva la anul, sperăm noi - vom vedea dacă această problemă este sau nu rezolvată.

Dar dumneavoastră vi s-a explicat de ce s-a optat pentru această variantă? Argumentul invocat, cum că judecătorii tind să aplice pedepse minime, nu este valid...

Din ce-mi amintesc eu, s-a mers foarte mult pe modul în care sunt prevăzute în legislaţia europeană aceste pedepse. Acest lucru ţine însă de cel care iniţiază legea şi de legiuitor.

Foarte multă lume este convinsă că se fac presiuni mari asupra magistraţilor. V-au telefonat vreodată politicienii?

Nu. N-am primit telefoane şi nici indicaţii sau sugestii.

Preşedintele v-a telefonat vreodată?

Pentru dosare penale, nu. Niciodată. Am vorbit cu ocazia Bilanţului, atunci când l-am invitat. M-a sunat şi mi-a spus că nu poate participa la Bilanţ pentru că are alt program, dar n-am vorbit niciodată despre dosare penale nici cu preşedintele, nici cu premierul, nici cu miniştrii şi nici cu parlamentari. N-am avut niciun fel de influenţă. Nu ştiu... Ori clasa politică s-a maturizat, ori s-a reţinut faptul că dacă se va încerca acest tip de intervenţie îl voi face public.

Au fost procurori care vi s-au plâns vreodată de faptul că sunt supuşi unor presiuni?

A fost o situaţie care a şi fost făcută publică, dacă vă amintiţi, cu Daniel Morar şi cu fostul ministru al Justiţiei, domnul Chiuariu. Atunci Daniel Morar m-a sunat şi i-am spus să sesizeze CSM, ceea ce a şi făcut. A fost singura situaţie, însă discuţia nu a vizat instrumentarea unor dosare penale. Nu au venit niciodată colegi să mi se plângă de faptul că au fost sunaţi de oameni politici sau de persoane importante, ca să le spună ce să facă. A fost un precedent care a schimbat foarte multe lucruri - cu fostul Procuror General, domnul Botoş. Oricum, dacă voi primi vreodată vreun telefon pentru modul de instrumentare al unor dosare, am să fac public acest lucru.

N-am avut niciun fel de influenţă. Nu ştiu... Ori clasa politică s-a maturizat, ori s-a reţinut faptul că dacă se va încerca acest tip de intervenţie îl voi face public.

„Un procuror stagiar câştigă în jur de 2.500 de lei"

La ce capacitate lucrează Ministerul Public, procentual vorbind?

Din punct de vedere numeric avem 2.200 de procurori - aproximativ jumătate din ei soluţionează dosare penale, iar restul participă la şedinţele de judecată. Anul trecut am înregistrat un record în Ministerul Public - 1.400.000 de dosare. În acelaşi timp, în 2009, am soluţionat cel mai mare număr de dosare din istoria Ministerului Public - în jur de 500.000 de dosare, de patru ori mai mult decât în 1989. De 20 de ani lucrăm cu acelaşi număr de procurori. Ne-au rămas spre soluţionare 750.000 de dosare şi lucrăm cam la 70% din capacitate. Sunt Parchete care lucrează cu scheme de personal ocupate doar în proporţie de 50-60%. Sunt în jur de 20 de unităţi de Parchet care lucrează doar cu un singur procuror. Din punctul meu de vedere, aceste unităţi constituie zone de mare vulnerabilitate.

De ce nu se fac angajări în domeniu?

Eu nu pot să fac angajări. Procurorul General nu poate angaja, transfera, evalua şi sancţiona. CSM se ocupă de angajări. Aici există o problemă. Avem locuri neocupate în schemă însă angajarea procurorilor se face prin Institutul Naţional al Magistraturii - anual sunt scoase la concurs câte 100 de posturi de procuror. În mod constant am cerut să se scoată un număr mai mare de posturi. Acest lucru este decis de către CSM.

Nu se ocupă, de regulă, nici acele 100 de posturi...

Nu se ocupă pentru că ei scot 100 de posturi din 500. Ei spun că nu au capacitatea administrativă de a şcolariza un număr mai mare de procurori. Şi atunci au încercat alte variante. De pildă, cea a concursului pentru cei care au funcţii juridice de cinci ani - se scot câte 70-80 de astfel de posturi pe an. Ei chiar dacă angajează în fiecare an câte 150 de procurori, în aceeaşi perioadă de timp cam acelaşi număr de procurori iese la pensie. În Ministerul Public lucrăm cu 40% din personal cu o vechime de sub trei ani.

