Ce greşim în chestiunea Kosovo

Preşedintele Băsescu a renunţat să mai meargă la întâlnirea liderilor din Europa Centrală şi de Sud-Est, care are loc la Varşovia - în prezenţa preşedintelui SUA, Barrack Obama – din cauza prezenţei la summit a liderului entităţii kosovare, pe care România nu o recunoaşte ca stat. Pierde sau câştigă România din obstinaţia de a nu avea niciun fel de legătură cu Kosovo, a cărui independenţă este recunoscută de mai toa

Vezi şi: Ce boicotăm. Iureşul în care se construieşte Kosovo ca stat

Nerecunoaşterea Kosovo ca stat are o bază legală validă, iar argumentul României că ar putea stabili un precedent periculos nu este nici el nefondat. Însă prin faptul că România nu găseşte măcar o modalitate de a colabora cu autorităţile kosovare şi de a asigura circulaţia liberă şi fără impedimente a cetăţenilor din Kosovo, chiar fără a recunoaşte Kosovo ca stat, ne plasăm într-o contradicţie logică flagrantă! România are pretenţia de a fi recunoscută ca un actor important în regiune, lucru care ar fi şi normal, având în vedere dimensiunile sale, istoria sa, statutul său de membru UE şi NATO, însă îşi refuză orice comunicare cu o entitate (indiferent cum vrea să-i spună, stat, provincie) semnificativă din regiune, fie şi măcar prin miza politică pe care a ajuns să o reprezinte aceasta. Mai mult, România se exclude, iată, de la masa negocierilor în format multipartit, cu partenerii din regiune şi chiar cu principalul aliat strategic, SUA, invocând acelaşi motiv.

Prin neparticiparea la arhitectura regiunii devenim irelevanţi, pentru că deciziile se vor lua cu sau fără noi, iar protestul implicit al României prin absenţă deja nu cred că mai impresionează pe nimeni, când statalitatea Kosovo a fost recunoscută de atâtea state importante. Până la urmă, indiferent de statutul Kosovo, datoria noastră ar fi să găsim căi de colaborare cu cetăţenii acestei regiuni în care ne aflăm, indiferent de naţionalitatea sau etnia lor; ori în acest moment noi avem o atitudine de necooperare atât faţă de aceştia, cât şi faţă de partenerii din UE şi SUA.

Stabilitatea în Balcani nu poate fi promovată punând piedici aspiraţiilor cetăţenilor statelor respective la drepturi fundamentale. Chiar şi sancţiunile internaţionale vizează liderii care îşi sabotează propriul popor, şi se evită a fi afectată negativ populaţia care nu are nicio vină. Nu izolarea Kosovo va duce la reconciliere istorică şi progres, ci comunicarea şi deschiderea graniţelor tuturor statelor vecine UE către Uniunea Europeană, lucru care în sine are un efect modernizator pe care România îl cunoaşte foarte bine, pentru că a beneficiat de el!

Neparticiparea noastră este cel mult un gest care poate genera - din nou - mirare faţă de politică noastră externă. Nu cred că ar trebui să renunţăm la principiile şi poziţiile noastre, din contră, dar cred că ar trebui să fim furnizori de soluţii, nu de probleme - iar partenerii europeni şi americani ne-au semnalat asta în repetate rânduri. În problema Kosovo, până şi o ţară ca Grecia, care are motive mai puternice decât noi de a se teme de un precedent, dată fiind situaţia din Cipru şi temerile privind FYROM, a lucrat de la bun început cu kosovarii, fără a recunoaşte Kosovo, au fost şi vizite oficiale în Kosovo ale oficialilor greci. În timp ce noi nu acordam decât cu dificultate vize cetăţenilor kosovari!

Cred însă că cea mai importantă pierdere este locul gol de la masa regiunii. În general, România este de multe ori ca şi absentă din arhitectura regională - acum însă reuşim să facem acest lucru şi mai vizibil. Cred că nu reuşim astfel decât să ne autoeliminăm dintr-o zona decizională care ne priveşte direct!

Oana Popescu este directoare de programe la Aspen Institute România.