Problema personalului este extrem de importantă în cazul instituţiei pe care o conduceţi. Nu puteţi discuta cu ministrul Justiţiei să ridice această chestiune în şedinţa de Guvern?

Posturile, până în acest moment, au fost finanţate şi deblocate. Mâine, dacă mi s-ar spune „Angajează 500 de oameni!", aş avea bugetul necesar. Dar Institutul Naţional al Magistraturii, care funcţionează sub CSM, spune că nu are capacitatea administrativă de a şcolariza atâţia oameni. Acum, din cauza crizei financiare, s-ar putea să avem şi noi din cele 500 de posturi vacante unele nefinanţate.

Institutul Naţional al Magistraturii este un filtru prea aspru pentru intrarea în sistemul judiciar?

Nu. Eu cred că standardul trebuie păstrat. Am constatat din diferite evaluări că generaţiile de procurori care absolvă INM sunt foarte bine pregătite profesional.

Dar Facultăţile de Drept produc generaţii de absolvenţi de bună calitate?

Da, pentru că este o concurenţă foarte mare. Dar la INM sunt cam 20-25 pe un loc, la admitere, şi notele sunt foarte apropiate. De la cel clasat pe locul 100 în jos, candidaţii sunt departajaţi de una sau două sutimi.

Ce salariu are un procuror stagiar?

Media este în jurul a 2.500 de lei.

Credeţi că îi tentează pe tineri să se îndrepte către o asemenea carieră?

Da, îi tentează. Salariile sunt bune, iar în plus ai statutul de magistrat care îţi oferă şi alte privilegii. Spre exemplu, în sistemul nostru se decontează chiria. Dacă ai ghinionul să fii repartizat la o altă unitate de Parchet decât cea de domiciliu, ţi se decontează chiria. Eu cred că sunt condiţii bune din punct de vedere material.

Sunt în jur de 20 de unităţi de Parchete care lucrează doar cu un singur procuror. Din punctul meu de vedere, aceste unităţi constituie zone de mare vulnerabilitate.

„Avem foarte multe sesizări că s-au furat borcane de murături din pivniţă"

Aţi resimţit tendinţa de plecare din sistem a oamenilor de calitate, odată cu izbucnirea crizei financiare?

Au fost anul trecut discuţii despre pensii şi a fost o situaţie puţin ciudată în sistem, în sensul că noi, în luna mai, am suspendat plata sporului de 50%. S-a discutat mult că acest spor a fost câştigat prin sentinţe judecătoreşti. Era ciudat: stăteai la birou şi luai jumătate din banii pe care îi lua o persoană aflată la pensie. A fost o perioadă în care foarte mulţi colegi au preferat să iasă la pensie. Însă media de vârstă a scăzut foarte mult, până la 35-40 de ani. Acum, propozabili pentru pensionare sunt maximum 200 de procurori. În următorii cinci ani sistemul se va aşeza foarte bine. Colectivul din Ministerul Public este foarte întinerit. Un alt aspect care ne va ajuta în rezolvarea deficitului de personal va fi introducerea „principiului oportunităţii", prin noul Cod de procedură penală. Practic, aproximativ 90% din activitatea noastră de până acum era de a motiva NUP-uri şi scoateri de sub urmărire penală. Principiul oportunităţii oferă procurorului, sub controlul instanţei de judecată, posibilitatea de a nu face investigaţii în sesizările nejustificate sau în fapte lipsite de importanţă. Spre exemplu, se reclama faptul că s-au furat capacele de la roţile unui automobil. Procurorul şi poliţistul trebuiau să audieze martori, să se deplaseze într-o altă localitate şi se cheltuiau foarte mulţi bani pentru o faptă lipsită de importanţă.

Cum se manifestă controlul instanţei de judecată?

Toate soluţiile pe care procurorii le dau pot fi atacate la instanţa de judecată. Aceasta verifică şi dosarul şi soluţia din punct de vedere al legalităţii. Soluţiile şi activităţile pe care procurorii le fac în prezent pot fi verificate şi de către şefii ierarhici. Ei pot verifica actele procurorilor din subordine şi apoi, dacă se dă o soluţie de netrimitere în judecată, soluţia motivată se comunică persoanei care a făcut plângerea, iar persoana nemulţumită poate face plângere la primul procuror care verifică din nou dosarul şi soluţia.

Nu cumva principiul oportunităţii strecoară o doză de subiectivism în actul de justiţie în ceea ce priveşte cauzele care vor fi închise?

Potrivit noului Cod de procedură penală, pot fi închise doar cauzele la care pedeapsa maximă este de cinci ani. Cauzele ce au ca obiect fapte grave nu pot fi închise pe baza acestui principiu. De pildă, pentru un omor sau pentru o infracţiune de violenţă nu se va întâmpla acest lucru.

Dar pentru o neglijenţă în serviciu a unui funcţionar public?

Nu cred că pedeapsa pentru o asemenea faptă este sub cinci ani. Repet, acest principiu al oportunităţii se aplică doar pentru sesizări nejustificate, cum ar fi cele în care administratorul de bloc este acuzat că a oprit apa caldă. Avem foarte multe sesizări că s-au furat borcane de murături din pivniţă.

„Un român din cinci este implicat într-un dosar penal"

Aţi constatat o tendinţă a oamenilor de a reclama aproape orice?

Această situaţie este cauzată în primul rând de faptul că nu se taxează plângerile. Nu plăteşti ca să faci plângere penală şi dacă se dă soluţie de neîncepere a urmăririi penale nu plăteşti tu cheltuielile judiciare, ci statul. În al doilea rând sunt foarte multe situaţii care ar trebui rezolvate de instanţa civilă, dar se fac plângeri în penal pentru a nu plăti taxe. Să vă dau un exemplu: două firme fac un contract, iar una dintre ele nu-şi respectă obligaţiile contractuale şi se face plângere la Parchet pentru înşelăciune. Asta deşi păgubiţii ar trebui să meargă în instanţa civilă, să-şi timbreze acţiunea şi să ceară recuperarea datoriei. Altă situaţie: o persoană îi împrumută bani alteia, nu-i mai primeşte înapoi şi face plângere pentru abuz de încredere, pentru a evita taxele.

Media de plângeri este foarte mare în raport cu statele europene...

Avem 1.400.000 de dosare într-o societate cu 18.000.000 de adulţi. Asta înseamnă că un român din cinci este implicat, sub o formă sau alta, într-un dosar penal. Acest lucru nu corespunde cu creşterea infracţionalităţii. O altă problemă este cea a incriminării excesive. Avem 140 de acte normative care prevăd aproape 1.000 de infracţiuni. Dacă o parte din aceste infracţiuni ar fi contravenţii şi ar fi sancţionate cu amendă, nu ar fi mai bine pentru stat? Pe de altă parte, acum se dezbate problema evaziunii fiscale şi, desigur, este o prioritate pentru noi. Există o dispoziţie în legea privind evaziunea fiscală - pentru prejudicii de până la 100.000 de euro, dacă se plăteşte prejudiciul, persoana vinovată poate primi o pedeapsă cu suspendare. Am văzut că au fost aplicate foarte multe sancţiuni cu caracter administrativ. Făcând o analiză a acestor cazuri, am constatat că prin aceste soluţii s-au adus la bugetul de stat aproape zece milioane de euro. E de preferat să recuperezi prejudiciul decât să cheltuieşti bani cu trimiterea în judecată.

O altă problemă este cea a incriminării excesive. Avem 140 de acte normative care prevăd aproape 1.000 de infracţiuni.

„Lucrăm foarte bine cu SRI"

Cum colaboraţi cu serviciile de informaţii?

Colaborăm destul de bine, în limitele legii. Principalii noştri colaboratori sunt SRI, pe chestiuni de siguranţă naţională şi de crimă transfrontalieră, precum şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă. Cu SRI am încheiat un protocol în 2007 şi lucrăm foarte bine, primim foarte multe sesizări. Au fost câteva cazuri, cele mai multe de la DIICOT, dar şi de la DNA care au fost lucrate în comun. Sigur, cu DGIPI nu am avut o colaborare aşa de bună până anul trecut, însă lucrurile încep să intre pe un făgaş normal. Au o nouă conducere, s-au reorganizat, iar relaţiile de colaborare dintre noi s-au dezgheţat. Au început să trimită sesizări înspre Parchete... De anul acesta au început să se mişte, însă nu în toate judeţele aşa cum ne-am dori noi. Principala sarcină a serviciilor de informaţii este ca atunci când intră în posesia unor date sau indicii potrivit cărora se comit fapte penale să ne sesizeze.

Cam în ce procent sesizările serviciilor de informaţii devin dosare?

În ceea ce priveşte SRI, cam în 80% din situaţii noi facem dosare. Marea majoritatea a informărilor care vin se şi confirmă. SRI ne sesizează doar pe cazuri de siguranţă naţională, de corupţie la nivel înalt şi de crimă organizată. Anul trecut au fost cazuri în care am lucrat cu ei. De pildă, „cazul Ciorogârla", cu furtul de arme. Au mai fost câteva cazuri de trafic de droguri în care au fost capturi foarte mari. Eu spun că avem o colaborare foarte bună.

Apropo de „cazul Ciorogârla"... Aparent nu există nicio dovadă că între partea civilă şi cea militară a grupării infracţionale a existat vreo înţelegere.

Există o legătură şi veţi vedea asta în dosarul de la instanţă.

Se ştie care era scopul sustragerii de arme de la respectiva unitate militară?

Nu pot să vă răspund la această întrebare. Este un dosar în faza de judecată şi nu vreau să-l comentez.

Cu DGIPI nu am avut o colaborare aşa de bună până anul trecut, însă lucrurile încep să intre pe un făgaş normal. Au o nouă conducere, s-au reorganizat, iar relaţiile de colaborare dintre noi s-au dezgheţat.

„Banii negri merg în afaceri aparent legale"

Aţi constatat cumva o proliferare a fenomenului de constituire a unor grupări infracţionale pe teritoriul ţării?

Am constatat în ultima vreme o „modernizare" a grupărilor infracţionale. Din banii pe care îi obţin din săvârşirea de infracţiuni, fac afaceri aparent legale. Îşi angajează consilieri şi desfăşoară, pe un anumit palier, activităţi licite, iar pe un alt palier activităţi ilicite. Majoritatea activităţilor ilicite le fac prin persoane interpuse pentru a nu se ajunge la ei. Dar din punct de vedere al crimei organizate, eu zic că România ţine lucrurile sub control.

Cum lucraţi cu Poliţia?

Avem o colaborare foarte bună. Şi în special cu Inspectoratul General al Poliţiei Române, nu numai pe segmentul de crimă organizată, dar şi pe celelalte infracţiuni. Încercăm să avem priorităţi comune şi evaluări comune.

În ce măsură puteţi trece de „oamenii paravan" care sunt dispuşi să facă puşcărie în locul altora, pentru o sumă oarecare de bani?

Avem situaţii de acest gen, mai ales la infracţiuni economico-financiare. Se înfiinţează societăţi comerciale pe numele unor persoane cu handicap sau care nu au lucrat niciodată şi care, în schimbul unor sume modice, sunt de acord să meargă la notar şi să semneze. Dar sunt situaţii în care persoanele respective colaborează cu noi. Şi prin procedee probatorii moderne poţi dovedi o astfel de faptă. Mă refer la interceptări, la investigatori acoperiţi etc. Legile din România pe care noi le aplicăm în investigarea faptelor de crimă organizată, de spălare de bani, de corupţie, sunt nişte legi moderne. Oferă posibilităţi investigative noi. Avem şi declaraţii ale unor martori cărora le protejăm identitatea. Sunt dese situaţiile în care oamenii vor să fie audiaţi dar le este teamă. În cazurile mai deosebite îi introducem într-un program de protecţia martorilor.

Este eficient programul de protecţie judiciară a martorilor?

Deocamdată, pentru martorii pe care i-am avut a fost eficient acest sistem. N-am avut incidente.

Cam câţi oameni din România sunt introduşi într-un astfel de program?

În prezent cam 35-40.

Pentru că există o oarecare legătură cu programul de protecţie a martorilor, aş dori să ne spuneţi dacă luaţi în calcul restudierea dosarului morţii procurorului Cristian Panait.

Chiar la preluarea mandatului, am reverificat dosarul însă n-am găsit elemente de nelegalitate. Prin urmare, nu am infirmat soluţia.

„Nu sunt dosare care să se bazeze doar pe interceptări"

Se afirmă că „dosarele grele" ale procurorilor se bazează în special pe interceptări telefonice, mai ales în cazurile de corupţie...

Eu vă spun că nu este aşa. Faptul că anumite pasaje din interceptări sunt făcute publice, nu înseamnă acest lucru. Niciuna dintre probele pe care le administrezi în dosar nu este regina probelor. Orice dosar trebuie să aibă probe care să se coroboreze între ele. Îţi trebuie declaraţii de martori, înscrisuri pentru a-ţi rezista dosarul în instanţă. Dar problema este că, în cursul urmăririi penale, învinuitul nu are acces la dosar decât într-o anumită fază, respectiv la prezentarea materialului de urmărire penală. Pe parcursul anchetei, procurorul îi face cunoscute acele probe pe care le consideră necesare conform tacticii de anchetă pe care vrea să o adopte. De aceea auzim de multe ori că procurorul a avut numai interceptări telefonice, deşi sunt şi declaraţii de martori, şi înscrisuri, şi alte probe.

În multe dosare interceptările oferă mai multe indicii...

Este adevărat, dar acestea se coroborează cu celelalte probe. Nu sunt dosare care să se bazeze doar pe interceptări telefonice.

Sunt suspiciuni cum că acţiunile acestea în forţă ale procurorilor, dublate de apariţia în presă a unor fragmente din interceptările telefonice, nu sunt altceva decât jocuri de imagine pentru a induce ideea că Justiţia funcţionează...

Nu cred că DIICOT mai trebuie să facă acţiuni de imagine. Într-o săptămână au fost 51 de arestaţi în cauzele DIICOT. Deci au fost patru sau cinci acţiuni simultane. Nu există săptămână sau lună în care DIICOT sau DNA să nu aibă vreo acţiune. Nu cred că cineva îşi dirijează dosarul în scopuri de imagine.

„Cazurile de magistraţi corupţi sunt sub 5%"

Aţi arestat recent doi procurori - de la Buftea şi de la un Parchet din Capitală. Corupţia în rândurile magistraţilor este în continuare o problemă?

Cazurile pe care le-aţi amintit, precum şi altele ne dovedesc că mai sunt magistraţi corupţi. Dar eu vreau să vă spun că sunt cazuri izolate. Majoritatea colegilor din sistem chiar îşi văd de treabă şi avem procurori foarte buni care, din păcate, nu se văd din cauza acestor situaţii. Eu cred că situaţiile de acest gen sunt sub 5%. Vorbeam de zone vulnerabile: anul acesta au fost colegi din Bucureşti implicaţi în asemenea cazuri, dar în anii trecuţi, majoritatea colegilor care au comis astfel de fapte au provenit de la Parchete mici unde au lucat unul sau doi procurori. Acolo unde ai volum mare de activitate pot exista astfel de cazuri. Sub această mască se pot ascunde probleme. Sigur că sunt, dar asta nu înseamnă că procurorii sunt corupţi şi că trebuie să generalizăm astfel de cazuri.

Percepţia publică este aceea că magistraţii depun foarte puţine eforturi în a se delimita de astfel de cazuri...

Faptul că procurorii arestează procurori cred că este o chestiune suficientă. Nu ştiu ce tip de reacţie ar mai putea avea... Toţi colegii noştri se delimitează de astfel de practici. Am cerut celor de la DNA ca în asemenea situaţii dosarele să meargă repede. Avem dosare în lucru în care sunt procurori cercetaţi, în care este începută urmărirea penală. Am cerut ca dosarele să meargă repede pentru că nu este normal ca un magistrat să lucreze în sistem dacă sunt indicii că a comis o faptă penală. Ei sunt suspendaţi din funcţie din momentul în care se pune în mişcare acţiunea penală. Mă bucur când cei de la DNA fac curăţenie în sistemul nostru juridic. Este singura unitate de Parchet care are dreptul să facă asta.

Chiar credeţi că se impunea înfiinţarea unei structuri cum este DNA, având în vedere că avem un Parchet General care se poate ocupa de aceste chestiuni?

Da, cred că este necesară o astfel de structură şi cred că rezultatele pe care le-a obţinut în ultima perioadă dovedesc acest lucru. Dar cel mai important lucru este să lucrăm pe bază de specializare, nu pe bază de cantitate. Avem procurori care fac 2.000 de dosare şi care fac, poate, zece rechizitorii. Atunci când am stabilit priorităţi, am avut rezultate. Vă voi da exemplul micii corupţii şi al evaziunii fiscale. Am desemnat procurori care doar acest gen de activitate să aibă, am făcut Ghiduri de bune practici, i-am specializat şi am făcut o monitorizare trimestrială pe rezultate. Într-un an, rechizitoriile pe aceste segmente s-au dublat. Iată că dacă lucrezi pe priorităţi se obţin rezultate. E valabil şi în cazul Poliţiei.

Ce aţi inclus în categoria „micii corupţii"?

Funcţionari de la oficiul de cadastru, subofiţeri de poliţie, medici, profesori, fapte al căror prejudiciu se situează sub 10.000 de euro. Am inclus alte persoane decât cele pentru care DNA face anchetă.

Preşedintele Băsescu a identificat Vama ca fiind o sursă importantă de corupţie...

Da, sunt cazuri în care au operat arestări atât DNA, cât şi DIICOT. Chiar acum două săptămâni a avut DIICOT-ul o speţă în care l-au arestat pe adjunctul Vămii de la Sibiu.

Dar Vama este într-adevăr o sursă de corupţie, în viziunea dumneavoastră?

Nu. Cele mai multe persoane arestate şi trimise în judecată la capitolul mică corupţie au fost poliţişti de la Rutieră. Asta pentru că Direcţia Generală Anticorupţie, care are competenţă pe poliţişti, este foarte eficientă. Dacă şi inspectoratele judeţene ar fi la fel de eficiente pe segmentul micii corupţii, am avea arestări şi în Sănătate şi în Învăţământ. Dacă noi şi Poliţia vom avea criterii comune de acţiune şi de evaluare, vom obţine rezultate. Am stabilit cu şeful Poliţiei să ne axăm pe cauze importante, pe număr de rechizitorii, nu pe cantitate, pe sesizări lipsite de importanţă.

Cele mai multe persoane arestate şi trimise în judecată la capitolul mică corupţie au fost poliţişti de la rutieră.

„Ca Procuror General sunt faultată mai greu"

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveţi din perioada în care aţi jucat baschet de performanţă?

Toate titlurile pe care le-am câştigat îmi sunt dragi. Pentru toate am luptat foarte mult, dar poate atunci când am ieşit campioane balcanice m-am bucurat cel mai mult. Am jucat în Bulgaria, în vara lui 1989 şi am intrat în finală chiar cu echipa Bulgariei. Aveam 16 ani şi eram în echipa de cadete şi junioare. Toată sala era împotriva noastră şi cu toate astea am câştigat finala.

Aţi păstrat legătura cu colegele de lot?

Am păstrat legătura mai mult cu colegele de la echipa de club. În 1989, noi am fost şi campioane naţionale la junioare. Anul trecut am avut o întâlnire, după 20 de ani. A fost o întâlnire extrem de emoţionantă. Cu ele mai ţin legătura.

Mai jucaţi baschet?

Mai joc, din când în când.

Cu cine?

Am prieteni la Sibiu cu care mă întâlnesc şi joc baschet. Dar să ştiţi că de când sunt Procuror General pătrunderile sunt mult mai lesne de făcut decât înainte. Sunt faultată mai greu... Asta e o glumă, bineînţeles!

La Bucureşti mai aveţi timp de baschet?

Dacă mă invitaţi, să ştiţi că vin oricând la o miuţă.

Cine v-a susţinut cel mai mult în familie pentru a face sport de performanţă?

Ambii părinţi m-au susţinut foarte mult.

Tatăl dumneavoastră este procuror...

S-a pensionat acum... în primăvară. A ieşit la pensie după o activitate de 40 de ani.

Îi mai cereţi sfatul din când în când?

Da, ne-am consultat foarte mult şi înainte de a deveni Procuror General. La începutul activităţii chiar am avut nevoie de sfaturi, dar, sigur, şi ca Procuror General mai sunam şi mai întrebam. Câteodată mă mai critica, câteodată mă mai lăuda...

Ca ardeleancă, nu vă enervează ritmul din Bucureşti?

Nu. Ştiţi că ardelenii se enervează mai greu. Mă descurc.

La începutul activităţii chiar am avut nevoie de sfaturi, dar, sigur, şi ca Procuror General mai sunam şi mai întrebam (n.r. pe tata). Câteodată mă mai critica, câteodată mă mai lăuda...